CĂŢĂRĂTURĂ ÎN BUCEGI (II) (1932-1935)

LIII

După succesul în Turnul Seciului, N. Comănescu, avînd alături pe acelaşi Ion Şincan, s-a considerat suficient de puternic pentru un nou asalt al Văii Spălăturii. Este drept că nu s-au încumetat nici acum să atace ruptura de pantă, ocolind-o la mare distanţă prin stînga, pe o faţă expusă, despre care aveau să men- ţioneze: “peretele dintre firul Central şi Spălătură este posibil să aibă şi zone mai accesibile. În graba efectuării traiectului urmat de noi în ziua de 23 octombrie*1 n-am avut însă posibilitatea alegerii altuia”. Cînd au socotit ca depăşiseră în înălţime Spălătura, au început traversarea spre dreapta, iniţial printr-o pendulare în coardă iar ulterior depăşind un pasaj cu prize mici şi nesigure. Apoi, brîul discontinuu pe care se aflau s-a transformat într-o prispă largă, străjuită de cîţiva brazi, de unde au coborît fără probleme în firul vizat.

În amonte, doar două săritori le-au pus probleme: prima, de numai 5 metri dar surplombată, a fost ocolită pe versantul aferent Crestei Picăturii; a doua, înaltă, cu pereţi spălaţi şi barată la capătul superior de un bolovan (numită în consecinţă “Săritoarea Bolovanului”), a fost escaladată direct, cu ieşire în partea finală, către dreapta, pe un prag îngust de piatră. Odată ascensiunea terminată, “rămînem cu impresia puternică a celor şapte ore (dintre care patru în teren necunoscut, n.n.) de mers dur, de traversări dificile şi a măreţiei peisajelor ce se desfăşoară cu risipă pe întregul traseu urmat”*2.

Echipa Comănescu-Şincan mai avea în vedere, în vara anului 1932, şi alte posibile trasee, precum Ţancul Uriaşului, Picătura, Colţul Gălbenele, Colţul Strungii, Colţii Mălinului şi “Turnurile Ţapului”(?).

Seria ascensiunilor dificile de iarnă în abruptul Bucegilor a fost deschisă în sezonul 1932-33 de studenţii bucureşteni Alex. Beldie, Titi Alexandrescu şi Ionescu-Guy, care la 28 decembrie 1932 suie versantul nordic al Coştilei. Uşoară nu a fost depăşirea zonei subalpine, aflată sub mari zăpezi, şi nici a Văii Ţapului (unde au evitat ruptura din dreptul Brîului cu Jnepeni pe varianta de vară, prin dreapta). Nesfîrşită a părut de asemenea ascensioniştilor partea finală a Văii Mălinului. Ca şi cum acestea nu ar fi fost de ajuns, probleme a pus şi mersul pe platou către una din cabanele aflate în apropiere:

“După o luptă de zece ceasuri cu gheaţa şi stînca, în clipa victorioasă a atingerii marginii podului Coştilei, o dată cu lăsarea nopţii s-au lăsat şi negurile, iar pe deasupra s-a pornit şi pe viscolit. Cea mai mică greşeală de orientare ne-ar fi putut conduce prin beznă peste perfidele cornişe de zăpadă suspendate deasupra pereţilor stîncoşi. Îmi amintesc cu cîtă înfrigurare, pe sub hainele îngheţate tun şi la razele slabe ale unei lămpi electrice de buzunar, răsfoiam caietul cu însemnări, unghiuri de marş, repere, luate cu grijă de cu vara, şi priveam încor- dat acel ac de oţel tremurător care a îndreptat pe atîţia corăbieri la liman şi care ne-a îndreptat şi pe noi, sloiuri de gheaţă ambulante, în acea noapte de neuitat, pînă la uşa cabanei calde şi primitoare.”*3

În februarie 1933, N. Comănescu a refăcut traseul de iarnă al Văii Seci, avîndu-i alături pe Traian Belitoreanu, Petre Bălăceanu, Nae Dimitriu, Petre Nistor, Ion Şincan şi Ion Udrişte-Olt. Ultimul a relatat astfel desfăşurarea turei:

 

“Vale Seacă, Valea Seacă, ai secat în mine dorul

Să mai trec vreodată-n viaţă peste tine cu piciorul.

Te-am parcurs şi eu o dată şi-ai întins atît de mine

Că tot restul vieţii mele n-am să mă mai uit la tine.

 

Mincinoasă ca o fată, Vale Seacă şi şireată,

M-ai sedus c-un zîmbet dulce de sub crucea luminată

Şi-ai făcut să-mi crească tainic zi de zi un vis nebun

Să te cuceresc şi ninsă sub călcîi să te supun.

 

Îmbătat de tămîierea viilor entuziasme

Am pornit-o către tine ca un Făt-Frumos din basme

Şi-narmat ca Don Quijote minus numai Rosinanta,

Am ajuns în faptul zilei să-ţi măsor din poale panta.

…………………………

Te priveam uimit si-n mine începuseră s-apună

Nebuneştile intenţii ce voiau să te supună

Şi simţeam cum mi se-nmoaie coardele de la picioare

Şi mă clătinam sub sacul săltăreţ de pe spinare.

 

În subita-nfiorare, valul de emoţiune

M-a făcut în gînd, pe fugă, să rostesc o rugăciune

Şi de nu mi-ar fi fost jenă, îţi cîntam şi trei litanii

Şi-aş fi frămîntat zăpada şi cu cîteva metanii.

…………………….

Subsemnatul – spirit practic – ca păstorul după turmă

Conduceam ascensiunea filozofic… de la urmă

Şi numai cînd arţăgoasă ne rînjea vreo săritoare

Eram primul pe frînghie agăţat cu disperare.

……………………

Cînd pe burtă, cînd pe spate, cînd cu sfoară prinsă-n dinţi,

Cînd vîrîţi într-o fisură pomenind de Paşti şi sfinţi,

Te masam strîngîndu-ţi sînii voluptoşi în mîini şi buze

Şi făceam pe subchirurgii aplicîndu-ţi la ventuze.

 

Înşiraţi pe coarda lungă, susţinuţi de piolete,

Vînam prizele cu mîna, suspendaţi pe vre-un perete,

Scăparau colţarii-n piatră şi de pulberea uşoară

Ne ţineam adesea trupul să n-o ia-napoi spre… gară.

………………………

Nu ştiu ce intenţii sumbre au preocupat natura

Cînd te-a pus ca repezită să te înalţi de sub Zangura.

Dar de-acolo cine poate să se urce mai departe

N-o să se mai teama în viaţă nici de dracul, nici de moarte.

………………………

Cînd am traversat spre stînga, peste margini de abis,

Se părea că-n ziduri negre drumul nostru s-a închis

Dar pe-un tiv îngust de brînă nu mai larg decît o şchioapă

Am trecut cum trece-un flutur peste-un fir ascuns de apă.

……………………….

Te priveam de-acum supusă, ruşinoasă şi firavă

Cum atîrni de botul Crucii ca o viperă bolnavă,

Dar de-a două oară-n viaţă de mă-i prinde iar pe tine,

Vale Seacă, să mă judeci cum ţi-o conveni mai bine.

 

Niciodată, niciodată, ochiu-mi n-o să te mai vadă

Nici pe vară, nici pe iarnă, nici sub haina de zăpadă

Şi de voi mai face munte înspre alte văi m-oi duce

Că m-am săturat de tine şi ţi-am pus şi eu o cruce.

 

Itinerarul a fost parcurs, la 11 aprilie acelaşi an, şi de echipa Al. Beldie, Al. Florescu, Nicolae Tipei. Interes a provocat elitei alpine din epocă şi Valea Adîncă, escaladată la jumătatea primăverii, pe o zăpadă abundentă, de către Al. Beldie, Nicu Comănescu, Nae Dimitriu, Alex. Maidlinger, Ivana Popescu şi Popescu.

“Am ajuns extenuaţi în culmea Morarului, unde ne-a luat în primire vîntul, bătîndu-ne drept în faţă*4. În aceste condiţii, porţiunea de pantă spre Omul a părut de-a dreptul interminabilă, făcînd ca grupul nostru să se înşire pe o mare distanţă. După un timp în care ni s-a părut că s-au scurs nu două ore ci ani, am ajuns, eu şi Nae Dimitriu, în pragul adăpostului. Stănilă, cabanierul, primea rar vizite pe aşa vreme, aşa că în prima fază a bătăilor noastre cu pioletul în uşă nu şi-a crezut urechilor*5. Cînd ne-a deschis, a fost surprins, odată în plus, de platoşa de gheaţă care ne cuprinsese. Am vrut să-i spun «bună seara», dar am simţit că nu-mi pot descleşta fălcile. Gazda noastră, pricepînd cum stau lucrurile, ne-a făcut loc în antreu şi ne-a adus imediat nişte rachiu de genţiană; doar după ce am tras o duşcă am putut vorbi…

După o vreme, a sosit şi restul grupului. Lui Maidlinger, care nu se mai putea descălţa, a trebuit să-i tăiem bocancii şi a scăpat de degerături doar în urma unei energice fricţionări cu zăpadă executată de Stănilă. Într-un tîrziu ne-am aşezat apoi în jurul mesei, cu cîte un ceai în faţă. Întrucît ceaiul meu părea să miroasă a gaz, cabanierul, ca să nu-şi strice reputaţia, mi-a adus imediat un altul. Cînd să beau, culmea, am simţit din nou neplă- cutul iz. Pînă la urmă am descoperit vinovatul: din lampa cu gaz suspendată deasupra mesei cădea din cînd în cînd, discretă, cîte o picătură… Întîmplarea ne-a readus bună dispoziţie şi i-a permis lui Nae Dimitriu să plaseze o vorbă de duh despre «ceaiul lampant» (Al. Beldie).

_______________

1) Acest text este cuprins în Buletinul Alpin nr.1-2/1933, unde un tabel al ascensiunilor Grupării Alpine plasează premiera Spălăturii Văii Seci la 4 octombrie. Pentru amplificarea derutei, cu cîteva luni înainte (Gazeta Sporturilor din 4 noiembrie 1932, nesemnat), aceeaşi tură este datată 30 octombrie.

2) N. Comănescu a apreciat corect nivelul atins în evitare ca fiind la înălţimea Brîului lui Rafail, după cum a intuit bine existenţa unor variante mai simple decît itinerarul său: azi, intrarea indirectă în Valea Spălăturii se face pornindu-se din Hornuri, din dreptul crucii lui Rafail. Acelaşi alpinist atribuie Săritorii Bolovanului o înălţime de “peste 30 de metri” (în realitate, sub 15 metri); eroarea este scuzabilă, nu şi gestul condeierilor care au preluat fără verificare informaţia.

3) Interviu în Ani de drumeţie de V. Borda şi N. Simion, p. 69.

4)Iniţial, se stabilise că vîntul dominant în Bucegi este cel dinspre sud-est. Eroarea se datora informaţiilor furnizate de cabanierul de la Omul, Stănilă. Acesta, însărcinat cu efectuarea unor măsurători pe cel mai înalt vîrf al Bucegilor, nu se depărta prea mult cu girometrul-anemometru de uşa cabanei, fiind înşelat din acest motiv de efectul turbionar creat de blocul de piatră din spatele casei. Printre primii care au sesizat greşeala s-a numărat dr. Şt. M. Stoenescu (autorul Climei Bucegilor, 1951), intrigat de poziţia către sud-est pe care o luau jnepenii, în încercarea lor de a evita impactul vîntului din direcţie opusă.

5) Gheorghe Stănilă, cabanier între altele la “Poiana Izvoarelor” (pînă în 1982), povesteşte în România Pitorească că a petrecut o iarnă la cabana Omul, alături de unchiul său Ion Stănilă. În timpul viscolelor zgomotul era atît de puternic, încît odată nu au auzit bătăile a doi turişti, găsiţi morţi în prag a doua zi.

 

You may also like...

Leave a Reply