Gruparea Alpină (III)

LVI

Porţiunea inferioară a Firului Vertical al Gălbenelelor este urcată pentru prima dată la 28 august 1933, de către echipa Nae Dimitriu, Gh. Frim, Ştefan Vasiliu şi Ion Şincan. Acest horn aproape continuu, pe care ob- servaţiile de la distanţă îl decretaseră ca foarte redutabil, s-a dovedit pe teren mai puţin fioros; dincolo de apreciabila înclinaţie, doar două pasaje, în apropierea Brîului Strungii, au pus oarecari probleme. După de- păşirea lor, echipa a traversat către Strunga Gălbenelelor.

Cum traseul nu se dovedise nici pe departe “vertical”, Nae Dimitriu a considerat vechea denumire drept “improprie” şi a înclocuit-o cu aceea de Hornul Coamei (derivînd fără îndoială din “Coama de Piatră” – de- spărţind, conform hărţii Ţiţeica, văile Coştilei şi Gălbenele).

Parcurgerea integrală a Hornului Coamei, de la confluenţa cu Valea Gălbenelelor pînă în Brîul Mare al Coştilei, a fost efectuată la 15 octombrie 1933, de către Petre Bălăceanu, Traian Belitoreanu, Nae Dimitriu, Gh. Frim şi Alex. Steopoe.

În aceeaşi zi Nicu Comănescu şi Ion Şincan au pornit spre Colţul Gălbenelelor, drept cale de acces fiind aleasă muchia ridicată deasupra obîrşiei Vîlcelului Secundar. Au folosit în regrupările de aici doi “picheţi”, după care, pe coama principală a colţului, au atins cel dintîi vîrf. S-a coborît apoi în şaua separînd de un al doilea vîrf, cu frînghia dată după un ţanc; cu ajutorul ei s-a făcut şi revenirea, întrucît fisura din acele locuri le-a părut “imposibil de urcat”. Finalmente, graţie unui piton, au atins Şaua Colţilor.

Comănescu a contestat pretenţia lui Alex. Beldie de a fi atins înaintea lui Colţul Gălbenelelor, tăgăduind în principal putinţa cuiva de a sui treapta colţului aflată în Strunga Colţilor, dispreţuind în acest sens contraargu- mentul fotografic oferit de Tipei (“toţi pereţii arată la fel”…). Cum spiritele se încinseseră, “procurorul” Nae Dimitriu a propus o deplasare în grup la “locul crimei”. Cu acel prilej Beldie şi-a susţinut prin fapte afirmaţiile, in dicînd inclusiv pitonul de rapel bătut de el. Premiera a fost atribuită însă lui Comănescu, pe motivul că acesta, spre deosebire de preopinentul său, a atins şi cel de-al doilea vîrf.

Poate cea mai valoroasă premieră din acel an este cea a Colţului Mălinului.

La 19 noiembrie 1933, N. Comănescu, N. Dimitriu, Gh. Frim şi Ion Şincan a părăsit pe întuneric satul Buşteni, zorii luminîndu-i în Poiana Coştilei. Prin Vîlcelul Poieniţei, Poiana Mălinului şi Valea Seacă au atins către orele 11 baza Colţului Mălinului. Aici a avut loc “o cercetare amănunţită” a ţinutului, în urmă căreia cele două hornuri din versantul nordic al ţancului au fost considerate inabordabile, între altele datorită prezenţei gheţii şi a zăpezii. Din acest motiv s-a traversat la stînga pînă în creasta Seacă-Mălinului, pe a cărei faţă sudică o succesiune de perniţe purta mai puţin urmele iernii, oferind astfel o posibilitate de ascensiune.

Legaţi în coardă (se poate bănui ca au urcat cap schimbat Comănescu şi Dimitriu), alpiniştii au atins ini- ţial un mic amfiteatru, depăşit prin ocol pe dreapta. Un hornuleţ cu prize suficiente urmat de un altul i-a scos apoi pe muchia colţului, în acel loc orizontală dar foarte îngustă, avînd la capăt o platformă cu jnepeni. Este locul unde grupul, în căutarea unor posibilităţi de avans, trece pe flancul Văii Seci. Aici o faţă destul de înclinată şi apoi un brîu de piatră i-au condus în “fisura centrală” (Hornul Central, cum i se va spune curînd). Cum această spintecătură nici din apropiere nu părea mai uşoară, căţărătorii au abordat din micul brîu un prag îngust, suind către dreapta. Cu multe precauţii şi ajutorul a trei pitoane căţărătorii au putut străbate 20 de metri, pentru din punctul unde drumul părea să se închidă iremediabil capul de coardă să răzbată printr-o piramidă deasupra zonei dificile.

Totul s-a desfăşuratîn competiţie nu doar cu asprimea unui teren necunoscut (nu există indicii că fusese privit anterior cu binoclul, ca în alte cazuri), cu gheaţa, dar şi cu ziua-lumină extrem de scurtă.

Nu departe au atins din nou creasta, aici acoperită în bună măsură de iarbă. Depăşit fiind şi un ultim pasaj înclinat, au atins finalemente vîrful Colţului Mălinului, la patru ore de la prima desfăşurare a corzii.

Fără vreun repaus, a început apoi retragerea. Cu precauţii datorate expunerii locurilor au ajuns pe coama ce leagă vîrful de Brîul Mare al Coştilei. De aici s-a coborît în rapel Hornul Ascuns, “acoperit de gheaţă şi pulbere de zăpadă”. Ajunşi în punctul numit ulterior “La Bolovan”, au apreciat că treimea inferioară a hornului este prea lungă pentru frînghiile grupului, preferată fiind o traversare dirijată către o strungă (“neagră” în acel amurg) de pe muchia Seacă-Ţapului. Prin ulucul înzăpezit aflat sub acea mică şa, “cu atenţiunea” datorată lipsei pioleţilor şi a colţarilor, au sosit la baza Colţului*1.

Emoţiile sfîrşiseră, dar se lăsase întunericul. Revenirea în Buşteni nemaifiind posibilă, alpiniştii s-au pregătit să înfrunte lunga şi friguroasa noapte de noiembrie în jnepenii Crestei Frumoase, unde au aprins un foc. În nesfîrşitele ore pînă la răsăritul soarelui, tovarăşi     le-au fost luminiţa casei de la Omul şi impunătorul dom pe care izbutiseră să-l escaladeze şi spre care privirile li se vor fi îndreptat deseori. Cînd bolta cerului a început să se aprindă deasupra munţilor Baiului, cei patru au început coborîrea prin Valea Seacă, Poiana Mălinului şi, în cele din urmă, pe “nesfîrşita pîrtie de zăpadă” a Vîlcelului Poieniţei.

______________

1) În descrierea acestei premiere ne-am folosit de materialele existente în Buletinul Alpin. Poate datorită grabei ori emoţiilor drumului, impresiile protagoniştilor sînt nu o dată insuficiente sau chiar contestabile. Se spune de pildă că “n- am ales la urcare acest itinerar, Hornul (Ascuns, n.n.) fiind acoperit de zăpadă şi gheaţă, iar singurii auxiliari ce aveam asupra noastră se reduceau la o frînghie şi cîteva pitoane (lipsindu-ne pioletele şi colţarii)”. Opinăm însă că reţinerea s-a datorat neputinţei de a descifra caracteristicile acestui traseu, în bună parte ascuns (spre deosebire de Hornul Central) – de aici îi va fi decurs denumirea – şi aparent barat de un imens bolovan. Supoziţia ne este întărită de faptul că Nae Dimitriu, în vara următoare, evită iniţial să atace partea inferioară a Hornului Ascuns. S-a mai scris ca au evitat ieşirea la Brîul Mare, pe lîngă Dintele dintre Colţi, nu datorită vreunor dificultăţi ale terenului, ci pentru că mai aveau “decît o oră şi jumătate de mers” pe lumină. Or chiar admiţînd că în Brîul Mare se aflau în imposibilitate de atinge în aceeaşi zi aşezările omeneşti, varianta aleasă, pe Hornul Ascuns, îi ducea prin teren absolut necunoscut, încercarea fiind grevată în plus de puţinătatea pitoanelor.

You may also like...

Leave a Reply