Spovedaniile de la Schitul Lespezi

– Partea I –

Vasile Ioan Ciutacu

            Practic, ca „să nu uit !”, uliţa copilăriei mele (numai 531 de paşi vârstnici), dar, de fapt o mostră fidelă – un „eşantion” – al României de astăzi care se zbate agonic în nămolul gros, clisos, de pe fundul prăpastiei în care se află, am tras o fugă până la Schitul Lespezi. În poiana lui, dar a Domnului, unde geniul locului este la el acasă. Şi unde El îmi ia inima în palme, dacă e cazul (şi este!) mi-o şterge, spală, de bruma sângelui şi picuri din rugina zilnică. Spre exemplu, ca astăzi 18 august 2019. La o distanţă de o lună şi câteva zile de la manifestările culturale din 12, 13 şi 14 iulie a.c. ce-au avut loc datorită efortului, inimaginabil uneori, al Asociaţiei Culturale „Lespezi – 2004” Comarnic cu sprijinul primăriei din acest oraş aşezat pe valea superioară a Prahovei. Şi când spun primărie m-aş rezuma la strădaniile primarului, ec. Sorin Nicolae Popa, care nu mă feresc s-o spun, încă o dată, că simte cultura. Având alături pe ing. Andrei Gheorghe şi ing. Ciusă Gabriela în rest, pardon!… Aceste zile cultural-artistice pomenite mai sus, şi după cum se ştie de-acum, au fost dedicate in memoriam scriitorilor Martha Bibescu şi Stelian Tăbăraş.

O dată făcută această „spovedanie” trag în piept aer îngeresc respirat de sfinţii lui Pârvu Mutu-Zugravul de pe pereţii schitului, dar ai cerului, chiar dacă este în renovare, încercând să privesc şi să judec la rece, ceea ce s-a întâmplat atunci, în zilele din iulie, ştiind că numai urmele lăsate prin trecutul istoric contează. Şi fiind conştient că jurnalismul adevărat este o pasiune care, dintotdeauna şi pentru totdeauna, trebuie să dea piept cu realitatea oricât de crudă ar fi ea, s-o simtă pe pielea lui şi să o spună aşa cum este. Iar cel care o slujeşte şi nu este dispus să fie chiar pus la zid, dacă nu spune adevărul, este mai bine, gândindu-se la urmaşii lui, să dea cu mătura prin bătătură, ori să taie frunze la câini…

Şi cum realitatea de aici şi de atunci mă obligă să-mi amintesc de acest eveniment cultural-artistic aşa după cum el s-a desfăşurat, nu cum aş fi dorit eu să fie, trebuie neapărat să pun degetul pe rană, hrănindu-mă din imprevizibilul lui, că altminteri n-aş putea sta în faţa dumneavoastră. Şi să mă aplaud. Adică să afirm ca un activist politic că totul – în cele trei zile culturale de aici, de la Schitul Lespezi – a fost de un nivel literar şi artistic de înaltă ţinută. Şi să bifez fericit, în agendă, încă o faptă de ispravă dusă până la capăt, fără niciun cusur. Când, de fapt adevărul a fost altul. Şi dacă aş ruga o personalitate literară marcantă să ne dea o notă pentru cele întâmplate aici, înainte de Sfânt Ilie, cred că un şapte plus, cu indulgenţă, ar mulţumi pe toată lumea. De ce nu nouă, ori zece?

Pentru că, în primul rând, în aceste zile culturale ale Comarnicului, din diferite motive, scriitori grei care îşi exprimaseră dorinţa să urce pe scena Lespezilor nu s-au prezentat. Spre exemplu, istoricul Ion Bulei, personalitate marcantă a elitei româneşti, comărnicean get-beget, s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut urca pieptişul dur spre fericirea poienii binefăcătoare a lui Dumnezeu aflată împrejurul monumentului istoric, după cum se ştie, cea mai veche aşezare monahală de pe valea superioară a Prahovei. Vă imaginaţi, ştiindu-i opera şi discursul fermecător, dacă pe 14 iulie a.c., de cum era programat să fie cu noi, pe scenă, ce lecţie de istorie ne putea preda profesorul univ. dr., mai ales astăzi când bietul român de-abia se mai mişcă gemând prin fluviul vieţii. Iar geamătul lui pe răbojul filelor de istorie greu îl vor mai şterge generaţiile viitoare ce se văd venind din orizonturi… Şi sigur, dacă putea să vină la Lespezi, profesorul nostru, şi-ar fi descoperit urmele dumnealui din 2005 alături de ale lui Stelian…

CITITI CONTINUAREA IN EDITIA TIPARITA

You may also like...

Leave a Reply