Totul depinde de educaţie

Vasile Ioan Ciutacu

– De vorbă cu domnul Marian Frigescu –   

Cea mai teribilă întâmplare ce mi-a fost dat să o aud relatată, de un român care îngroşase numărul celor plecaţi în marele „refugiu” către „miezul” Europei, mi-a fost dată să o aud pe când, zilele trecute, în feribot, traversam Dunărea pe la Galaţi. Înspre Măcin. Povestea totul cu lux de amănunte încât nu aveam cum să nu cred ce spunea, mai ales că individul era un tip de-o simplitate dezarmantă, aşa încât nu putea să aibă vreo experienţă literară pentru ca viaţa reală să fie singura sa imaginaţie. Se întorcea într-o mică vacanţă de Paşti. Lucra, dacă am înţeles bine, printr-un oraş din Bavaria. În construcţii. Era într-o echipă de zece români. De prin toate colţurile ţării. Cu şi fără familii. Cu şi fără case cumpărate în patria lui Schopenhauer. Un coleg, de prin Ghimbav, dacă am înţeles bine, familist, primise vestea că le-a murit câinele pe care îl chema Corbu. Într-un accident de maşină. La aflarea tragediei, fiica, Beatrice, de 11 ani, a cerut să vină acasă. Să înmormânteze câinele. „Eu rămân definitiv în România ca să am grijă să nu se usuce florile pe mormântul bunicului şi al lui Corbu”. I-a vestit pe Facebook pe părinţii din Germania. „Nu insistaţi, că nu am să mai vin!”, a mai adăugat după o vreme în sms-ul trimis părinţilor. Totul avea să prindă contur, când după câteva zile petrecute cu nepoata mea, când ne-am despărţit, mi-a atras atenţia: „Nu cumva, cât sunt plecată în Olanda, să sufere şi Haiduc!”. Câinele meu ce-mi veghează sufletul prin culmile ce sprijină cerul din ţinuturile Colţilor de Nisip.

„Iată”, mi-am zis, „cum pentru copii sufletul este totul!”. Şi ca să mă limpezesc mai bine, ştiind că prietenul meu, Frigescu Marian, este în ţară, m-am decis să-i deschid uşa casei. „Mâine, dacă puteţi, că poimâine, trebuie să trec graniţa, pe la Nădlac”, mi-a spus telefonic când mi-am exprimat dorinţa să ne vedem, dar şi să stăm de vorbă, pentru dvs., stimaţi cititori. Ascultaţi-l că n-o să pierdeţi vremea!…

***

V.I.C. Domnule Frigescu Marian să intrăm abrupt în problemă! Aici aveaţi casă, masă, fiicele mari – fiecare din ele – îşi croiau cu nădejde rostul în viaţă. Ce va determinat să vă faceţi valiza, cum se zice, şi să plecaţi la muncă prin „neagra străinătate” – vorba lui Eminescu?

Dl. Frigescu Marian: Vroiam să încerc altceva. Dar, să fiu sincer până la capăt, şi acum întrebarea parcă nu are răspuns. Aveţi dreptate… Dar în sfârşit … (După momente de gândire).

V.I.C. De câţi ani vă câştigaţi pâinea prin Germania şi Austria?

F.M. De patru ani (şi accentuează lucrul acesta ridicând mâna dreaptă cu patru degete ţintind cerul, iar al cincilea îndoit în podul palmei).

V.I.C. Străinătatea va primit cu braţele deschise. Aţi putut răbda un acasă pentru o altă casă?

F.M. Cu braţele deschise nu te primeşte numeni acolo. Decât că îţi oferă din partea statului un loc de muncă şi un trai decent, în comparaţie cu ceea ce se întâmplă pe meleagurile astea.

V.I.C. Soţia, Frigescu Mihaela, parcă a deschis întâi porţile plecării. De ce aţi dorit „întregirea” familiei acolo?

F.M. Familia este pentru mine totul. Era firesc să-mi urmez soţia care plecase de doi ani.

V.I.C…. De ce?

F.M. Pentru că trebuia ca ea să-i acorde ajutor surorei sale, Petruţa, care era plecată de mai multă vreme în Germania, la muncă, şi avea un copil mic.

V.I.C. Când aţi plecat peste graniţă, întorcând capul înapoi, aţi înjurat pe cineva? Sau chiar noi românii suntem vinovaţi de aceste plecări?

F.M. Bineînţeles că noi suntem vinovaţi de acest exod. Nu suntem în stare să ne ducem crucea aici.

V.I.C. Păi, părinţii noştri puteau face acest lucru.

F.M. Ei da, dar noi, nu! Dar dacă aveau şi ei deschiderea asta spre occident, de care beneficiem noi astăzi, poate ar fi făcut-o şi ei…

V.I.C. Din douăzeci şi patru de ore cam cât puteţi să vă gândiţi la palma de pământ a copilăriei?

F.M. Doar când dorm, nu!… Atât!…

V.I.C. Fiind de o bună bucată de vreme plecat peste hotarele ţării, vă rog, descrieţi traiul de acolo în comparaţie cu cel de aici!

F.M. Nu se compară! Începând cu salariul şi terminând cu posibilităţile multiple de petrecere a timpului liber, ţinând cont că eu locuiesc într-un sat german, la cota 1000. În Schonach.

V.I.C. Cum v-aţi adaptat noilor condiţii de viaţă?

F.M. Prin trecerea timpului. Prin mersul prin viaţă.

V.I.C. Cum se împacă acolo român cu român? Se mai ţine cont de capra vecinului?

F.M. Românul a plecat cu obiceiul de-aici. Şi se ţine de el. Capra vecinului îl urmează. Nu poate exista fără ea. Găseşte păşuni prielnice şi acolo ca să o îngraşe.

V.I.C. Aţi observat că românii plecaţi la muncă peste hotare împrumută cumva din mentalitatea celor de acolo? Cu alte cuvinte învaţă ce înseamnă o democraţie autentică.

F.M. N-o împrumută, ci sunt obligaţi să o folosească la locul de muncă. Împrejurările îi obligă. Atât.

V.I.C. Având acum chimirul plin simţiţi nevoia să-i priviţi cu alţi ochi pe cei rămaşi acasă?

F.M. Chiar dacă la mine chimirul este plin, nu mă face să-i privesc pe cei rămaşi cu ochii avutului. Să fie clar, eu sunt doar cel plecat.

V.I.C. Greşesc, sau mi se pare, când uitându-mă la românii care se întorc în ţară, parcă se uită cam de sus la cei în mijlocul cărora trebuie să vieţuiască? Şi când ar trebui să zică: „Ai, mă, Gheorghe să ne unim ca şi aici să fie ca acolo”?

F.M. Aici timpul parcă stă pe loc.

V.I.C. Pe unde aţi lucrat peste hotare, umblă câinii cu covrigii în coadă?

F.M. Dacă nu te integrezi ritmului, ordinei de acolo, şi nu eşti cumpătat, bineînţeles că lipsesc covrigii de pe coada câinelui.

V.I.C. Ce v-a învăţat traiul în diasporă?

F.M. Multe. Dar înghit în sec cu chimirul plin când mă gândesc la ţara noastră.

V.I.C. În general, se instruieşte românul venind în contact cu o altă civilizaţie mult mai avansată? Educaţia lui se întâmplă?

F.M. Da şi nu! Luxul îl omoară acolo pe român.

V.I.C. Pe cine aţi fluiera că pe-aici lumea, scuzaţi-mi fie exprimarea!, este cu fundul în sus?

F.M. Pe noi, dacă ne gândim la rădăcini.

V.I.C. Ce face cu timpul liber un român din diasporă?

F.M. Are posibilităţi multiple, acolo, în zona unde trăieşte fiecare, fără a se deplasa în alte localităţi. Depinde numai de român ce vrea să facă în timpul liber. Spre exemplu, dacă vrea să schieze are pârtii bine întreţinute şi amenajate, dacă vrea să înoate are bazine în aer liber şi bazine acoperite, parcuri de distracţie, trasee bine marcate prin munţi, plus activităţi artistice în cadrul casei de cultură, ori cu copiii în şcoală. Apoi sunt la dispoziţia individului terenuri de sport, stadioane. Ca să nu mai vorbim că dispui de instructori pentru hipism. De exemplu, vin părinţii cu copii ce au dizabilităţi motorii pentru terapie hipică.

V.I.C. Deci, stresul acolo nu are cum să producă riduri…

F.M. Dar nici grija zilei de mâine nu există. Statul crează individului toate condiţiile ca el să se simtă liber, dar respectând legea, fericit că a venit pe lumea asta.

V.I.C. Sunteţi de-acum şi comărnicean. Cum găsiţi că a evoluat oraşul în răstimpul depărtării de dvs.?

F.M. Spre bine. Dar să dăm timp… timpului!…

V.I.C. Dar cum e pe la ţară, pe unde sunt părinţii dvs.?

F.M. Și acolo se crapă bine de ziuă. În satul meu, Starchiojd, s-au schimbat lucrurile spre bine.

V.I.C. Mă uimiţi!… Ori eu, acum, nu privesc lucrurile în perspectivă!… Pic pe gânduri!…

***

(Se prea poate ca binele – pâş, pâş, pâş! – să intre şi-n bătătura românului. Și de-aici mai departe, în casă. De lucrul acesta aveam să mă conving prin Munţii Măcinului. Zilele trecute. Acolo oamenii mi s-au părut mai bine „sudaţi” între ei. Respectuoşi. Primitori. „Cu zâmbetul”, în sfârşit, mi-am zis, „pe buze”! Am fost foarte atent dacă nu cumva jucau într-o „piesă” bine regizată. Ca să se fălească în ochii străinului. În niciun caz. Destinul nu făcea o glumă proastă cu mine, din moment ce eram într-o colectivitate de oameni şi eu eram parte din ea. Nu aveau de ce să observe că printre ei este şi un ins de la drumul mare. Cei de-acolo nu încercau să fie altfel de cum sunt. Adică plini de viaţă. „Oare, se dărâmă şandramaua?”, era întrebarea ce mă obseda pe drumul lung al întoarcerii spre ţinuturile Colţilor de Nisip. Iar când am deschis poarta casei părinteşti, mi-am zis: „Era vremea!”).

***

V.I.C. Poate românul să facă în ţara lui şi altceva ca să nu mai fie nevoit să plece?

F.M. De ce nu?… Categoric, da! Dar trebuie, e vremea să ne privim mai bine chipul în oglinda timpului. Pentru ca şi copiii noştri să se bucure că ne vede aşa. Să ne adunăm din cioburi ca şi cum am ţine soarele în braţe… Eu privesc cu admiraţie pe cei rămaşi aici, care au dus greul! Ei au fost schimbul unu. De noapte. Urmează schimbul doi, de ziuă. Adică noi…

V.I.C. Mai este valabilă sintagma: „Fie pâinea cât de rea, tot mai bună-i în ţara mea”?

F.M. În ceea ce mă priveşte pe mine, da!

V.I.C.Cum este „tratată” cultura pe „piaţa” occidentală?

F.M. Locul ei „e fruncea” cum zice bănăţeanul. Motorul.

V.I.C. Pe cine aţi trage de perciuni pentru situaţia asta în care românul preferă să-şi părăsească ţara?

F.M. Înainte de toate „peştele de la cap se-mpute!”.

V.I.C. Ce orizonturi ar fi în ochii copiilor şi nepoţilor noştri?

F.M. Orizonturile sunt, dar totul ţine de educaţie.

V.I.C. Şi educaţia de cine depinde?

F.M. Suntem într-un cerc vicios. Depinde totul de mentalitatea noastră. Şi unde mai trebuie… educaţie!…

V.I.C. Vă mulţumesc! Şi la bună revedere!

You may also like...

Leave a Reply