Drumul crucii

Vasile Ioan Ciutacu

Motto : „Cine se împiedică de două ori de aceeaşi piatră merită să-şi spargă capul”     Proverb spaniol

 

Sunt atât de legat de Poiana Lespezilor unde din 1661 există schitul cu picturile lui Pârvu Mutu Zugravu, încât fără de ea m-aş simţi un om fără de ţară. Numai gândul că există şi încă mai pot ajunge la ea, este o gură de oxigen pentru sufletul însetat de viaţă. De adevăr. Şi de lumină.

Pe acolo a călcat Dumnezeu desculţ şi răsuflarea lui o adie acum brazii de pe aleea schitului… Numai aşa poţi lua pieptiş drumul până la schit. Altminteri rişti să te agăţi în „mărăcinii” trecutului de după ’89. Şi până astăzi.

Pentru că în Primăria Comarnic există un om cu putere care vibrează la cuvântul Domnului şi care este conştient că Mecca oraşului este Schitul cu poiana lui, ne permitem azi să-i recomandăm a defrişa aceşti „mărăcini” de care scapi numai gândindu-te că în maximum o jumătate de oră poţi ajunge din DN 1-ul până la sfinţii din Poiana Lespezi. Eventual să priveşti numai înainte, nerecomandat fiind vaivinclu. Dacă poţi!…

Dar pentru că acest om din primăria Comarnic, nu poate face de unul singur lună prin oraşul nostru, hai să-i deschidem porţile sufletului şi umăr lângă umăr să încercăm (este exclus nereuşita!) să mai corectăm din drumul crucii noastre către Schit.

Aşa gândeam pe 7 aprilie a.c. când împreună cu domnul Tismănaru Stelian, patronul firmei S.C. Construct S.R.L., ne-am „angajat” să străbatem drumul crucii schitului. De la început trebuie semnalat faptul că este anapoda „plantat” indicatorul din imediata bifurcaţie a drumului din DN 1 spre Poiana Lespezi. Se „zice” pe indicator „Biserica Sfânta Treieme – 1 km”. Găsesc de cuvinţă, fără a trage pe cineva de perciuni, că mai sus de acest indicator ar trebui menţionat: Schitul Lespezi (1661) cea mai veche aşezare monahală de pe valea superioară a Prahovei – 1 km. Apoi este necesar în a se înştiinţa cei de la DN 1 (fostul C.N.A.D.R.) că „au uitat” pe drum un canton, pe partea dreaptă cum te îndrepţi spre schit, ce arată ca după al doilea război mondial (împrejmuirea distrusă, terenul de lângă canton lăsat de izbelişte, etc.). Mai departe ajungem în dreptul şcolii din Podul Vârtos, unde director a fost pe vremuri, Mureş Apostol, apoi Trecoasă Mihail, după care, cine? „Mai este camera aceea unde e grădiniţa. Mai sunt cam unsprezece copii. Restul şcolii e de paragină (au dispărut porţiuni din gard, geamurile sunt sparte, iar faţadele îngălbenite de vreme, pe alocuri burduşite, căzute tencuielile de pe ele, etc.). Iar sta bine acestei clădiri să fie amenajată şi sub straşina ei şi-ar găsi adăpost două, trei familii nevoiaşe, că nu toţi în ţara asta stau ca pe roze”. Conchide un cetăţean din zonă care s-a alăturat „durerii” noastre. Dacă stăm bine şi ne gândim cam are dreptate omul nostru. Sunt sigur, şi cine crede că îi fac propagandă nu are minţile cu el, că parcurgând aceste rânduri, primarul nostru va trage o concluzie cât mai potrivită în acest caz…

Ca să nu mai vedem paragina în care a ajuns fosta fabrică de mobilă Posada care făcea produse şi pentru export, ori mai exact să nu o observăm în totalitate cum în întregime ea stă „să cadă”, o scurtăm prin spate. Prin „strâmtoarea” dintre o latură a ei şi proprietatea Manea Romică şi abrupt urcăm spre schit pe poteca bătătorită sub formă de curbă dintre porţile unui slalom uriaş.    Cu această ocazie ne ferim să ne mai facem sânge rece văzând „privatizarea” cantonului silvic unde, altădată, păduraru Jitaru era la datorie, cu ochiu-n patru pe pădurea ce se întindea de la fabrica de mobilă până în „Drumul hoţilor”, cuprinzând, bineînţeles şi Pleaşa Mică… Ajungem la drumul forestier denivelat, plin de gropi. În legătură cu această cale de comunicaţie se ştie că e drum forestier, dar firesc ar fi să se facă demersurile necesare ca el să treacă în administraţia primăriei, ca această cale de acces, măcar până la schit, să devină drum public. Apoi o dată ajuns în proprietatea primăriei, ar putea suporta reparaţii capitale cu platformă din beton sau din asfalt. Ar merita ca schitul să aibă un asemenea acces rutier din moment ce în acest timp se fac lucrări de restaurare şi punere în valoare a ansamblului arhitectural medieval al fostului Schit Lespezi. Ar fi bine, şi normal, ca o dată cu terminarea restaurării schitului şi drumul de acces din DN 1- ul până la el să fie modernizat. Ca la carte. „Eu am stricat maşina tot venind pe drumul acesta care este sub orice critică”, ni se adresează o doamnă dea dreptul revoltată. Nu este aşa, doamna Janina? Mai apăsaţi o dată pe pedală, doamna Daniela Bunghez! În sensul ca să mai spuneţi încă o dată: „Eu trebuie să-mi procur altă maşină din cauza drumului”.

Deci, suntem în Poiana Schitului. O veveriţă iese printr-o gaură din podul clădirii, traversează grămada de nisip. „Are ceva în gură! Domnule Ciutacu, nu sunt nuci cum crezi dumneata. Ci doi pui. Uite-le codiţele!”, mă avertizează, uimit, colegul meu de drum. Şi de „suferinţă”… Tismănaru Stelian. „Ar trebui şi noi oamenii să învăţăm ceva lecţii de la animale”, mai completează în perspectiva timpului, domnul Stelică. „Uite-o, le-a făcut cuib în brad! Ca să-i ferească de primejdii”. Prin poiană s-a făcut organizare de şantier (magazii, birouri din OSB pe schelet de grinzi de răşinoase ecarisate, s-au depozitat materiale de construcţii (pietriş), schitul este împrejmuit de schele şi „s-a jupuit” de pielea veche. Adică s-a decapat tencuiala. Acum aşteaptă să fie îmbrăcat într-o haină nouă, aşa după cum îi stă bine proaspăt primenit în poiana veşnică a raiului. Sper că nu o interpretaţi că mi-ar da părintele paroh Iulian Enoae (care cum citeşte liturghia creştinilor într-o anexă mai veche din lemn şi construită pe latura răsăriteană a poienii Lespezilor) vreun miel de Paşte din moment ce scriu apăsat că zbaterea dumnealui, de două decenii şi jumătate, pentru restaurarea schitului şi a picturii lui Pârvu Mutu, iată, e o ispravă în cartea de istorie a acestor locuri…

Credeţi, nu se bate cu cărămida în piept, dar privindu-l în aceste zile se simte mai lejer când se mişcă în legenda sa personală. Dar, şi nişte riduri de pe faţă i-au dispărut. Pe când inspectam noi Poiana Lespezilor în vederea găsirii unui loc pentru amplasarea scenei în vederea desfăşurării manifestărilor cultural-artistice de către Asociaţia Culturală „Lespezi-2004” Comarnic în vara acestui an, ne întâmpină doamna preoteasă, prof. Gabriela Enoae. Bucuroasă că ne vede. Tocmai îi relatam că am găsit vreo trei locuri în care să amplasăm scena, fără a deranja constructorul.

– Nu, a intervenit energică. Scena s-o amplasaţi tot în locul celui de astă-vară când aici   s-a desfăşurat un autentic act de cultură, ca să ia aminte cei care nu ştiu.

– Dar o să-i…

– Nu, în niciun caz nu deranjaţi constructorul, mă asigură, ghicindu-mi gândurile. Până atunci lucrările se vor termina rămânând doar să se recondiţioneze pictura. De obicei, unde-ţi merge bine nu e indicat să-ţi părăseşti locul. Acolo este sănătos să înfingi ţăruşul. Îmi spune „brăzdată” de zâmbet.

– Ce frumos a fost astă-vară aici! Pică pe gânduri fiul Emanuel. Nu-i aşa că anul acesta, în iulie, o să fie peste ceea ce a fost?

– Desigur, Emanuel!

– O să-l aduc şi eu pe actorul Biriş cu care mă cunosc şi a venit aici acum două săptămâni. „Ca să strâng o mână muncită”. Ne-a zis…

Bucuroşi că am făcut treabă bună (exclusiv extrasul de răşinoase necesare scenei şi, pentru care, în prealabil l-am încunoştinţat şi pe primar care nu a zis nu) traversăm „drumul crucii” şi ajungem în cimitir care are aleea nou construită şi-a ridicat „confortul” (ca să ne păstrăm umorul!). „De drag să te odihneşti aici!”, concluzionează una din multele femei care sădesc flori pe morminte, pregătindu-le pentru Învierea Lumii.

– Nu încă. Mai trebuiesc aduse două bănci pentru odihnă pentru cei vârstnici. Şi nu numai. Completează domnul Tismănaru Stelian. Scoate telefonul şi vorbeşte: „Vedeţi că băncile n-au sosit! Mâine vor vor fi aici”, mi se adresează. După care merg la monumentul eroilor de la Lespezi ridicat de regretatul paroh al Bisericii Sfintei Treimi, părintele Ilie Neagoe. Şi parcă aud din străfundul lumii: „Treziţi-vă! Ca să nu murim a doua oară”…

Părăsesc Poiana Raiului (Lespezi). Pe drumul întoarcerii, după ce, mă amăgesc, crucea am lăsat-o la schit. Domnule primar, domnilor consilieri locali, domnule „arhitect” drumul!?!?…

La bună revedere!…

You may also like...

Leave a Reply