Gruparea Alpină

LIV

În primăvara anului 1933, Nae Dimitriu şi prietenii săi aderă la Asociaţia Drumeţilor din Munţii Iubiţi ai României.Gestul conferea satisfacţie ambelor tabere.

La ADMIR, entuziasmul din urmă cu patru ani al fondatorilor se dovedise insuficient pentru bunul mers al grupării. De vină era în mare parte vîrsta înaintată a conducerii, a membrilor în general*1, lipsiţi de energia necesară marilor realizări şi de putinţa atragerii tinerilor turişti.

Sesizînd esenţa răului, în 1932 se procedase la o “transfuzie cu sînge tînăr”, primiţi fiind în club, între alţii, Ion Udrişte-Olt şi Emilian Iliescu. Pus pe fapte mari, Ion Udrişte-Olt a gîndit să coopteze în ADMIR şi grupul animat de prietenul său Nae Dimitriu*2. Gestul cădea pe un teren fertil: avocatul începuse să resimtă lipsa unui cadru organizatoric care să înlesnească răspîndirea alpinismului.

Datorită spiritului său de frondă, Dimitriu nu era un deloc un interlocutor comod. Sperînd să înhame to- tuşi acest cal nărăvaş la propria căruţă, doctorul Gh. Dumitrescu i-a propus o întrevedere, în cursul căreia avocatul şi-a precizat condiţiile: “gruparea alpină”, constituită din echipa sa şi alţi eventuali aderenţi, să reprezinte o secţie separată în cadrul asociaţiei. Deşi eventualitatea unui stat în stat nu-l încînta, preşedintele ADMIR a acceptat, cu speranţa că timpul avea să îndrepte lucrurile pe făgaşul dorit de el. Tot atunci, Nae Dimitriu a primit funcţia de vicepreşedinte al ADMIR, demnitate acceptată – comportamentul său ulterior o demonstrează – nu atît din vanitate, cît din dorinţa de a conferi greutate proiectelor sale.

Tot acum, ADMIR renunţă la prevederea din statut ce interzicea apartenenţa membrilor săi la alte asociaţii. În paralel, fără îndoială sub înrîurirea lui Nae Dimitriu, “s-a insistat asupra criteriului de selecţionare al membrilor, care va rezida în cunoştinţele turistice şi aportul de muncă ce ar fi în măsură să-l aducă asociaţiei” *3.

Punerea în practică a acestor proiecte nu a întîrziat, trecîndu-se la editarea unei publicaţii proprii, la organizarea de excursii colective şi ascensiuni noi.

Buletinul Alpin, vis împlinit al lui Nae Dimitriu, apare în iunie 1933. Nu ştim cum s-au procurat sumele necesare tipăririi lui, informaţiile din presa epocii fiind contradictorii*4, dar sacrificiile făcute pentru apariţia primei reviste româneşti de profil sînt incontestabile.

Deşi ca director era menţionat doctorul Gh. Dumitrescu, la al cărui domiciliu se găsea şi redacţia, meritul principal în realizarea Buletinului Alpin aparţine membrilor “Grupării Alpine”, care semnează cvasitotalitatea materialelor*5. Îndeosebi lui Nae Dimitriu i se datorează şi ţinuta grafică de excepţie, folosite fiind hîrtie cromo şi cerneală “Illustration”, ambele din import. Din grijă pentru calitatea revistei, avocatul petrecea totodată

multe ore în tipografia “Oltenia”, din strada Imperială, al cărei director mărturisea: “Aici doarme, aici mănîncă…”. Incomodul client impunea un mers cît mai încet al maşinii de imprimat, ştergînd personal valţul după tragerea unui număr de coli. Ca răsplată a unor asemenea eforturi, Buletinul Alpin s-a impus publicului în scurtă vreme. Revista oferea informaţii despre unele masive muntoase din ţară, date cu privire la premiere (aparţinînd în totalitate componenţilor “Grupării Alpine”), descrieri de trasee în abrupt, o cronică a activităţii turistice în munţii noştri.

În ajutorul începătorilor au venit şi excursiile de iniţiere, conduse de Alex. Beldie: Valea Albă (17 iulie), Valea Gălbenelelor-Scoruşi-Omul (22 iulie) şi traversarea Mălinului-Seacă-Ţapului (27 iulie), la aceasta din urmă consemnîndu-se un număr record de participanţi: Frim, Vasiliu, Niţescu, Olly Geresch, Anny Kreutzer, Const. Ţico, Călin, Ivana Popescu, Schmidinger, Simionescu, Solonca, Ghica, Dem Stoenescu, Brandel şi alţii.

Toate acestea au făcut ca numărul alpiniştilor să crească vertiginos, Dimitriu putînd conta la începutul anului 1934 pe circa 30 de ciraci.

În Bucureşti, alături de ceilalţi admirişti, membrii Grupării Alpine se întîlneau săptămînal, în locuinţa doctorului Dumitrescu de pe strada Cîmpineanu. Cele mai eficiente întruniri se pare că rămîneau însă cele de pe terasa restaurantului Oancea din Buşteni, duminică seara, în aşteptarea acceleratului de Bucureşti. Se schimbau atunci primele impresii, se comentau noutăţile turistice, se făceau planuri de viitor. La o astfel de întîlnire, în vara anului 1933, Nae Dimitriu şi Ion Udrişte-Olt au informat despre intenţia lor de a urca integral Firul Vertical al Gălbenelelor, Comănescu şi Mircea Badea despre cercetările lor în Picătura, iar Al. Beldie şi I. Manof despre stadiul investigaţiilor personale în zona inferioară a Rîpei Zăpezii. Legat de aceste înştiinţări, este de spus că fiinţa o înţelegere tacită, evitîndu-se pătrunderea în terenul de încercări al altora.

S-au înregistrat şi un număr fără precedent de “ascensiuni noi” (premiere). Prima, la sfîrşitul lunii iulie, cînd Alex. Beldie şi Nicolae Tipei au suit treapta Colţului Gălbenelelor ridicată deasupra Strungii Colţilor, an terior considerată de către confraţi drept inaccesibilă. În continuare a fost parcursă muchia aeriană care conduce în vîrful Colţului Gălbenele. Revenirea în Strunga Colţilor s-a făcut prin rapel cu ajutorul unui piton.

Peste cîteva zile, pe cînd urcau Valea Colţilor, Tipei a suferit un accident la mînă şi nu s-a mai putut căţăra. Prin urmare, Beldie a pornit singur la asaltul versantului lăsat de Claia Mare către Buşteni. Aici, în iulie, a încercat să urce prin apropierea muchiei sud-estice a colţului, tentativă nereuşită. La 7 august, Beldie a ales o altă cale, aproximativ pe mijlocul flancului. Deşi lipsit de dificultăţi tehnice şi punctat cu brazi, traseul are o înclinaţie pronunţată şi străbaterea lui a necesitat multă atenţie. Cu ajutorul unui piolet, indispensabil într-o asemenea întreprindere, solitarul alpinist a depăşit între altele două pîlnii ierboase, suspendate la mare înălţime, sosind după patru ore la jumătatea versantului, pe Brîul Subţire. De aici în sus, drumul, aflat în preajma muchiei nord-estice, îşi pierde din dificultate, dar cîştigă în frumuseţe, conducînd finalmente lîngă baliza ce marchează creştetul Clăii Mari, unde Beldie a ajuns după alte două ore.

Mai puţin norocos a fost Al. Beldie în ziua de 11 august acelaşi an, cînd, secundat de Ion Manof, a încercat să escaladeze flancul vestic al Acului Crucii. Pe cînd vroia să se asigure în cel mai de jos dintre pitoanele aflate pe acea faţă, tînărul student a făcut un pas mai mare, moment în care priza de picior i-a cedat. În cădere, glezna alpinistului a fost serios afectată. Cu mare greutate, servindu-se de doi pioleţi, accidentatul a coborît pînă în Brîul Mare al Morarului şi de aici în Valea Cerbului. În imposibilitate de a mai merge, Beldie a rămas la bordeiul ciobănesc de deasupra gurii Văii Priponului, în vreme ce Manof s-a dus la Sinaia, de unde a venit a două zi, peste platou, cu un cal. Într-o stare de neinvidiat, Beldie a mai petrecut o noapte la hotelul Stroescu, abia la ora 4 a celei de-a treia zi izbutind să ia un accelerat spre Bucureşti.

După 24 de ore de somn neîntrerupt, Manof şi-a găsit prietenul, la spitalul Polizu, într-o stare psihică mulţumitoare: primise vizita autoritarului său tată, care se mulţumise să-i spună: “Bine că nu ţi-ai rupt capul”-6. În schimb Nae Dimitriu, care, păşind neatent în plin centrul Bucureştiului, suferise cîndva aceeaşi fractură Dupuytren, era revoltat: “Bine, domnule, dar barim ai căzut de pe Colţii Morarului, pe cînd eu mi-am rupt piciorul în Piaţa Senatului!“

______________

1) Ion Udrişte-Olt, preşedinte al ADMIR după 1934, recunoaşte că la înfiinţare această asociaţie avea “70 de membri, majoritatea în vîrstă” (Din trecutul turismului românesc, 1944).

2)Căţărător cu posibilităţi modeste, Ion Udrişte-Olt era deseori tachinat de Nae Dimitriu. De pildă, la ieşirea dintr-o vale, avocatul i-ar fi replicat: “…Să nu-mi mai spui Nae! Să-mi spui Jean, de la Jean Valjean, c-am tras de tine ca la galere!!” (informaţie de la Al. Beldie).

3) Buletinul Alpin nr. 1-2/1933.

4) Vezi capitolul ADMIR.

5) Excepţie face aici poezia “Valea Seacă” de Ion Udrişte-Olt, apărută la finele primului număr.

6)”Un prieten de-al casei ii spunea tatei: «Nu-l mai lăsa, dom’le să se caţere pe munţi; e riscant!”. «Ce să-i faci?” i-a răspuns tata. “Riscurile meseriei. Băiatul meu e alpinist şi riscă să-şi rupă picioarele, iar d-ta, ca funcţionar sedentar de birou, rişti să faci trînji».” (Ani de drumeţie)

You may also like...

Leave a Reply