Sâsâitul veninos

prof. Raul BAZ, editorialist.

ZIAR DE SINAIA este un ”spaţiu” de exprimare liberă, iar răspunderea pentru cele afirmate revine exclusiv autorilor în cauză. Redacţia şi colaboratorii nu îşi asumă responsabilităţi pentru punctele de vedere formulate de alţi contributori.

 

Pesedismul este o stare de spirit şi un mod de gândire, exact cum este, să zicem, ecologismul. Un pesedist autentic nu trebuie să fie membru în partidul numit PSD. Ceea ce-l face pesedist este faptul că se simte apropiat intelectual de reprezentanţii acestei stări de spirit, ai acestui curent de gândire. Un pesedist se simte alături din toate punctele de vedere de Dragnea, Vâlcov, Dăncilă, Olguţa Vasilescu, Carmen Dan, Elan Laufer, Petre Daea, Rovana Plumb etc. Pesedistul îi aprobă în absolut tot ce spun, este de acord cu fiecare dintre mesajele pe care ei le transmit, îşi canalizează ura asupra celor pe care-i indică cei menţionaţi, îi admiră pe cei care le sunt arătaţi cu degetul de conducerea partidului. Când Dragnea spune că Tudorel Toader este un om şi un ministru de toată isprava, pesedistul simte cum îl cuprinde un val de simpatie pentru Tudorel Toader. Când, după o vreme, Dragnea zice că Tudorel Toader e un trădător mincinos, pesedistul simte de îndată dorinţa de a-l strânge de gât pe Tudorel Toader. Arhivele ziarelor sunt pline de relatări din care se poate afla despre oameni pe care cei cuprinşi de starea de spirit numită pesedism îi scuipă sau îi înjură după cum li se spune de la vârful pesedismului. Aceşti oameni, pesediştii, n-au îndoieli: ceea ce cred ei este bine, corect, frumos şi are un viitor de aur, în vreme ce orice părere contrară este otrăvitoare şi trebuie sancţionată rapid şi sever. Un bun exemplu în acest sens este cetăţeanul care, la mitingul electoral al PSD ţinut recent în Dumbrăveni – localitate din judeţul Suceava – i-a strigat lui Dragnea că el şi PSD nu au făcut nimic. Pesediştii, revoltaţi de această nemaipomenită cutezanţă, l-au bruscat pe bietul om, scoţându-l în pumni şi picioare din sala unde se desfăşura mitingul şi apoi, în aceeaşi manieră, din Dumbrăveni.

E vorba, aşadar, de oameni care nu se îndoiesc nici măcar o clipă de adevărul celor spuse de liderul partidului, cetăţeni care nu se întreabă nicio secundă dacă nu cumva e posibil ca fie şi 0,2% din ceea ce spune Stăpânul să stea, în realitate, altfel. Ei nu dau nici o ceapă degerată pe evidenţe, pe dovezi, pe fapte, pe raţionament, pe logică. Ei ştiu una şi bună: aşa zice partidul. O să dau câteva exemple de comportament tipic pesedist.

 

Primul exemplu. Într-o zi, guvernul PSD decide creşterea pensiilor cu 5%. În mod firesc, conform regulilor economiei de piaţă, această decizie se reflectă în creşterea preţului la anumite produse. Să zicem la pâine. Stai de vorbă cu un pesedist autentic şi-l întrebi: „omule, cât valorează creşterea pensiei tale dacă banii pe care i-ai primit nu pot acoperi creşterile la alimentele de bază?” Pesedistul îţi răspunde: „Dragnea mi-a mărit pensia, dar nu Dragnea a scumpit pâinea”. „Dar cine”? îl întrebi, ca să te lămureşti. „Iohannis”, răspunde pesedistul. Aţi înţeles, da? Orice e pe placul pesedistului autentic, i se datorează lui Dragnea. Orice nu-i convine, e din pricina lui Iohannis. De ce este aşa? Pentru că aşa a spus Dragnea, punct.

 

Al doilea exemplu. Un procuror arestează corupţi în serie. Pătura corupţilor se mobilizează, găseşte pe cineva gata de orice care să preia pârghiile necesare şi îl dă afară pe respectivul procuror. Numai că el este foarte apreciat în întreaga Europă, care vrea să-l facă procuror european. Vorbeşti cu pesedistul autentic şi-l întrebi: „omule, chiar toată Europa e formată din cretini şi numai Dragnea şi Nicolicea spun adevărul”? Pesedistul îţi răspunde fără să clipească: „nu Dragnea a dat-o afară pe Kovesi!” „Dar cine?”, întrebi, oripilat. „Iohannis”! îţi răspunde pesedistul, „pe decretul de revocare e semnătura lui, nu a lui Dragnea”.

 

Exemplul al treilea. În 2009, Traian Băsescu propunea legalizarea drogurilor uşoare şi a prostituţiei. Ce-a fost la gura pesediştilor nu se poate povesti şi nici nu are sens, lucrurile care provoacă greaţa nu e bine să fie reamintite. Astăzi, PSD, prin diverse voci autorizate, propune, printre altele, „lansarea unei dezbateri publice naţionale privind legalizarea drogurilor uşoare şi programe de suport pentru consumatorii de droguri periculoase, dar şi lansarea unei dezbateri naţionale despre legalizarea prostituţiei”. Acelaşi pesedist care, cu zece ani în urmă, răcnea, roşu la faţă, că Băsescu îi urăşte pe români şi de aia vrea să le dea droguri şi să îi umple de boli luate de la curve, filosofează azi, calm şi sfătos, pe marginea faptului că legalizarea e bună, pentru că cei care consumă droguri uşoare oricum nu pot fi opriţi, curvia proliferează la greu, dar în mod neorganizat şi, nu-i aşa, legalizarea poate aduce bani frumoşi la buget, cu care bani se pot face spitale, autostrăzi etc, aşa cum scrie în programul de guvernare al PSD.

 

Al patrulea exemplu. PSD şi ALDE mustesc de foşti procurori comunişti, care au băgat oameni la puşcărie în vremea lui Ceauşescu. Aceşti oameni au slujit sistemul ceauşist, pentru că astea erau regulile atunci. Toate abuzurile făcute în România, toate nedreptăţile, toate încălcările drepturilor omului au fost făcute cu contribuţia sau sub ameninţarea procurorilor. De aceea, prin 2010 se vorbea despre necesitatea unei lustraţii a procurorilor, iar în 2012 chiar a fost adoptată o lege, pe baza căreia însă n-a fost dat afară niciun procuror comunist, pentru că despre niciunul nu s-a dovedit că a făcut poliţie politică. Practic, s-a trecut cu buretele peste tot trecutul negru al acestor oameni. Mulţi dintre ei au devenit politicieni sau înalte persoane publice: Monica Macovei, Tudorel Toader, Norica Nicolai, Augustin Lazăr, Livia Stanciu, Nicolae Cochinescu, Tănase Joiţa etc. Ei bine, pesedistul îi împarte pe cei despre care vorbesc în buni şi răi, exact cum îi spune Dragnea. Norica Nicolai e bună, cu toate că, aşa cum scrie presa, a băgat la puşcărie un nevinovat pe vremea când era procuror comunist şi, după ce adevăratul făptaş a fost descoperit, a mers înainte, nimeni nu a întrebat-o de sănătate şi, mai târziu, n-a avut nicio problemă să se facă politician, ajungând europarlamentar din partea aliatului fundamental al PSD numit ALDE. Augustin Lazăr, în schimb, e rău, pentru că a fost şi el procuror şi, la un moment dat, pe când ocupa (prin rotaţie) funcţia de preşedinte al comisiei de eliberări condiţionate din Penitenciarul Aiud, a respins cererea disidentului anticomunist Iulius Filip. Oricine citeşte aceste rânduri, poate face singur o comparaţie între ceea ce li se poate imputa celor doi procurori comunişti.

Augustin Lazăr a ajuns şi el, după 1989, să ocupe funcţii importante, ultima fiind cea de Procuror General al României. În această calitate s-a opus subordonării justiţiei de către politicieni. Alături de Laura Kovesi a dat speranţe românilor că putem fi cu adevărat un stat european, nu un fel de gubernie ţaristă, cum visează pesediştii. L-a împiedicat pe Dragnea să facă absolut ce vrea el din Justiţia Română. A stat alături de Laura Kovesi în prima linie a războiului cu corupţia. Şi pentru asta, toate tunurile pesediste au fost puse pe el. Ordinul pe unitate a fost: lichidaţi-l pe Lazăr! Tudorel Toader, fost procuror comunist şi el, a declanşat procedurile pentru destituirea celui incomod. Simultan, propaganda PSD s-a dezlănţuit şi a umplut internetul şi presa de atacuri abjecte la persoana lui Lazăr. S-a pornit scormonirea în trecutul acestui om şi, în cele din urmă, a fost descoperit episodul Iulius Filip. Aici au intervenit pesediştii, cei aflaţi în starea de spirit numită pesedism. Ei au început să prezinte cazul Lazăr drept unul încărcat de oroare, ceva sumbru, demn de temniţele inchiziţiei. Folosind tehnicile binecunoscute de manipulare, aceşti indivizi au dat drumul unor texte de-a dreptul scabroase. Lazăr a devenit omul care „a refuzat dreptul la viaţă eroului Iulius Filip”. Cei care scriu astfel de lucruri, n-au auzit niciodată de Iulius Filip, dar acum îl numesc „erou” şi îl compară cu Lech Walesa. Pesediştii, pentru a-l înfiera pe Lazăr, ne vorbesc despre suferinţele (reale, nimeni nu contestă) ale lui Filip din timpul detenţiei. Asta ca să poată să-l numească pe Lazăr torţionar, cu toate că el nu avea nicio legătură cu ce se petrecea în celulele deţinuţilor. „Ar fi putut plutonierii şi locotenenţii care mai făceau parte din acea comisie să cârtească împotriva procurorului care era preşedintele comisiei?” se întreabă, retoric şi insidios, pesediştii. „Să fim serioşi”, răspund tot ei, „procurorul ar fi putut oricând începe cercetarea penală împotriva celor care ar fi îndrăznit să se opună.” Dar non-logica pesediştilor se opreşte aici, pentru că e stabilit dinainte, de sus, de la partid, cine e cel bun şi cine cel rău. Pesediştii nu pun, aşa cum ar face-o oamenii corecţi, următoarea întrebare, la fel de retorică: „Ar fi putut preşedintele comisiei să cârtească şi să nu execute ordinele secrete venite de la partid prin Securitate?” Noi ştim astăzi că nimeni nu putea face, în vremea lui Ceauşescu, nimic de capul lui şi oricine „cârtea” era imediat pedepsit. Aşa că răspunsul la întrebarea pe care pesediştii nu o pun, ei fiind echidistanţi, corecţi şi iubitori de adevăr, ar fi acelaşi: „Să fim serioşi!”.

Desigur, Augustin Lazăr ar fi putut alege să semneze eliberarea lui Iulius Filip. El ar fi putut alege să îşi piardă slujba, sau să fie retrogradat şi trimis în fundul ţării. Ba ar fi putut alege chiar să devină la rândul lui, disident, ca Iulius Filip şi să ajungă cu el în celulă. Dar n-a făcut-o. Aşa cum n-au făcut-o nici ceilalţi procurori, dintre care unii sunt buni acum pentru că apără pesedismul.

În spiritul manipulării ordinare pe care o practică pesediştii, în pledoaria lor bolşevică despre „maleficul” Augustin Lazăr, suntem trimişi aşa, dintr-un condei, la procurorii Onea şi Portocală. Mai departe, vorbind de legalitatea semnăturii lui Lazăr pe actul de respingere a eliberării lui Filip, ni se strecoară, cu un sâsâit veninos, că legală a fost şi arestarea lui Maniu şi a lui Coposu. Toate astea pentru ca mânia românilor manipulabili să crească la cote cât mai înalte.

Nicio secundă însă pesedistul care se ocupă cu toate mizeriile astea nu pune în discuţie o chestiune foarte simplă: ce-ar fi făcut Tudorel Toader sau Norica Nicolai, sau oricare altul dintre „procurorii buni”, dacă ar fi fost în locul lui Augustin Lazăr atunci, la Aiud? De ce nu o face? Pentru un motiv foarte simplu: răspunsul cel mai plauzibil este: „ar fi făcut la fel”. Cereri de eliberare condiţionată au depus mai toţi disidenţii arestaţi de Ceauşescu şi cererile lor au fost respinse pe bandă. Excepţie au făcut cei care au semnat angajamente cu securitatea. Şi au mai fost cazurile notabile ale celor care au refuzat să facă cerere către autorităţile comuniste.

Cum am spus, pesedismul este o stare de spirit. Poţi s-o ai în mod natural, de mic, pentru că aşa te-au educat ai tăi. Dar poţi s-o ai de conjunctură, exhibarea ei aducându-ţi foloase pe care altfel, prin propria inteligenţă sau pricepere, nu le vei obţine niciodată. Cei mai detestabili dintre români fac parte din a doua categorie. Ei nu sunt oameni care doar execută ordine, ca Augustin Lazăr, ci indivizi care ar călca pe cadavre ca să ajungă în situaţia de a da ei înşişi ordine precum cele pe care le-a executat Lazăr.

You may also like...

Leave a Reply