Cei 531 de pași de aur ai copilăriei – Partea a II a –

PAMFLET

Vasile Ioan Ciutacu

Motto: „Politica este modul prin care cei fără principii îi conduc pe cei fără memorie”

                Voltaire

Rămăsesem data trecută la „îmbinarea” dintre ulița copilăriei mele cu betonul carosabil turnat în „dinastia” Botoacă de „feciorul” Bălănică, șeful sectorului de gospodărie din cadrul primăriei. Turnat aiurea. Aproape ca o treaptă. Greu accesibil de autoturismele care ar fi dorit să iasă în lume din acest capăt de lume… În bătaie de joc. În ciuda cuiva, parcă. „E un nenorocit care scrie despre noi!”. S-ar fi zis. „Nu merită altceva!”. Uitându-se că acel „nenorocit” făcea în fiecare an, în septembrie, culmea Pietrii Craiului. De la Turnuri până la Brusturet, spre exemplu. Așa încât această șicana de turnare a betonului la îmbinări de drumuri publice era un fleac. Dar fleacul ăsta nu trebuia să-l suporte toți locuitorii de pe ulița copilăriei mele. Nu-i așa?…

Stau în cumpănă. Dacă aș face un pas înainte, în continuarea celor 531 de pași, știu peste ce „vremuri” dau încât sinele meu este pentru întoarcerea spre casa părintească. Adică, practic, să încep a da înapoi, cei 531 de pași până la zero pe ulița copilăriei. Să deschid din nou poarta prunciei mele. Și totuși… Stau în loc și parcă aștept pe cineva… Mai departe dacă mă încumet să merg, voi da peste clădirea fostei școli primare și care astăzi ce rost mai are să fie ţinută în picioare de elevi din moment ce e mai bine să fie un fel de magazin cârciumă… „Hai noroc și la mai mare!… Vezi că mâine vin să te ajut la coasă!”. Care mâine și care coasă? Vorbe aruncate-n în vânt. Ca și cum ai vorbi de unul singur. Această clădire a fost a Cooperației de Consum Comarnic. Un fost elev al acestui imobil educațional, ajuns șef pe la Cooperație, după învălmășeala tragică din ’89, a privatizat-o. Adică, mai pe românește, că tot suntem în democrație, și-a însușit-o, punându-se bine cu justiția prin mărturia mincinoasă a doi inși neduși pe la biserică. Și care au jurat pe Biblie că în zonă nu mai exista niciun acționar al acestui magazin ce aparținea de Cooperația de Consum Comarnic. De parcă dispăruseră toți. Dar toți!, colnicenii din zonă – proprietarii de fapt ai acestui imobil – în urma unui bombardament atomic sau cataclism natural. Ori plecaseră – cu mic, cu mare – peste granițele țării lăsând în urmă un pustiu saharian… Din când în când mă apelează un fost cadru didactic care, pe vremuri, a profesat aici. Are 96 de ani și duce dorul după vremea când magazinul crâșmă de astăzi, care în loc de rafturi, produse de tot felul, tijghea, fridiger, etc, avea bănci de școală și copiii învățau alfabetul. „I-a spune, dragă Vasilică, cine mai predă astăzi în locul meu?”. Gestionara patron! Îi răspund. „Știi, nu mai aud bine. Te rog, mai repetă!”. Zic o dată. Și încă o dată cine. Și mai adaug: Este o clasă unde se predă, printre altele, cum și cât se bea, bârfa, minciuna, vulgarități de tot felul, flecăreală până se usucă limbile. Cu alte cuvinte se socializează, doamna învățătoare… Țip eu ca disperatul: „Foarte bine!… Foarte bine!”… Și îi aud respirația greoaie. „Să-i spui acelui cadru didactic care predă că voi, colnicenii, dați bună ziua astăzi datorită și mie! Auzi?… Cât aș dori să mai vin să vă mai văd!… Dar sunt în scaun cu rotile și voi sunteți atâta de departe!”… Lumi suprapuse, întoarse pe dos. Ce omoară timpul. Amintiri care rar se mai plimbă cu scăunelul prin casă. Lipsa de înțelepciune a celor mulți este cauza prăbușirii noastre în neant. În a nu mai putea distinge clar binele de rău. Împuternicirea poporului este inexistentă iar problema demografică este în prăpastie din moment ce nu avem un proiect de țară. La figurat vorbind, prin căpățânile societății românești colcăie țigănismele (vezi DEX), ca niciodată, parcă. Păi nu avea dreptate Petre Țuțea când afirma după ce îi ruginise oasele în pușcăriile comuniste: „Am stat 13 ani în temniță pentru un popor de idioți”. Ori consternarea lui Constantin Brâncuși la venirea prin țară din exilul parizian: „Când am plecat de aici, v-am lăsat săraci și proști… Când am revenit, v-am regăsit și mai săraci și mai proşti…

La şcoala de ieri, alimentară şi crâşma de azi, au predat învăţători demni, principiali, exigenţi, profesionişti ca: Mircea Elena, Rotaru Tamara, Dobra Maria, Spânu Marin, etc., câte amintiri mă leagă de ultimul!… Trecut prin iadurile închisorilor comuniste, unde l-a avut coleg de cameră, printre alţii, pe Corneliu Coposu. Îndrăgise aşa de mult Comarnicul încât, înainte să meargă la cele sfinte, m-a chemat la el. Mi-a luat mâna în mâinile de 101 ani şi mi-a spus rar ca şi cum ar fi predat la catedră: „Să ai grijă de Comarnic! Vezi că numai aici găseşti merele de aur ale lui Petre Ispirescu. Eu plec împăcat că Dumnezeu mi-a dat atâta putere încât să-l iubesc necondiţionat şi să mor fericit pentru EL. Dar şi pentru voi!”.

Adesea mă invita în apartamentul de la etajul III, din blocul de pe strada Republicii 108. De ficare dată îl găseam citindu-l pe Voltaire în franceză. Am avut onoarea să-mi acorde un interviu pe care l-am publicat îbn „Ziar de Sinaia”. E greu de imaginat că viaţa depăşeşte inimaginabilul ca în cazul de faţă. În 2002, pentru că merita, cu toate piedicile care mi-au fost puse: „Vezi că a făcut puşcărie!… Vezi că a fost legionar!”, etc. Şi ce dacă! Le-am ripostat eu străduindu-mă din răsputeri să devină „Cetăţean de Onoare” al oraşului Comarnic. Leginarismul face parte din istoria poporului român şi trebuie să ne asumăm trecutul. Mai ales că la această mişcare, în prima etapă, aderase crema intelectualităţii române. Şi mă obsedează, cu toate relele fără drept de apel pe care le-a făcut ulterior, ideea de sacrificiu al acestei mişcări naţionaliste, impropriu AND-ului poporului român. În interviul acordat şi-a pus sufletul pe masă. Fără pic de patimă, de-o corectitudine şi sinceritate excemplare. A fost un dascăl de excepţie. Nu întâmplător, generalul cu patru stele, Paraniac Cornel, când venea prin ţară, el fiind primul reprezentant la Bruxelles pe lângă NATO şi UE, înainte să aderăm la aceste organisme europene, mă vizita: << Colega, te rog, înmânează-i învăţătorului nostru acest plic, că dacă nu era el să-i spună mamei: „Vitorio, vezi ce faci si dă-l pe Cornel mai departe că departe va ajunge! Importante uşi se vor deschide în faţa lui! Şi aşa a fost! >>. Îi îmânam plicul învăţătorului nostru: „Să trăiţi ca fraţii!”. Şi aşa am fost până ce generalul a urcat definitiv scara cerului. La numai 54 de ani, cu pieptul plin de decoraţii. Învăţătorul mi-a făcut legătura cu doamna Elena Buică, eleva dascălului nostru, jurnalistă la „Observator de Toronto” (Canada) cu care am corespondat chiar prin paginile ziarelor la care ne-am pus semnătura. În cartea „Gând purtat de dor” – apărută la editura Forum, Bucureşti, 2006 – la pagina 300, Elena Buică notează: „Oamenii din Comarnic rostesc numele MARIN SPÂNU cu sfinţenie. I-au acordat titlul de Cetăţen de Onoare al Comarnicului. În ziarele locale („Ziar de Sinaia” şi „Actualitatea Prahoveană”) au apărut mai multe articole despre personalitatea de excepţie a acestui OM. Publicistul Vasile Ioan Ciutacu, printre altele, nota: „asemenea oameni sunt sigilii vii ale timpului răstignit în cruci şi comori. Aceste suferinţe le-au dat seninătatea atât de firească de pot atinge uşor cerul. Dar ce greu e, Doamne, până se pune mâna pe această stare de lumină deasupra tuturor lucrurilor! Numai cei îndelung încercaţi şi aleşi pot să păşească pe o asemenea treaptă”… De pe băncile acestei şcoli elementare au plecat elevi cu alfabetul bine întipărit în minţi încât mai toţi au ajuns cineva în viaţă. Profesori universitari, ingineri, doctori, lăcătuşi, strungari, scriitori, poate, etc…

Stau în cumpănă pe „pragul” batjocoritor, tâmp al primăriei. Şi dacă merg înainte, urcând treapta de îmbinare dintre uliţa copilăriei şi betonul carosabil de pe drumul înspre Muchea Gâlmei (unde este proiectul? Dar autorizaţia de construcţii, procesele verbale de lucrări ascunse, de recepţia lucrării? Bani publici „tocați” în campania electorală pentru a „se înșuruba” cu nădejdea și greutatea prostiri când: „Vai de biet român, săracul/ Îndărăt cum dă ca racul!”. Pentru ce? Ca să iasă șef politic un șmecher care a colindat toate partidele, ca astăzi, amărâtu, să stea într-o vilă luxoasă, dar atenție!, v-am spus de atâtea ori, nici măcar nu este a lui. Asta-i fraților!… Ci a unui afacerist brănean care ar trebui scărmănat de DIICOT-Brașov. Dar probabil și aceștia sunt „prinși” în atât de simplu, dar atât de complicat dosar Caracal, care ține în priză pe românul care scotocește adevărul prin televizor. Cum, mă, ditamai fost șef care a învârtit pe degete un oraș stă acum săracu, pe uși străine? Nu are importanță că posedă un autoturism de lux, că e ferchezuit, la patru ace, cărând după el un fluviu de parfum de anesteziază toți câinii maidanezi din centru orașului când parchează în dreptul brutăriri ca să-și ia pâine rumenită pe vatră, aproape să dea cu capul de formidabila pasarelă a cărui coautor este împreună cu „șurubarul” șef de la urbanism. Și când se dilată nările unor muieri uitându-se fleșcăite când la el când la capodopera arhitecturală monumentală ctitorită de domnia sa ca simbol al fertilității. Care se află pe post de fântână arteziană din epoca renascentistă! Și vi se face milă de el că stă, probabil, cu chirie și își freacă mâinile de bucurie că se apropie alegerile locale?… Că pe timpul domniei sale fanariote, la adăpostul Luluței, îndrăgostită foc de plaiurile mioritice ale Comarnicului, și-a permis să învârte pe deget multe chei de la casa de bani publici. Bineînțeles în folosul vostrui, zevzecilor. Daia (un fost ministru al oilor înțărcate sau nu!) ați plătit 53,3 miliarde de lei vechi, bani fonduri europene conform plângerii penale A/58/07.2013 de nici DNA Prahova nu știe ce să mai facă. De aia (un fost ministru al tututror tarctoarelor de pe toate terenurile agricole române vândute și mai puțin nevândute) pe perioada 2007-2016 s-a ales praf și pulbere de 17,3 miliarde lei vechi pe manifestări cultural-artistice desfășurate la Casa de Cultură din Comarnic, reușind spiritual să ridice orașul încât el seamănă identic cu cel descris de Simion Stolnicu: „… Comarnicul este un compromis climateric între ozon și mahala. Sunt mai mult decât singur – tinerii conlocuitori mă denigrează față de mine însumi, când reușesc să-i evit, să nu mă bocesc în sinemi pentru neputința lor speculativă”… De aia (în niciun caz fostul ministru al producției de grâu epocală pe kilometru pătrat!) în loc de o sală de spectacole și o casă de cultură gata să o ia la vale, avem un „Centru de afaceri” pe care îl mănâncă bălăriile. Că tot suntem la capitolul ăsta, fostul cinematograf fiind „înghițit” de această afacere cu centru din… afaceri, întrebăm și noi ca să ne aflăm în treabă, unde sunt materialele rezultate din demolări (uși metalice, acoperiș nou nouț din grinzi de lemn, căpriori, țiglă, asterială, parchet, etc.) dacă nu sunt prin actele primăriei, cum era firesc să fie, „zburând” noaptea, pe nevăzute, în ce curți or fi aterizat? Ce părere are Curtea de conturi Prahova, că dacă îl întrebăm pe don’ Miky parcă-l aud: „Eu mă ocup de cultură” (a cartofului poate!) în niciun caz nu sunt la urbanism!”. Ceea ce este foarte adevărat. Iar dacă ne permitem să-l întrebăm pe inginerul de șuruburi, „uns” adânc după numeroase studii plătite din bani publici ca să devină arhitect șef – cum zice legea – la urbanism, probabil ar răspunde eliberând o autorizație de construcție, confundând de-atâtea muncă și de-atâtea studii fr sprcialitate, anexa cu o… eventual, vilă: „Fleacuri! Pentru trei grinzi de lemn rezultate din demolări, se bate atâta vreme apa-n piuă! Ce dracu!… Mai bine întrebați-mă de hala metalică de la grajdul primăriei care s-a evaporat. Și vă dau cuvântul de onoare că eu nu știu nimic nici de asta. Lăsați-mă vă rog să eliberez autorizația asta din care cauză nu dorm noaptea!” Și pentru că se zbate un ochi încearcă să-l potolească „acoperindu-l” cu semnul crucii făcut numai în dreptul lui… Și când te gândești, că chiriașul” nostru, vlăstar viguros de comunist „autentic” dintr-un trunchi de pe vremea Anei Pauker este actualmenete șeful organizației PNL orășenești și membru în comitetul județean PNL, prin rotirea de cadre de săptămâna trecută. Și iar îi suflă vânt prielnic, prin votul dvs., în pânzele îndoliate ale corabiei politichiei românești. Și negreșit iar își va pune pe ușa transparentă a biroului afișul filozofic „LUAȚI AMINTE!”.Și ținete lupte de cocoși în arena publică spre deliciul consumatorilor de mici și pahare mari de bere. Deci mă-ncumet să depășesc cei 531 de pași ascultând „un romancier contemporan: „Diferența de consumul de literatură de la noi și dintre valoarea literaturii noastre se propagă și se vede cu ochiul liber în diferența de nivel de trai, de civilizație, de nivel de cultură politică”. Ca să rezist merg mai mult cu capul prin nori știind că frecvent cumetriile literare se întrepătrund cu cele politice. Cu alte cuvinte, procedez așa ca să nu mai fiu atent la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Am să revin asupra acestui subiect. Intru în primărie și văzându-mă o doamnă în vârstă, îndoliată încearcă să-mi explice „durerea” domniei sale sprijinindu-se în baston. O lămuresc: cineva din primărie, și nu eu, trebuie să-i rezolve necazurile. Mă privește adânc, blând, rugătoare: „Ce om erai cândva prin primărie!”. Îmi „sumet” lacrimile, îi sărut mâna și fiind din nou pe ulița celor 531 de pași ai copilăriei, pe la jumătate, sun pe cineva din administrație. Îmi răspunde și îi mărturisesc întâmplarea. Sunt fericit mai ales că îmi permit să calc pe urmele bunicului când în toamna lui 1916 pleca pe front. A pierit în bătăliile de la Predeal pentru țară. Mai pășesc cu mândrie și pe urmele învâțătorului Bulei care plecând în al doilea război mondial a sărutat palma de pământ a Ținuturilor Colților de Nisip, fiind apoi, înregimentat la cavalerie. A trecut Prutul și în luptele dintre dealurile Alexandrovkăi, înainte de bătălia de la Odessa, a fost rănit mortal, atât el cât și calul. Iar a doua zi, în zori, au murit amândoi. Și cred că în noaptea de dinaintea sfârșitului nu s-a gândit decât la ulița copilăriei sale. Adică la cei 531 de pași auriți. Am atâtea motive să fiu fericit încât las viitorul în palmele lui Dumnezeu. Doamne, ajută!…

La bună revedere!

You may also like...

Leave a Reply