Gruparea Alpină (II)

LV

Pînă la acea dată Beldie*1 şi prietenii săi întreprinseseră cercetări în Jepi, Coştila şi Moraru, rezultatul lor – text şi hărţi – fiind popularizat în Buletinul Alpin*2. Legat de aceste explorări, dacă rutele din Jepii Mici (cu excepţia Feţei Estice a Clăii) şi chiar din Coştila priveau locuri călcate anterior de către om, traseele din nordul Morarului erau cvasinecunoscute turiştilor. În acest din urmă munte, echipa lui Beldie a parcurs Rîpele Zăpezii, Valea Adîncă, Vîlcelul Morarului, precum şi Acele.

Pe Rîpa Zăpezii, imediat deasupra confluenţei cu Valea Adîncă, Beldie şi Manof nu au putut depăşi o sări- toare cu bolovan. Peste cîteva zile, într-o ascensiune solitară, Al. Beldie a izbutit să ocolească redutabilul obstacol prin stînga, pe nişte feţe aflate la mare înălţime. Reintrat în fir, alpinistul a fost întîmpinat de o săritoare înaltă şi spălată. Nu a avut curaj să o atace singur, dar o va face într-o escaladă ulterioară, alături de I. Manof. Mai sus, unde valea se desface, cei doi exploratori au urmat pînă în Brîul Mare un fir aflat în extremitatea stîngă (estică) a evantaiului.

Explorarea firelor superioare ale văii s-a făcut în cursul altor excursii din vara aceluiaşi an. În Rîpa Crucii, Beldie a apreciat săritoarea aflată imediat deasupra Brîului Acelor ca greu accesibilă şi a ocolit-o, iniţial pe firul aferent strungii Degetul Roşu-Acul Crucii (numit într-un Buletin Alpin din 1939 Hornul Degetelor), din care a traversat, pe un parcurs delicat în ultima porţiune, în Rîpa Crucii.

Cel puţin pînă în 1934 Beldie nu cercetează Brîul de Mijloc (“trece pe faţa de nord, după care se pierde”) şi Brîul Acelor (“îl putem urma un timp, traversînd firele Rîpei Zăpezii, după care dispare…”), ori amîndouă con tinuă pînă în Valea Morarului.

 

Peste un an, Ion Manof urcă Valea Poienii, din Moraru*3.

 

Într-o mică notă, Buletinul Alpin nr. 3/1933 conferă premiera Văii Poienii lui Alexandru Steopoe*4, în toamna anului 1933. În aceeaşi   perioadă (poate chiar   vara) urcă valea şi Ion   Manof, care în plus   o descrie în revista Voiaj,   nr. 3/1934*5.

 

Am menţionat că în toamna anului 1932, N. Comănescu a întreprins primele tatonări spre vîrful Picătura, pe muchia sud-estică a acestuia. Această coamă se transformă deasupra limitei pădurii într-o creastă subţire şi aeriană, pentru depăşirea căreia s-au folosit patru “picheţi” (termen la care se va renunţa curînd, în fa- voarea “pitoanelor”), ieşindu-se după două lungimi de coardă pe mica platformă numită “primul vîrf al Picăturii”. Din acest loc, suspendat la mare înălţime, au putut observa în amănunt colţul principal, inclusiv o interesantă fisură cu fereastră aflată imediat sub vîrf. Locurile nu sînt imposibile, dar cu toate acestea echipa se retrage din punctul atins şi nu revine vreodată pentru continuarea tentativei.

Încercările lui Comănescu de a atinge vîrful Picătura au continuat în următorul an. Din start, bănuindu-se dificultăţi insurmontabile pe parcurs, s-a “considerat inutilă” cercetarea “firelor care se termină în marele V”. Vizînd apoi fisura aflată imediat sub vîrf (pe partea estică a acestuia), se încearcă escalada muchiei dintre “albişoara ce intră în «marele V»” şi “Vîlcelul Spînzurat”. Cum aici era necesară o “muncă titanică, fiecare metru de înălţime fiind cîştigat cu mari eforturi”, s-a căutat o cale mai lesnicioasă.

Vîlcelul Spînzurat, care conduce în imediata apropiere a rîvnitei fisuri finale, nu putea fi un asemenea drum, întrucît ocolirea spălăturii ce-i conferă numele părea foarte incomodă. De asemenea, înaintarea pe muchia dintre acest fir şi “Vîlcelul Spălat” li s-a înfăţişat (probabil prin binoclu) ca barată de două ţancuri, “cu puţin înainte de a atinge baza piramidei finale”. În acest stadiu deloc încurajator, N. Comănescu obţine de la un confrate detalii asupra zonei*6. Graţie lor suie Vîlcelul Spălat (ocolind două săritori) pînă în apropierea obîrşiei acestuia, de unde ia în dreapta un brîu ascendent (Brîul Suspendat). În locul unde acesta se întrerupe, lîngă o grotă, au traversat cu grijă către stînga (“singura parte dificilă […] de pe întregul parcurs”) pînă într-un “horn cu zade”*7. Urmîndu-l, au ieşit în brîul cel mai de sus al Picăturii, care i-a condus, spre dreapta*8 pînă sub fisura finală.

În mod neaşteptat dar probabil motivat (mersul prin teren alpin necunoscut i-a consumat nervos cît şi fizic, după cum retragerea din Brîul de Sus nu se anunţa foarte simplă), Comănescu nu a mai urcat în acea zi pînă pe vîrf. O va face la 29 august 1934, împreună cu Ion Şincan şi Bubi Schelfer, cînd escalada fisurii a fost uşurată de utilizarea unui piolet. Trecînd apoi prin fereastră, pe prispe de iarbă au ieşit curînd pe platforma somitală a Picăturii. De aici, strădaniile a trei sezoane de explorări au fost cu prisosinţă răsplătite: “Peisajul este tot ce poate înfăţişa clinul răsăritean al Bucegilor mai impresionant. La ansamblul ce-l desfăşoară asupra firelor finale ale Văii Seci, a Văii Albe şi asupra Gălbinărilor Coştilei, se adaugă minunata înfăţişare a Buştenilor ce pare o miniatură azvîrlită în fundul văii, la 1 000 metri sub noi.” Şi aici, ca semn al trecerii sale, Comănescu a improvizat din două ramuri de jnepeni o cruce. Coborîrea s-a făcut pe drumul urmat la urcuş*9.

______________

1) În perioada 1929-1933, din totalul de 150 excursii în Bucegi, 80 de zile reprezentau tot atîta ascensiuni în zonele abrupte.” (Al. Beldie, op. cit.)

2) “Văi şi brîuri în Jepi” (cu prima hartă a acestui munte), “În Coştila” (coautor Nae Dimitriu, pe osatura articolului său din Educaţia Fizică, 1932), ambele în numărul 1/1933; “Văi şi brîuri în Moraru” – în nr. 3/1933. Inerent unor lucrări de început, şi aceste materiale prezintă scăpări, preluate fără verificări de alţi autori.

3) Toţi autorii de schiţe şi descrieri privind această vale, înşelaţi de perspectivă sau cercetînd superficial terenul cu pasul, nu au sesizat că aici este vorba de două fire distincte. Unul, care vine din marginea estică a Acului Mare, este barat în dreptul Brîului Înflorit de un dîmb neînsemnat, făcînd brusc la stînga şi, dincolo de o spălătură înaltă, unindu-se cu Vîlcelul Ţancurilor. În aval de menţionatul dîmb, ia naştere un al doilea fir, la început domol, care scapă apoi într-un gang îngust, cu două săritori extrem de dificile, debuşînd în Poiana Morarului.

Reprezentarea din 1926 este ceva mai apropiată de realitate, ea unind (fără a le numi), imediat sub Brîul Înflorit, firul Poienii cu Ţancurile, dar omiţînd gangul cu săritori pomenit mai sus.

În ce priveşte Vîlcelul Ţancurilor:

– denumirea   apare în Bucegii turism-alpinism şi aparţine probabil unuia dintre coautori (Emilian Cristea), a cărui echipă stabilise de curînd în zonă mai multe trasee – între care “Colţul Moşului”, pe malul stîng al firului. Acest vîrf, precum şi un altul învecinat (Ţancul Retezat, existent în Buletinul Alpin la 1936) par să fie la originea toponimicului;

– dacă partea superioară a Vîlcelului Ţancurilor nu prezintă dificultăţi, în aval de Brîul Înflorit firul este punctat de cîteva săritori grele. Cruţîndu-şi probabil forţele pentru asaltul verticalelor, E. Cristea va fi pătruns în zonă pe urmele lui R. Ţiţeica, prin Brîul Înflorit. Spre deosebire de înaintaşul său, animatorul Armatei improvizează (în ghidul Bucegilor) o descriere a văii neconformă cu realitatea.

4) Doctorul chimist Alexandru Steopoe, asistent la Facultatea de Chimie Industrială, “era un om reţinut, vorbea puţin şi nu se întovărăşea cu oricine. Cînd te cunoştea şi vedea că eşti om serios, era de o căldură sufletească deosebită.” (Amintirile unui alpinist, de N. Baticu)

5) “Nae Dimitriu, deşi bun camarad de munte, ne privea nu o dată zeflemitor pe cei mai tineri cu 10-15 ani decît el. Cînd îi aduceam vreun articol pentru Buletin, zicea că e neinteresant, dar se revolta cînd îl publicam la alţii (“Ascensiunea Caraimanului”, “Drumuri în Bucegi”, “Ascensiunea Morarului” sau “Ce trebuie să ştie un bun alpinist”, în Voiaj, n.n.). Şi din acest motiv exista între noi o rîcă surdă, motiv pentru nu am pus umărul pentru club pe cît aş fi putut s-o fac. N-am fost un caz singular. Din motive asemănătoare a plecat din C.A.R., în 1935, Alexandru Beldie.”6) “Parte din informaţii au fost furnizate de d-l R. Ţiţeica, un bun cunoscător al regiunii, care a cercetat cu mult înainte, intrările spre Picătura” (N. Comănescu, în Buletinul Alpin, nr.3/1933). După cele spuse nouă, Radu Ţiţeica a urcat pînă “la Grotă”. Peste cîţiva ani, prin intermediul fratelui său Şerban (student şi el la Chimie Industrială), i-a comunicat lui Comănescu că, din locul unde poteca de apropiere sfîrşeşte în Valea Seacă, se continuă drumul circa 300 de metri, pînă într-un vîlcel “spălat” – în sensul de puţin adîncit, la acel nivel. Comănescu chiar astfel a numit firul, “Spălat”, în articolele sale despre Picătura. După moartea lui Comănescu, Nae Dimitriu a găsit nepotrivită această denumire, fără a propune pe moment o alta; o va face în 1961 (“Bucegii turism-alpinism”): “Vîlcelul Picăturii”. În 1981, N. Baticu a readus în circulaţie denumirea iniţială, azi fiind folosite amîndouă.

6) Cu excepţia denumirii haretine din 1926 şi poate a celei de “Marele V” (care nu-i exclus să fi aparţinut unui simplu turist ajuns în Poiana Mare ori la Verdeaţă), celelalte toponimice din zona colţului apar pentru prima dată în articolul “Ascensiunea Picăturii”, de N. Comănescu (Buletinul Alpin, nr. 3/1933).

7) Cu vopsea, aici şi la ocolul săritorilor din vîlcel au fost făcute pe stîncă săgeţi de îndrumare.

8) În Amintirile unui alpinist (pag. 65), N. Baticu, bazat pe date furnizate de Erwin Csallner, atribuie acestuia din urmă, între altele, premiera Picăturii (1932), alături de Otto Wilk. Ulterior, N. Baticu nu mai acordă însă credit acestor afirmaţii. Este greu de dat un verdict în această situaţie, mai ales că E. Csallner a murit în 1985. Trebuie spus însă că nu se pomeneşte nimic de această reuşită în ziarele vremii, două periodice (Kronstadter Zeitung şi Kronstadter Anzeiger) facînd în schimb mare caz de ascensiunea unei echipe săseşti, la 22 septembrie 1935. La acea dată ar fi avut loc premiera “peretelui nordic” (în “peretele sudic”, recunoscut ca urcat de români, se pretindea că au murit zece căţărători), vertical pe sute de metri, executată de nouă alpinişti. Este însă aici un exemplu, specific epocii, de glorificare a virtuţilor rasei ariene: în ziua menţionată, N. Baticu şi I. Trandafir au întîlnit imediat sub Picătura, pe drumul Comănescu (avînd orientare estică), patru braşoveni, a căror ieşire ulterioară pe vîrf a fost primită cu entuziaste aplauze de un grup aflat la “Verdeaţă”. Coborîrea grupului ardelean s-a făcut pe ruta urmată la urcuş.

You may also like...

Leave a Reply