Nu a mai răbdat pământul

– urmare din ediţia 923 –

 

Care îndrugă fel de fel de aiureli. Cum că a văzut el astă iarnă pe ţiganii din Mălureni capturând nişte gâşte sălbatice ce le prinsese gerul în ghiaţa din valea Miresii. „Aşa s-au salvat tuciurii aceia să nu moară de foame. Mâna lui Dumnezeu” a afirmat Spoitu Fane, păduraru care văzuse întâmplarea şi acum o derula la „Măgarul tăvălit”. Altul a sărit precum săgeata dintr-un arc prin fumul de ţigară de îl tăiai cu cuţitul: << „Astă vară venea una tânără pe la el cu bicicleta, tocmai de la Bucureşti de parcă scriitorul o avea din aur. Era atât de frumoasă încât şi soarele stătea în loc să o vadă. De pus în vitrină, nu alta”. Şi îşi muşcă degetele. „Iar când m-am dus să-i spionez, obloanele erau trase, uşa încuiată, iar de mânerul ei atârna un afiş ce avea şnurul roşu prevăzut cu ciucuri de aceeaşi culoare: Sunt pe altă lume!… Maaaai, reveniţi!” >>.

Dar întâmplarea care o să perpetueze vremea colţarilor înspre miracole va fi, fără îndoială soarta căţeluşului Haiduc şi a fetei Izabela. Părinţii acesteia locuiau cel mai aproape de Casa Pădurii în care scriitorul îşi ducea existenţa inexplicabilă pentru cei din jur. „Ăsta este venit aici de pe Saturn ca să ne spioneze dacă suntem oameni”. Îl definise într-o zi pădurarul Spoitu Fane. Părinţii Izabelei, pe când ea se dădea jos să privească lumea şi cerul, îi cumpărase acest animal de talie mijlocie, negru, cu păr lăţos şi cu o stea în frunte. „La fel ca a lui Ceruţ”, afirmase Modrică Ion, baci prin Nemernicu, care jurase că îl văzuse pe acesta şi-n iarna gerului cumplit din 1952 când îl răpise haitele de lupi ce năvălise prin sat, dar şi vara trecută, prin piscurile Tătarului pe când se răvăşeau oile. „Este prin toţii munţii şi urlă de parcă l-ar beli cineva de viu!”, confirmă Ţopainac Grigore, baci la stâna Curmătura din Piatra Craiului. Atât de mult se ataşase Haiduc de Izabela, iar acesta de ea, încât fiecare din ei îşi ştiau nuanţele clipelor respirate de celălalt. Era îndeajuns ca fata să tuşească de mai multe ori la rând încât animalul o privea atât de insistent „de parcă ar dori să o soarbă” spunea mama, încât Izabela simţea o lumină vie cum o învăluie din direcţia ochilor lui Haiduc şi o spală de toate relele. „Mamă m-am scăldat în curcubeu şi-am scăpat!… Nu-i aşa că a înflorit liliacul?”. Chiar dacă era vorba de o gripă persistentă, era îndeajuns să treacă prin raza vie a ochilor lui Haiduc ca după aceea să-i ceară voie mamei să joace şotronul. Ori dacă era iarnă să facă un om de zăpadă. Când Izabela deveni elevă, Haiduc sosea la şcoală la o distanţă mică de timp după ce ea fusese adusă cu autoturismul de către tatăl ei. În recreaţii participa la jocurile Izabelei cu colegii săi alergând, bunăoară, în pauze, după minge. Ori aducându-i acesteia înapoi gheata pe care o aruncase. Sau în orele de sport când balonul rotund părăsea suprafaţa de joc, fericit, îl aducea Izabelei. În orele de curs aştepta cuminte pe preşul de la uşa clasei unde se afla eleva noastră. Iar când aceasta ajungea acasă cu maxi-taxi, distanţa dintre şcoală şi domiciliul părinţilor fiind aproape de şapte kilometri, după scurt timp apărea şi Haiduc în floarea bucuriei când dădea cu ochii de Izabela. „A mâncat timpul!”, zicea tatăl său când îl vedea cu limba scoasă de un cot, dornic să i se deschidă poarta.

Într-una din zile, Săracu Matei – prietenul tatălui, beat, să facă o glumă, aşa după cum spunea el de nimeni nu-l credea, a aplecat un plop mai tânăr, ce se afla în spatele casei. După care l-a prins pe Haiduc cu o sârmă de vârful plopului, eliberând copacul şi spânzurând câinele. Izabela aflată prin preajmă pur şi simplu a zburat până la el. „Avea aripi, iar în sufletul ei se vedea câinele”, mărturisi parohul Elefterie Petre care se nimerise să fie de faţă, nevenindu-i să creadă cât de repede zbura Izabela. „Era vulture”, se mai minună el. „Într-o fracţiune de secundă a eliberat gâtul câinelui din zbilţ”. Şi îşi făcu semnul crucii. „Dacă Săracu îmi mai deschide poarta îi crăp capul cu parul!”, se jurase tatăl Izabelei. În iarna ce a urmat o haită de lupi găsindu-l pe Haiduc în calea lor pur şi simplu l-a spulberat cu totul. „Niciun fir de păr nu s-a mai găsit”, spunea Frigepeşte Gavrilă când cineva îşi mai aducea aminte de această întâmplare. Atunci Izabela îi ceru părinţilor ca lui Haiduc să-i facă funerarii ca unui om de vază. Cu fanfară şi patru popi. „Steaua lui, uite mamă!, cum a înmulţit celelalte stele”.Îi spunea în miezul nopţii când o invita afară să-l privească pe Haiduc. Şi amândouă, îmbrăţişându-se, auzeau atunci cum bate clopotul din turla Bisericii Adormirea Maicii Domnului. „A Înviere, mamă!”. Şi niciodată nimeni nu băga mâna în foc că Izabela se vindecase de dorul lui Haiduc. Nici măcar atunci când un prinţ kuweitian o ceruse de căsătorie din moment ce acesta, ca dar de nuntă, i-a cerut îngăduinţa să-l aibă şi pe Haiduc lângă ei. „A străbătut veacurile lup ca să fie câine lângă noi, Omar!”, obişnuia să-i spună cu o undă de tristeţe în glas. „O.K., darling” îi răspundea prinţul sărutându-i mâna.

La toate acestea însă se adaugă incredibila înălţare la cer a lui Săracu Matei pe care a primit-o scrisă de la Apolodor Calafeteanu. „Ăl de Sus a trimis un nor de îngeri ca să-l aducă în dreapta Sa!” a catalogat acest mister parohul Elefterie Petre. Auzindu-l, fostul notar Turea Ion i-a zis acestuia drept în faţă: „Rahat, Prea Sfinţia Voastră. Are de topit un Everest de smoală!”.

 

***

Trecuseră aproape trei luni de când nu mă mai întâlnisem cu Apolodor Calafeteanu. Pare-mi-se era Sânt Ilie. Şi când îmi precizase cu lux de amănunte cum fostul primar de tristă amintire „cu care va şterge istoria pe jos” de cum îi plăcea şefului de gară din Amarnic să spună cu năduf când rămânea singur în birou, se uita insistent la clădirea administraţiei locale. Era cu mult înainte să fie ales edil şef şi când se afla pe strada Sărăriei, colţ cu cea a Aşteptării, în dreptul proprietăţii Armeanu. Privea insistent cu atâta jind primăria încât îi zise angajatului firmei sale Edificia Construct S.R.L, Feţefeţe Radu: „Va fi a mea veacuri de-a rândul! Un fel de local de noapte, că vremurile îmi permit!”.

Aşa încât acesta, măsurându-l din cap până-n picioare, îi văzu cum „sângele i se urca în scăfârlie, înălţându-se pe vârful picioarelor, după care cobora pe călcâie de parcă nu ştia cum să ajungă mai repede la ea şi să o ia în braţe”. Feţefeţe, speriat, a îndrugat un fel de răspuns întrebare: „Da?!?!” mirându-se. „Şi avea – se destăinui el a doua zi lui Ţundrea Vasile, privindu-l cu atenţie în ochii lui injectaţi – o uitătură de câine turbat, când una de înger!”.

Dar de data asta, din întâmplările recente povestite cu lux de amănunte de Apolodor Calafeteanu, de fapt ca şi cele prezentate până acuma tot de el, şi care au zguduit lumea Colţilor de Nisip, azi vă fac părtaşi la încă una dintre ele din care se desprind multiplele faţete ale celor plecaţi peste graniţă. În căutarea unei felii de pâine mai mare, mai gustoasă şi mai ieftină, chiar dacă în multe cazuri, este înghiţită cu nodurile marinăreşti ale aducerilor aminte, a palmei de pământ pe care plânge copilăria cu lacrimi de om în vârstă. Şi când aici biciuie sângele vântul brici şi uscat al sărăciei lucii rămasă în pielea goală. << Vă rog să o spuneţi dumneavoastră cu „voce tare” pe hârtie >> mi-a fost dorinţa, adresându-mă lui Apolodor Calafeteanu.

– Nu se poate! A sărit ca ars. Domniile voastre ţineţi stiloul în mână!… Pe când eu maiul, fierăstrăul, dalta, cuţitoaia, toporul, rindeaua şi barda. M-am uitat la el pe cât era de neclintit în vorbele lui, dar totuşi am încercat să pun lucrurile la punct: „În felul în care îmi propuneţi, zău aşa, aş avea senzaţia dureroasă că nu fac altceva decât să vă copiez”. După câteva clipe în care interlocutorul meu îşi prinse mai strâns părul lung, sur pe alocuri şi cârlionţat în bentiţa de mătase de culoarea vişinei putrede „făcută de nevastă-mea” cum puncta de fiecare dată când proceda astfel, îşi mângâie mustaţa cânepie, după care, parcă, îşi strânse chimirul din piele la cele trei catarame păstrând pauze, de la una la alta. Şi zise: „Fie!…” Am bătut palma precum în afacerea cu biroul de stejar pe care îmi feliez astăzi pâinea vieţii coaptă la flacăra încinsă a singurătăţii.

 

***

<< Ei bine, iacătă că îi veni rândul şi lui Săracu Matei să-şi facă bagajul pentru a pleca peste graniţă. În Germania, ca măcelar. A fost nevoit să facă asta. După o bună bucată de vreme petrecută împreună, nevastă-sa, Marghioala, într-o zi îşi luă lumea în cap şi-l părăsii pentru că, una două, o snopea din bătaie, deoarece „aceasta e ruptă din rai”, motiva el. Aflase mai târziu că îşi găsise un babalâc prin Danemarca. „Să-i spele izmenele de rahat” motiva el. Îl lăsase în pragul disperării cu trei fete pe cap: una de 13 ani, alta de 14 ani şi jumătate şi cea mare de 16 ani. Ceea ce o făcu pe Veta Căruntu, mâna a doua în casa lui Săracu Matei să afirme pe unde apuca:

– Eu nu făceam una ca asta chiar dacă îmi punea gâtul pe tăietor.

La vreo doi ani după ce nevastă-sa îl lăsă cu ochii în soare, veni acasă cu „o creştină din astă lume. Am desprins-o dintr-o icoană” a spus celor care se interesau de unde este, până să ajungă acasă. Era o muiere cu trăsături fine, cu forme bine conturate şi cu păr negru, lung, cârlionţat ce se revărsa în cascade peste umeri şi pe spate. „Poţi să te îneci în el” zise Perete Ion de cum o văzu. Avea ochii albaştri în stufărişul cărora puteai lesne să te afunzi, mai ales când, zâmbind, îşi arăta gropiţele din obrazul bronzat de parcă ieri venise de pe plajele fără de margini ale Braziliei. Bătea în patruzeci, patruzeci şi cinci de ani.

– Aristiţa! I-o prezentă Vetei care măsurând-o din cap până în picioare îi înmână cheile casei după ce le scoase deznodând cordonul de la şorţul în picăţele cu ghiocei de-abia înfloriţi pe el. Zise furioasă privindu-l pe Matei cu o uitătură de pasăre de pradă, apoi, cu una de sabie scoasă din teacă pe Aristiţa: „Pe mine să nu mai contezi!” Şi ieşi trântind uşa cu putere. „N-o lua în seamă, draga mea. E cam într-o ureche” o linişti pe noua venită în casa lui. Dar spre bucuria Vetei, Aristiţa plecă după trei săptămâni acoperându-şi ochii din când în când ca să nu se vadă că erau tumefiaţi. N-a spus la nimeni de ce, doar Săracu Matei a zis Vetei care tremura toată de plăcere că primeşte din nou cheile de la casă: „Mâncă mult şi pe deasupra îi puţea gura!”.

– Era să-ţi zic de cum am văzut-o. Dar m-am ferit ca nu cumva să-ţi fac sânge rău. Şi îi zâmbi scăldându-se din nou în apele ei. „Vezi că patul s-a răcit!” o aduse Săracu Matei cu picioarele bine înfipte pe drumul vieţii, făcându-i cu ochiul.

Săracu Matei până să plece în Germania, lucrase ca bucătar pe la o cantină a serviciilor secrete. Dar nimeni nu aflase care din ele. Cert este că avea apucături, cum era şi firesc, să tragă cu urechea ca mai apoi să plimbe vorba, adăugând de la el, încât cam toţi care îi ascultau vorbele îl credeau: „Aşa ceva nu se poate!”. Şi îşi făceau semnul crucii. „Şi din când în când, şeful ăl mare mă chemă în biroul lui. Săracule, îţi prind degetele în uşă, te atârn de tavan, în beci, dacă te miroase pictorul, ori scriitorul. Stai cât mai aproape de ei şi-mi spui dacă respiră aer sau vorbe. Înţelegi? Vorbele mă interesează!”.

– Otrăvuri, bineînţeles! Mai completă către un coleg de pahar. Feriţi-vă de ei ca dracul de tămâie, cu toate că învăţătorul Onea Marin încerca să pună lucrurile la punct: „Fără de ei am fi nişte vii morţi”. Săracu Matei îşi completa de-ale gurii cu ceea ce se găsea din belşug prin cantina bine dosită. „De la lapte de cuc până la carne de urs… Fură ei, ce eu sunt mai prost?”. Se destăinuia adesea Vetei care îl ajuta să descarce marfa din Trabant pentru a o aduce în casă. Mai ales noaptea ca să nu-l vadă careva. „Ia şi dumneata!”.

– Până când ai să-mi vorbeşti atât de departe când ştii că amândoi avem aceeaşi inimă. „Lasă balivernele, ia pulpa asta de vită şi du-o acasă!”, îi zicea Chivei după ce terminase de descărcat şi cărat în casă alimentele furate. „Vezi să nu te vadă cineva, ori să te simtă câinii. Aaaa, era să uit. Ai grijă că pe la rădăcină ţi se vede părul alb”.

– Păi, se cunoaşte? Şi râse cu subînţeles. Bine că mi-ai spus că prostul meu se uită cât e noaptea de lungă numai pe Antena 3… Noroc cu a ta că este cioplită din granit. „Mucles, că doar ştii unde lucrez”. Şi privind-o până în măduva oaselor zise: „Lasă că te duci mâine dimineaţă acasă!”.

– Duc pulpa şi jur că în două minute nu mai am nimic pe mine. Ai să vezi…

– Cine-l vede prin vreo alimentară? O luă la rost Răsfăţatu Elena pe Veta Căruntu într-una din zile.

– Chiar aşa Lenuţo! dar să-mi cadă urechile, dinţii, părul de peste tot şi unghiile dacă eu ştiu ceva. Am grijă doar ca fetelor să nu le lipsească ceva, că putoarea aia şi-a pus coada pe spinare şi-a tulit-o!… Os de curvă!…

Pe deasupra, Săracu Matei mai avea şi obiceiul să dea bani cu camătă. Aşa încât l-a aranjat definitive pe unul pe care îl socotea cel mai bun prieten al său. I-a dat o mie de dolari şi, după o vreme, prin hotărâre judecătorească acesta era obligat să-i înapoieze cinci mii de dolari în maximum trei zile. Iar când datornicul a primit vestea cea groaznică şi-a pus capăt zilelor bând mercurul din douăzeci de termometre de cameră. „Aşa-i trebuie. Dacă era atât de prost şi nu-şi dădea seama că azi totul este banul. Nu l-am pus eu să-mi ceară mardei. Ca să fie clar”. I-au fost replicile la înmormântare. După care, uitându-se pe cer, a început să fluiere, adăugând: „Precis mâine o să ningă”.

Când se îmbăta, şi o făcea des, îi plăcea să-şi scrie, numele pe pereţii crâşmelor cu sângele adversarilor ajunşi la podea în faza de inconştienţă. „Dau autografe!” obişnuia să spună satisfăcut, arătându-şi dinţii într-un zâmbet ce putea lesne a fi confundat cu un rânjet, adresat celor de faţă care se înghesuiau unii în alţii. „Aud?”. Şi asculta cu urechea făcută pâlnie înspre grupul celor îngroziţi.

În prima lui tinereţe, pe la Crăciun când se desfăcuse cerul pentru ninsoare, îl bătuse pe tatăl său până ce acesta îşi scuipase dinţii. Îl scoase afară din casă, în bătătură, deschizându-i gura plină de sânge. „Mai e unul!”. Şi jap cu bocancul de căzu şi acesta prin zăpada proaspătă.

– Săriţi, oameni buni, că nemernicul ăsta mă omoară! Strigă el ca din gură de şarpe, că doar, doar îi va da cineva ajutor. Numai nepoata Laura, fata cea mare a lui Săracu Matei şi care atunci avea opt ani, lăsă neterminat omul de zăpadă şi se repezi spre tatăl său: „E bunicul nostru şi numai Dumnezeu ştie ce face cu viaţa lui. Tu nu eşti Dumnezeu! Lasă-l!”. Şi-l muşcă de mână, podidind-o lacrimile când văzu baia de sânge din jurul bunicului. „Ai înroşit zăpada îngerilor. Te urăsc tatii!”.

– Pui de târfă! Şi o plesni peste obraz. Eu vă dau de mâncare, iar ăsta, şi-l lovi cu bocancul în spate, mă ameninţă că mă dă pe mâna poliţiei pentru că aveţi întotdeauna frigiderul plin. Să nu te mai văd!

După care măsură drumul cu ochii ieşiţi din orbite dacă se încumetă careva să intervină, scăpărând printre măsele: „Îl tai cu toporul pe cel care-mi calcă bătătura!”.

Va urma

 

You may also like...

Leave a Reply