Nu a mai răbdat pământul

Vasile Ioan Ciutacu

Motto: „Orice asemănare cu realitatea este o pură întâmplare”

 

Întâlnirea mea cu, de-acum, faimosul, dar în acelaşi timp ciudatul şi enigmaticul tâmplar Apolodor Calafeteanu avu darul din nou să mă uimească după ce, ca de obicei, am stat un răstimp de vorbă. El fericit, după câte mi-am dat seama, că avea cui să depene din aiurelile lumii de astăzi, la care, întâmplător sau nu, fusese martor, eu interesat de ce aflam fascinat de modul cum lega spusele între ele. Ca într-un manual, gândeam, de predat tinerilor care aspiră să ţină stiloul zdravăn în mână.

Şi de data asta mi-a istorisit o seamă de fapte semnificative care au avut loc în ţinuturile mirifice şi legendare ale Colţilor de Nisip, după întâmplările anterioare ce-au uimit lumea. Este vorba, în primul rând, de cărăuşul „cu inimă de fiară” care i-a scurtat gâtul calului cu drujba din cauză că acesta nu putea să iasă la liman pe un drum cu pantă foarte abruptă înhămat fiind la căruţa prea împovărată cu lemne furate din pădurea statului. „Sărea rumeguş de carne în toate direcţiile de parcă ningea cu sânge” ţinea să precizeze Selectu’, martor la această întâmplare de-o cruzime fără precedent.

Apoi este cazul vacii căreia i s-a înfipt adânc un topor în pulpa dreaptă, de-i rămase numai coada afară, care s-a plimbat zile în şir pe toate uliţele satului făcându-i pe colţari să se întrebe, din ce în ce mai insistent, unii chiar neputând să mai doarmă, cine era făptaşul. Şi de ce e lăsată vaca să colinde drumurile de către proprietarul pe care toţi îl bănuiau, dar nimeni nu putea jura că el este. Cu trecerea timpului, lucrurile merseră până-ntr-acolo încât fiecare locuitor din zonă îl bănuia pe vecinul lui că este vinovatul. Numărul celor care nu mai puteau noaptea să pună geană peste geană începu să crească pe măsură ce nu se descoperea făptaşul. Aşa încât, la un moment dat, toate casele erau pe timpul stelelor cu luminile aprinse. De parcă în fiecare casă era priveghi pentru un mort.

În zadar poliţia a făcut o seamă de anchete luând la întrebări pe fiecare locuitor din Colţii de Nisip. Nu s-a aflat nimic, fiecare ridica din umeri de cum păşeau pragul poliţiei şi trebuia să dea declaraţie în faţa comandantului dacă ştie cine a săvârşit fapta. Înebunit, acesta îşi ştergea sudoarea de pe frunte având o privire jalnică, pierdută: „Chestorul şef o să-mi smulgă gradele de pe umăr”. Însă, într-una din zile, pe înserate, când ciurda de vaci venea de la păscut de pe izlazul comunal, animalul ce purta toporul înfipt cu sete în şală, s-a oprit în dreptul unei porţi. Mai precis în a lui Ambrozie Petre. A stat acolo până dimineaţă oricât a încercat nevastă-sa, Aristiţa, să o îndepărteze: „Du-te la maică-ta şi la taică-tu, boala dracului!”. Şi-o pleznea cu lopata în spinare. În zadar. Încremenise, parcă. A stat acolo până dimineaţă, când au venit văcarii. Dar nici aceştia n-au putut s-o mişte din loc cu toate că întrebuinţaseră şi bâtele. Stătea stană de piatră în faţa porţii lui Ambrozie. Şterpelică Petre, unul din văcari, a rupt-o la fugă când vita a întors, în sfârşit capul şi l-a privit de cum ridica bâta ca să dea în ea: „Are ochi de moarte!”, zise, rupând-o la fugă.

Comandantul Poliţiei, auzind de întâmplare, a luat cu el doi agenţi şi s-a deplasat la faţa locului. A luat-o la descusut pe Aristiţa ce era în faţa porţii unde vaca staţiona nemişcată.

– Unde ţi-e bărbatul?

– Doarme. De-abia aseară a venit după trei luni de muncă în Germania.

– Scoală-l! A tunat comandantul cu o figură de om disperat.

După un timp a venit în faţa porţii Ambrozie Petre înfăşurat într-un halat bej, cu papuci din piele în picioare şi cu părul vâlvoi: „Să trăiţi, domnule comisar! Cu ce vă pot fi de folos?”.

– De ce stă vaca asta cu toporul înfipt în pulpă în dreptul porţii dumitale? Îl întrebă comandantul răsuflând uşurat, convins fiind că lucrurile încep să se lămurească. „Păi, e treaba ei. Ce eu sunt Mafalda să ştiu de ce? Pic de somn. De-abia aseară am venit din Germania”. Se întoarse şi se îndreptă spre intrarea în casă. Atunci comandantul îi ordonă unuia din agenţi care îl însoţeau:

– Lasă-i înştiinţare ca mâine dimineaţă să se prezinte la sediul poliţiei. Şi pune-o pe dumneaiei să semneze de primirea adresei. Vezi, că o să plece şi vaca. Se urcă în autoturismul din dotare, iar vaca părăsi poarta în dreptul căreia stătuse turnată ca din bronz o noapte întreagă, spre nedumerirea celor prezenţi. După trei zile de anchetare Ambrozie Petre recunoscu că el i-a înfipt toporul în şoldul animalului, cu trei luni în urmă, după care imediat a plecat în Germania. „Pentru că vaca lui Săracu Ion, e mai vacă decât vaca mea”, i-a fost declaraţia pe care a dat-o comandantului pentru fapta săvârşită. După care s-a auzit un răsuflet de uşurare cum plutea pe cerul Colţilor de Nisip ca un nor aducător de ploaie pe timp de secetă. Şi viaţa şi-a intrat din nou pe făgaşul ei de zile fără de oprelişti şi fără de număr.

O altă întâmplare care a zguduit din temelii lumea Colţilor de Nisip a fost moartea lui Vulpe Ion, om de 92 de ani, purtat pe toate fronturile vieţii. De patru ani nu mai cosise iarba din grădina lui de pe Seciurea. Nu avea cine. Copiii plecaseră care încotro, peste graniţă ca să-şi căptuşească mai bine portmoneiele. Nepoţii, la rândul lor, o luaseră la sănătoasa scârbiţi că aici nu purtau încă între umeri un cap, ci o tărtăcuţă goală din moment ce le era lehamite ca să-l tragă de mânecă pe senatorul melcilor care le promisese că dacă îl aleg: „Toţi veţi purta pantofi de lac! Şi nu cizme!”, în sensul că toate drumurile vor fi modernizate. „Şi nu veţi mai cădea ca proştii în gropile de pe uliţe”.

În primul an când iarba rămăsese necosită, în grădina de pe Seciurea, în ajunul Crăciunului, Vulpe Ion se trezi noaptea şi o mişcă şi pe Eufrusina: „Scoală, fă, că plouă şi trebuie să punem căpiţa”. În al doilea an de când nu mai cosise, pe la Bobotează, se duse la Alamche Dinu, cărăuşul. Pe la prânz. „Dinule, te aştept în Seciurea să-mi aduci fânul că nu mai am ce da la vacă”.

– Nea, Ioane, ce dracu! Mata nu vezi că zăpada e cât gardul? Nu mai am nici vacă şi fânul din Seciurea tot iarbă a rămas! Du-te lângă spinarea tantii Eufrosinei şi încălziţi-vă!

 

În al treilea an realiză că nimeni nu-l pricepe când spunea că: „Mâine trebuie să-l fac pe dracu-n patru şi să bat coasa”. Erau pomii grei de rugină, iar nevastă-sa îi citi în ochi brazde de iarbă şi de lacrimi. Stătea mai mult în faţa casei că dacă se ducea în spatele ei privirea îi luneca înspre Seciurea. „Ieri m-a întrebat tata dacă am cosit în Seciurea” i se adresă Eufrosinei, de ziua Sfântului Dumitru.

– Ioane, după ce tu ai înebunit, vrei ca şi eu să înebunesc? „Păi taică-tu a murit acum şaptezeci de ani pe front! Divorţez!”. Şi de-atunci n-a mai scos o vorbă cu toate că nevastă-sa îl înbuna: „Ioane, zău că am glumit! Dar i-a aminte, dacă între timp eu mor, vezi că ai în odăiţă raniţa de pe când munceai la metre în pădurea Steiesii. Ți-am spăla-o, i-am întărit curelele, iar în ea ai nicovala, tocul cu gresie, ciocanul şi ştergarul cusut de mine pe când eram acasă la ai mei. Că să pui cepa, bucata de slănină, ouăle fierte şi pâinea pe el. Nu direct în iarbă. Mai ai acolo cuţitul şi o litră de ţuică”. După Paşti, în al patrulea an de când nu cosise în Seciurea, Eufrosina se prăpădi de un cancer galopant. Şi doar când bulgării se rostogoleau pe coşciug, Vulpe Ion zise printre lacrimi: „O s-o acopere iarba. Dar pe amândoi”. Oricât au încercat fii şi nepoţii să-l ia cu ei în străinătate la proprietăţile lor, el a refuzat: „O am pe a mea! Aici”. Şi îi înţepeni cu privirea. Prin iulie, pe la mijlocul lunii, cu cei 92 de ani, cu raniţa în spate şi cu coasa pe umeri, dis-de-dimineaţă se duse în grădina lui din Seciurea. Bătu coasa şi când înfipse coasa în iarbă căzu. Secerat.

După trei ani în care nimeni nu l-a mai văzut pe acasă, lumea, mai ales unicul vecin pe care îl avea, Brânză Aurel, a început să intre la bănuieli. „S-o fi îngropat de viu”, ziceau unii ţinând seamă de spusele lui. „Pe sub pământ doar o să mai găsesc viaţă”. L-au căutat o vreme împreună cu poliţia care se autosesizase. „Dacă nu mă mută de-aici simt că o iau pe pereţi”. Se plângea comandantul în fruntea unor cete de săteni şi a trei agenţi, care răscolise tufişurile, podurile caselor părăsite, dar cele câteva cu fân, pădurea şi gropile de nisip ale Colţilor, luându-şi cascheta din cap şi din când în când, ştergându-i cu batista interiorul aburind de sudoare: „Că, în Paştili măsii, nici nu slăbesc!”.

Pănă zise Selectu’: „Eu ştiu unde este!”

– Unde? ţipă la el Comandantul.

– La grădina lui de pe Seciurea.

Şi într-adevăr acolo dădu peste el. Coasa căzută la pământ era înfiptă pentru a reteza iarba de patru ani. Într-un început de brazdă. Iar Vulpe Ion era răstignit pe pământ. Păienjenii îi ţesuseră degetele de la mâini într-o plasă deasă „parcă fără ochiuri” zise Comandantul. Dar era îmbrăcat totul într-o ţesătură de pânză de păianjen fără ochiuri, ca şi cum trebuia să rămână definitiv acolo. Pe faţă i se putea citi împăcarea cu toată lumea, iar ochii îi erau deschişi. Comandantul poliţiei avu impresia că se uită întrebători la el. „Închideţi-i, că altfel îl împuşc!”. Se răsti la cei din jurul lui.

Şi totuşi Comandantul Amaru Gheorghe a fost mutat de la Poliţia Colţilor de Nisip când n-a mai putut face faţă la mai multe sesizări care reclamau faptul că, de când s-a mutat Scriitorul la Casa Pădurii se aude peste tot mai ales iarna, un urlet de câine de se mişcau pietrele pe drum. „Şi-ncep să meargă de unde au fost aruncate către stele. Numai el a scornit acest câine care nu se vede, dar se aude de parcă l-ar beli cineva de viu”, îi zise un funcţionar din vechea nomenclatură, domnului Comandant. „Câinele ăsta există prin munţi şi îşi plânge încontinuu, poate până la sfârşitul lumii, iubita lui care a fost zdrobită în oraşul de la poalele muntelui într-o iarnă. Prin 1984. Pe trecerea de pietoni. Eu am scris atunci despre el. Îl chema Ceruţ şi fie vară, fie iarnă, colindă munţii şi urlă de se clatină stâncile. Nu-i lege care să interzică acest lucru, domnule Comandant!”, declară eventualul inculpat, când a fost chemat la poliţie. „Îmi pare bine, totuşi, că scrisul meu se aude prin vreme!”.

– Dumneata, domnule Scriitor, eşti dracul pe pământ! Şi începu să urle în birou până a venit ambulanţa să-l ia de urgenţă. „Săracu, era pâinea lui Dumnezeu, dar n-a mai putut face faţă întâmplărilor misterioase de aici”, a spus Degeratu Gheorghe la bodega „La măgarul tăvălit”. Noi de scriitor trebuie să scăpăm. Mai ales că este vizitat de unu pe care îl cheamă Andru.

 

Va urma

You may also like...

Leave a Reply