CĂŢĂRĂTURĂ ÎN BUCEGI (1932-1935)

LII

La 1932 alpiniştii români epuizaseră traseele străbătute de înaintaşi, cît şi acele drumuri care, datorită dificultăţii lor scăzute, este posibil să fi fost călcate de om. Pe atunci “cea mai dificilă ascensiune din cîte se pot efectua în Bucegi” (şi, implicit, în Carpaţi) era Valea Seacă a Caraimanului, prin Hornuri, dar “aşii grempismului românesc” se simţeau capabili să abordeze şi rute mai grele. Conştienţi totuşi că parcurgerea unor astfel de drumuri reprezenta un mers la limita căderii, ei apelat la frînghie (folosită pînă atunci la tragerea peste săritori a echipierilor mai puţin pricepuţi şi a rucsacilor) şi la pitoane, cu nelipsitele lor ac- cesorii, ciocanul şi carabinierele.

Materialele tehnice, pe lîngă curajul insuflat capului de coardă, permiteau o retragere rapidă şi lesnicioasă din punctul în care, din diferite motive, ascensiunea nu putea continua. Despre aceste ustensile şi căţărătura modernă se ştia din cărţi precum L’alpinisme de Casella, Comment on devient alpiniste de Finch, Mont Cervin de Guido Rey, poate şi din lucrarea căpitanului Ion Dumitrescu, Viaţa în munţi (1932). În ce priveşte procurarea lor, după spusele contemporanilor pitoanele erau confecţionate iniţial la Atelierele C.F.R. (unde inginer-şef era Gheorghe Frim), în vreme ce carabinierele se obţineau de la pompieri. Frînghiile se cumpărau din piaţă, de la Obor. Prima coardă din material sintetic a fost adusă în ţară prin 1935, de Leova Stolear, aflat la studii în Franţa.

Întîul alpinist român care, în Carpaţii noştri, foloseşte materialele tehnice pentru cucerirea unui traseu (stabilind totodată o adevărată premieră), este Nicolae Comănescu.

În 1912, germanii Ruppert Schmauz, F. Friedsmann şi Kravietzky parcurseseră cu ajutorul pitoanelor şi frînghiei Creasta Arpăşelului*1, pentru ca, după aproape două decenii, patru compatrioţi de-ai lor, invitaţi la fes- tivităţile prilejuite de semicentenarul S.K.V., să escaladeze cîteva trasee în peretele Negoiului*2.

Dintre români, Teodor Rosetti-Solescu se căţărase înainte de război în Germania, alături de celebrul Hans Dülfer*3 chiar, dar nu ştim ca el să fi bătut pitoane şi în Carpaţi*4. Militarii epocii au fost preocupaţi şi ei de alpinism, dar există vreun indiciu al trecerii lor pe verticala munţilor noştri*5.

În vara anului 1932, N. Comănescu îşi propune să urce (împreună cu Vasile Nicolau, student la Politehnică) “firul propriu-zis al Văii Seci” […] situat între firul central şi Cr. Picătura [despre care] nu ştim să fi fost escaladat pînă azi”*6.

Am vorbit într-un capitol precedent despre tribulaţiile toponimice care au condus la “Hornurile Văii Seci”. Asemănător, pînă la “Spălătura Văii Seci” s-a trecut prin “V. Seacă”, “firul propriu-zis” (sau “firul drept”) al Văii Seci, iar într-o ultimă fază “V. Spălăturii”*7.

În ce priveşte interesul căţărătorilor pentru acest vîlcel, în 1931 Nae Dimitriu aprecia – indiscutabil efect al observaţiilor de la mare distanţă – că el “cade vertical peste spălături de sute de metri netolerînd nici o incursi- une directă”. În urma unei ascensiuni a Hornurilor în septembrie acelaşi an*8, N. Comănescu pare să fi privit alt- fel lucrurile, motiv pentru care la debutul sezonului estival următor era gata, după cum am arătat, să atace Spălătura.

Valea Spălăturii are trei zone distincte. Cea situată între obîrşie şi cota 2100 prezintă asemănări cu în- vecinatele Hornuri. În aval, pe o porţiune de circa 100 metri, firul “se confundă cu însăşi peretele muntelui”, pentru ca apoi pîlnia-i renăscută să se strîngă într-un mic canion. Acesta conduce la limita superioară a Poienii Mari, unde valea confluează cu firul rezultat din unirea, nu departe, a Hornurilor cu Vîlcelul Mortului.

La baza rupturii de pantă Comănescu pare să fi venit pe Brîul Portiţei (el nu pomeneşte nimic despre canionul de jos al văii). O primă tentativă se desfăşoară în vara lui 1932, cînd alpinistul descoperă că în locul respectiv “muntele refuză vreo fisură, prizele nu au continuitatea necesară unei ascensiuni, iar panta se ap- ropie riguros de verticală”. Ca urmare, îşi îndreaptă atenţia spre alte locuri din Bucegi (tatonînd de pildă, fără succes, muchia Picăturii aflată deasupra canionului Văii Seci). Finalmente, în toamna acelaşi an*9, Comănescu înregistrează, împreună cu Ion Şincan, prima lui “ascensiune nouă” (premieră): Turnul Seciului*10.

Turiştii încercaseră să atingă acest vîrf încă din 1924*11. O tentativă pe muchia nord-vestică a Turnului a între- prins, în vara anului 1932, şi doctorul Nini Parhon. Acesta a urcat o fisură pînă într-o mică şa, dincolo de care, lipsit de pitoane, nu a putut depăşi o zonă verticală. A coborît în rapel, dînd frînghia după un colţ de stîncă*12.

Itinerarul deschis de Nini Parhon a fost urcat în întregime de Nicu Comănescu şi Ion Şincan.Ascensiunea a fost precedată de “o amănunţită cercetare prealabilă a punctelor ce urmau a fi atinse în cursul ascensiunii”, cu binoclul (similar, fără îndoială, se va fi procedat şi cazul altor investigaţii asemănătoare*13). S-a ieşit pe vîrf după două ore, parcursul necesitînd folosirea a şase pitoane*14. Ca semn al trecerii lor prin acele locuri, Comănescu şi Şincan au lăsat pe vîrf o cruce improvizată din două tuburi de fier, precum şi un piton de rapel (revenindu-se pe linia traseului). Peste cîteva luni, la 2 ianuarie 1933, Nini Parhon, însoţit de Olly Geresch, a suit un alt traseu, pe faţa dinspre Batrîna, folosind pentru înaintare pene de lemn. Au lăsat pe vîrf într-o cutie de conservă cărţile lor de viz ită, după care au coborît graţie pitoanelor bătute de Comănescu.

_______________

1) Pe crestele Carpaţilor, de N. Baticu, R. Ţiţeica, op. cit., p. 112.

2) Walter Schaffer şi Toni Greindl au escaladat la 20 august 1930 peretele nord-estic al Negoiului, traseu cotat ulterior “teilweise aussertschwierig”. Descrierea traseelor deschise în Făgăraş cu acest prilej a apărut în revista Der Bergsteiger, 1931 (cf. Buletinul C.A.R., nr. 1/1938).

3) Cf. Bucura Dumbravă, Cartea munţilor, şi N. Baticu, Amintirile unui alpinist, pag. 204-205.

4) În descrierea trecerii ei peste Acul Mare al Morarului, alături de T. Rosetti-Solescu, Bucura Dumbravă nu pomeneşte decît de frînghie, probabil ancorată la coborîre după un colţ de stîncă.

5) Potrivit lui Dem Dimăncescu, în 1919, cu elevii schiori de la Vînătorii de munte “s-a făcut puţin alpinism”, sub co- manda lui Teodor Rosetti-Solescu. La acelaşi corp s-ar fi ţinut în 1921 “primul curs de alpinism tehnic”, aplicat cu ofiţeri şi soldaţi (Gazeta Sporturilor, 16 martie 1926). Nu ştim însă ce înţelegea D. Dimăncescu prin “alpinism tehnic”, în condiţiile în care el indica drept cel mai de seamă alpinist antebelic, alături de Rosetti-Solescu şi căpitanul Vătămanu, pe Nestor Urechia. Este adevărat că primul manual românesc de căţărătură aparţine unui militar (Viaţa în munţi, de căpitan Ion Dumitrescu); organizîndu-se însă un curs de alpinism în preajma celui de-al doilea război mondial, Corpul Vînătorilor de Munte a apelat la la căţărătorii Clubului Alpin Român, şi nu la cadrele proprii (excepţie, Ion Dumitrescu, ajuns maior) (vezi N. Baticu, op. cit.).

Legat în parte de acelaşi subiect, s-a scris că Petre Juster urca, în 1924, “la Sfînta Ana, ajutat doar de sfori, cuie şi bastoane”. Va fi existînd un sîmbure de adevăr în aceste informaţii (V.A. Marinescu, Oameni, locuri, întîmplări, 1980, pag. 20), dar, deşi ulterior făcut parte din Clubul Alpin Român, nu avem cunoştinţă ca Juster să fi întreprins ture “tehnice“

6). Gazeta Sporturilor, 1 iulie 1932, nesemnat (autor presupus N. Dimitriu, dar în nici un caz N. Comănescu).

7) “Genunea năpraznică a Văii Seci […] primind pe dreapta […] Vîlcelul Mortului şi Valea lui Zangur, pe cînd în stînga

Văii Seci, într-un prislop mititel, cuprins între Caraiman (sic) şi Creasta Picăturii, se întinde Valea Zadelor, acele vestite zade cu port mîndru şi de un verde aprins…” (Andrei Pandrea, op. cit., p. 42). Tentaţia de a identifica aici o denumire ciobănească / vînătorească a Spălăturii Văii Seci este mare (mai ales că în partea inferioară a acestei văi vor fi existînd zade), dar unele descrieri eronate din lucrarea în cauză ne fac să primim cu rezerve afirmaţia autorului.

8) În tabelul ascensiunilor efectuate de membrii Grupării Alpine (Buletinul Alpin, nr. 1-2/1933) am întîlnit menţionată, fără numele protagoniştilor, şi “Valea Seacă a Caraimanului-Cruce” (formulă echivalentă ieşirii prin Hornuri), în septembrie 1931. În acel an Dimitriu nu a călcat pe Seacă, iar Beldie şi ceilalţi ciraci o vor face pentru prima dată abia în

  1. Am dedus de aici ca ascensiunea a aparţinut grupului Comănescu, ipoteza întărită de o afirmaţie făcută nouă de C. Dedula: “Prin 1931, l-am auzit pe Comănescu vorbind despre Vîlcelul Nenumit, pe care-l suise cu puţin timp înainte”.

9) 25 septembrie, cf. tabelului de ascensiuni al Grupării Alpine din Buletinul Alpin nr. 1-2/1993, 23 octombrie cf. Gazeta Sporturilor, 4 noiembrie 1932).

10) Acestă denumire, de care aminteşte M. Haret în Peştera Ialomiţei şi Casa Peştera, pare să derive din Seciul Padi- nei, amintit pe harta T.C.R. din 1934, care Padină provine la rîndu-i din Padina Strungii (existentă în pomenitul ghid).

11) Ion Şincan, în descrierea premierei Turnului Seciului, în Buletinul Alpin nr. 1-2/1933.

12) “Frînghia înţepenindu-se după acel colţ, nu am reuşit s-o recuperăm nici noi, nici Filică Pascu, care, aflat mai tîrziu cu treburi prin zonă, fusese rugat de mine să încerce şi el. A fost trofeul lui Nicu Comănescu, pe care, buni prieteni fiind, am ţinut să-l felicit pentru isprava lui.” (Nini Parhon)

13) Vezi de pildă observaţiile lui Nae Dimitriu, de pe Morar, asupra văilor nordice ale Coştilei (scrisoare Nae Dimitriu către R. Ţiţeica, 1 mai 1932).

14) Creasta dintre Valea Seacă şi Vîlcelul Spălat a fost tatonată de Comănescu şi secunzii săi “încă din toamna trecută” (cf. Buletinul Alpin nr. 3/1933) – 1932 –, menţiune vagă care ne împiedică să aflăm dacă primele pitoane au fost bătute aici sau în Turnul Seciului.

You may also like...

Leave a Reply