Despre simplitatea nobilă şi complexitatea rustică din poezia lui Vasile Ioan Ciutacu

Visam că-s împărat pe-un colţ de rai / Iar tu o fată care mă iubeai.           –Voltaire

 

Ce este un titlu al unei poezii? O chemare? Un indiciu? O aşteptare? O curiozitate? Toate cele enumerate, laolaltă? Şi când titlul unui volum de poezii este Merg prin lume împărat, firul straniu al metaforei nu prefaţează oare instinctiv o hartă aglomerată de emoţii şi gânduri cu frontiere pentru care unica viză de trecere o reprezintă sublimul imaginarului? Cu arsenalul de iluzii demne de un Don Quijote modern, în volumul de poezii, Merg prin lume împărat, poetul Vasile Ioan Ciutacu mărturiseşte în stilu-i inconfundabil, aventura lirică cu spasme medievale de cavaler rătăcitor pentru care viaţa însăşi este cel mai izbutit poem scris vreodată.

Din Argumentul inserat la începutul volumului, semnat de autor, cititorul poate afla o poveste cu iz de parabolă, din care ar putea deduce că titlul, Merg prin lume împărat, i-ar fi fost decis şi dictat, de undeva din altă lume, de către o ea, cea din Poiana Opririi. Metaforele şi simbolurile abia permit cuvintelor cu sens propriu să transmită ceva din ezoterismul acestei lumi în care se pot confunda uşor poezia cu visul şi lumile văzută şi nevăzută.

Poezia care deschide volumul (după tulburătoarea legenda din cadrul Argumentului ce poate crea impresia că titlul Merg prin lume împărat a primit aprobarea editorului secret) împrumută titlul volumului şi se conturează într-un psalm religios ce reiterează motivele lirice ale unui destin împletit cu rugăciunea şi cu acceptarea unor dureri necesare sufletului ce a semnat contract de colaborare cu divinitatea. Referirile la episoadele calvarului christic sunt numeroase şi îmbracă veşmântul metaforei: obraji de pălmuit, nectarul din blesteme; Merg prin lume împărat/ Doldora de rai şi vis. Trimiterile la Evanghelii, dar şi elementele ce amintesc pe personajul Don Quijote de la Mancha, sunt variate. Iubirea şi forţa incomensurabilă a reveriei, modul unic şi imprevizibil în care poetul acceptă să dea interpretări realităţii, influenţa recurentă a amintirilor ce reaşază spiritul pe noi coordonate interioare, sunt direcţii ce converg către esenţa intrinsecă a multor texte: dacă ai două inimi- ţi se pare că nu-ţi ajunge eternitatea!

Poeziile, discrete prezente pe albul hârtiei, construiesc un labirint al destăinuirilor lirice. Predomină meditaţia şi elegia cu accente psalmice (închipuiţi-vă că n-am putut să îmi îndoi genunchii/ când coroana de spini /înfrunzea în jurul capului meu), se ivesc graţiile stilistice ale unor pasteluri (l-am văzut pe Nevăzutul prin cerul ferestrei. Cum îmi lăsa / o carte poştală în frunzarele înmugurite/ din stâlpul casei părinteşti), iar elementele de artă poetică punctează cu gravitate discursul liric (stiloul a înmugurit de cuvinte).

Un poem cu pulsaţii de ars poetica este şi Cununie în care este ilustrat ritualul seducţiei, în toate etapele clasice ale dragostei: atracţia, dorinţa, forţa iubirii şi concretizarea ei sub forma unei cununii simbolice cu mireasa Poezie, de care îşi leagă destinul pe viaţă: Mă cunun cu tine, Poezie, / ca să-i fac în necaz balerinei în negru…Convins fiind de eternitatea nunţii în numele unei iubiri apte de sacrificiu, poetul conchide: în palmele-ţi de mireasă, / n-am să mor niciodată decât prin naştere.

Taumaturgia cuvintelor devenite trupul poeziei plasează arta lirică în sfera formelor superioare de manifestare a spiritualităţii. Tipărite în liniile firave ale palmelor, amintirile ce îşi au sediul în spirit, se imprimă şi în trup, motivând ontologic fatalitatea trecută de la modul prezumtiv, la indicativul trecut al pulsului verbal: după mângâierile mele/ de mai ieri mi-ai putea şi astăzi/ descifra pe dinafară amprenta plamelor,/ precum un alfabet al sufletului. În viziunea profund panteistă a eului liric liniile palmelor se confundă cu nervurile frunzelor.

Ideea poetică a trupului ce se reîntoarce în ţărâna din care a fost creat, are la bază un motiv religios binecunoscut. Ceea ce surprinde în unele versuri este imaginarea unui scenariu în care entitatea ascunsă în lutul ce păstrează ultima respiraţie a celui pe care l-a asimilat, capătă formă materială şi devine recipientul din care se va adăpa cineva, cândva, dând morţii un nou sens şi sensului o nouă viaţă: Dar mai ales, voi fi pumnul de ţărână / din mâinile olarului / de care o să-ţi fie sete, / când vei traversa arşiţa vârstelor mele. ( Metamorfoza)

Unele versuri anulează, parcă, orice intervenţie a analizei literare, lăsând loc simplei meditaţii: Că am o presimţire, c-adăpostim în noi / şuvoaie de lumină, cu sângele-n şuvoi. (Fără de nicio vină). Sublimă definiţie a omului! Amestec de lumină şi sânge! Metafore simple, idei complexe. Pagini de teologie rezumate în aceste două versuri, semnalate discret de cuvântul presimţire, ce încadrează perfect autoportretul călătorului prin lume cu alura sa nobilă de împărat.

Poate cele mai impregnate cu emoţie şi dor intens din întreg volumul, sunt versurile în care este invocată (obsesiv) mama. Simbolul matern e reluat în variate forme stilistice, cele mai multe însă, cu aspect de invocaţii retorice rostite cu forţa spiritului care anulează orice reper spaţio-temporal ce desparte fizic mama de fiu. Mama nu este doar un personaj des invocat în conturarea motivului literar al revenirii sinelui la esenţă, la clipa debutului existenţial. Nu este doar factorul protector şi ameliorator într-un univers captiv în care eul liric îşi caută argumente pentru propria sa identitate fiinţială: Mama, ce mi-ai fost mormânt cândva…! Pentru Vasile Ioan Ciutacu mama este sacralitatea, un reper constant într-un univers dual ce împarte efemeritatea de veşnicie. Între atâtea pagini de poezie ce abundă în metafore, cuvântul mama nu este folosit metaforic. Îşi păstrează sensul propriu de bază, dar transcende prin valenţele figurative ale expresiilor verbale, caracterul imanent al ritmului existenţial. Statistic vorbind, dacă Dumnezeu este cel mai invocat în poeziile domnului Vasile Ioan Ciutacu şi adesea multe dintre poezii au esenţa psalmică bine impregnată, mama este Împărateasa eternă de suflet a celui ce merge prin lume împărat.

Cununa fericirii e pururea de spini, scria cu demnitate şi onoare de martir, Vasile Voiculescu într-o poezie dedicată Reginei Maria a României. A fi împărat înseamnă a împărăţi lumea (ta) dăruindu-te şi dăruind lumii contravaloarea talanţilor primiţi la naştere. Vasile Ioan Ciutacu şi-a folosit talanţii primiţi pentru poezie. Nu a fost o alegere oarecare;   el a fost anume ales.

You may also like...

Leave a Reply