Lacrima lui Dumnezeu!… – Lansarea cărții: „Un cerc de mare singurătate” – premiul de poezie „Martha Bibescu” –

Vasile Ioan Ciutacu

Motto : „Dumnezeu vorbește iar lucrurile se fac. Este o viziune literară a universului pe care numai omul o poate concepe”

Emil Cioran

                    Ziceam în reportajul „Posada, mon amour”, apărut pentru prima dată în revista de spiritualitate și cultură românească „Lumina lină” – anul XIX/nr. 1, Ianuarie-Martie 2014, New York, pagina 61: presupunând că Dumnezeu m-ar fi întrebat, înainte de venirea mea pe lume, ce preferință aș avea asupra locului de naștere, sunt sigur că aș fi răspuns pe nerăsuflate, la fel ca și astăzi, în Poiana Comarnic, după Colții de Nisip, lângă bârlogul lupilor înfipt în coasta Boncului. Iar dacă Dumnezeu ar fi insistat să spun și o a doua preferință, aș fi zis, fără ezitare: în cartierul Posada. Sub o geană de pini țesălați de un vânt mirosind a stele, a vulpi, a veverițe roșcate și a rododendroni, ce incediază muntele atunci când coboară pe versanții Bucegilor, culcându-se apoi, domol, precum un prunc, tocmai de pieptul Cernichii…

Iubesc acest cartier al Comarnicului pentru că e cea mai selectă zonă a orașului, cu un ușor iz de burg medieval, ce s-a „dat” mai la o parte de restul. Pentru că are alt specific ce l-a rupt definitiv de monotonie, multă istorie de înaltă clasă și sunt sigur că din această cauză îi este și foarte greu să stea cu ținuta sa imperială, nobilă „grămadă” cu centrul Comarnicului înghesuit în el, adunat de pe drumuri precum un copil orfan, ce greu se descurcă într-o lume în plină derivă, cu mâna întinsă, cerșind mereu câte ceva ca să supraviețuiască de azi pe mâine. Posada nu cere. Dă, oferă, împarte, te invită să stai de vorbă cu ea. Umbra argintie, patinată, a posădarilor vine tocmai din miezul veacurilor și pe măsură ce se apropie de noi, vechimea îi dă și mai strălucire. Ca vinul, nu-i așa? Cu cât este mai vechi, cu atât este mai bun. Posădarii sunt mai așezați, mai cuminți „la vorbă și la port”, cu fețe luminoase, zâmbitori. Și sunt așa pentru că sunt purtătorii unui sigiliu de netăgăduit al trecutului, mereu ieșit proaspăt la lumina zilei, ce le pecetluiește, cum spuneam, marca sângelui. Și tâmpla…

            Posada are un castel, chiar dacă în 1915 a ars. Și ce basme și idile se țes și se coc sub zidurile sufocate de iederă și-n balcoanele arse de vreme. Parcă îl vezi pe prințul Gheorghe Valentin Bibescu, un sol al aerului, un Saint-Exupery al nostru, din acest punct de vedere, că nu are liniște și pace până nu-i dă de știre șoferului Alex Amariei să pregătească mașina de drum pentru că văzduhul e albastru, albastru, iar avionul de pe aeroportul Băneasa îl așteaptă gata de pilotat. În treacăt prin parc, dă mâna și vorbește cu grădinarul Ion Peticilă, că parcă, în colțul de lângă zidul castelului, aripa sudică, ar merge să fie plantați niște trandafiri galbeni. Ca cei pe care, mai târziu, Mercedes îi va pune în fiecare dimineață pe masa de lucru a soțului său Gabriel Garcia Marquez. Fără de care marele scriitor nu poate lega o iotă… Din balcon, surâzătoare, îmbujorată toată, drăgăstoasă și îmbrăcată în albul unei zâne, Martha Bibescu îi face semn prințului cu o batistă imaculată, tivită în lacrimi, rugându-l să nu rămână prea mult pe drumurile cerului. După care dispare discret după draperiile grele, de pluș, de culoarea vișinei putrede. O așteaptă „jurnalul” și, poate, „Izvor. Țara sălciilor”.

                                                                 *            *

                                                                        *

          După o vreme, iată-l pe muzeograful, rafinatul poet Dan D. Rădulescu, cu figura lui de toreador rătăcit pe aceste meleaguri, înaintând în legenda sa personală spre poarta castelului. Are părul negru, sclipitor, bine pieptănat pe spate, îmbrăcat în sacoul albastru închis, întotdeauna cu cravata bleu, pantalonii gri fer, la dungă și cu pantofii negrii lustruiți, împrăștiind peste tot raze de lumină. În ochi îi fierb metafore. Sunt pătrunzători, adânci, lucitori, „roși” de înălțimea cerului. Fumează un „Snagov” ca pe vremuri și mă întreabă cu glasul lui rezervat, timid, fonfăit, noduros: „Măi, băiete, tu ce-ai mai scris?… Hai să bem un ceai verde și să-ți citesc și eu ceva, jur, azi-noapte mi-a îmugurit!”. Mă ia de mână și mergem în biroul său mansardat, unde o țandără de soare pătrunde prin fereastra ovală cu vitralii și se sprijină într-o pagină cu cuvinte înfășurate mărunt de mâna lui de vrăjitor de vise:

                                                ”Pe dealul meu era soare…

                                                  Când eram tânăr

                                                      – … Și nu sunt nici acum prea bătrân, –

                                                      voiam să urc într-o zi

                                                      sus

                                                      în pisc…

Pe dealul meu era soare…

Când eram mai tânăr decât acum

Mă închipuiam

Vorbind de acolo

Despre poezie

Trebuia să vorbesc frumos

… Tot atât de frumos,

cât pot fi de frumoase

cursurile inaugurale

ale profesorilor tineri

Pe dealul meu era soare…

Locuiesc pe culmea dealului care era

atât de însorit,

Dar nu am vorbit niciodată

încă celor care trec pe la poalele lui,

Mă gândesc, însă în ficare an

La cursul meu de poezie”

          După care râde fonfăit și își aprinde o țigară. Se uită la mine fermecat de imaginile foarte puternice. Adică adevărata poezie: „Ce zici?”

          Tăcerile în care se bănuiesc gândurile și cuvintele noastre nespuse, nescrise. Totuși mi-am permis. Eu i-aș pune titlul: „Curs de poezie”, învățătorule!.. Iarăși tăcerea amestecându-se cu fumul de țigară după țigară. Parcă dispăruse prin el… Apoi a apărut ca o fantomă. Și după ce a deschis fereastra – după un timp – Dănuț, cum îmi cerea să-i zic, era același cavaler dintotdeauna al cuvântului bine șlefuit, așezat definitiv în poezie. Altădată tot aici, pe 15 decembrie 1989, a scos un manuscris din diplomatul negru pe care îl purta mereu cu el. Bine legat, cu coperți maronii, parcă din piele pe care erau „scrijelite” cuvintele aurite: „Regrupare posibilă”. Mi-l înmânează zicându-mi: „Ceva simt că se va întâmpla, băiete! Dacă mor, te rog, să faci ce trebuie ca să vadă lumina tiparului!”… Pe 13 decembrie 1990, noaptea, pe când se întorcea de la Timișoara, unde participase ca membru al Forului Democratic Antitotalitar, pe scările de la gara Câmpina ce duceau în Bulevardul Culturii, când se îndrepta spre casa proprietate de pe strada Vasile Alecsandri, a primit o lovitură în moalele capului. Și totuși a deschis ușa casei. După mărturiile celor dragi, avea o rană sângerie la craniu. „Nu-i nimic!” ar fi zis și clătinându-se a intrat în baie. N-a mai ieșit decât pe brațele celor apropiați. Adică fără viață. Presa vremii, care totuși era presă față de cea de astăzi!, a făcut multă vâlvă pe chestiunea acestei morți subite, stranii… Nu i-a tăcut gura!… Spre exemplu, în revista „Cuvântul” s-a scris cu lux de amănunte despre dispariția ciudată a poetului nostru. Au urmat deshumări și înhumări, dar pentru că familia – în special soția, delicata profesoară Aurora Rădulescu – nu a mai rezistat acestor „manevre” – s-a pus capăt cercetării acestei morți nedescifrabile, cu reale semne de întrebare. Cert este că poetul Dan D. Rădulescu era un adversar incomod, declarat împotriva comunismului și ale acelor vremuri care au urmat după restaurarea sau ce a fost atunci. Aveți cuvântul domnilor istorici!… De ce stați de-atâta vreme pe gânduri?… Cum consider că acestui poet, ales să fie și puternic om de cultură, i s-a făcut o mare nedreptate – fie când era în viață, fie astăzi când se plimbă printre stele, făcându-ne semne cu mâna, „mă ridic” sperând să împrăștii cât de cât ceața densă, care ne face să nu-l putem zări printre noi. Dar, să fim sinceri până la capăt, poate că și el poartă vina de a nu fi „dat din coate”, cum făceau alții (și o fac mai ales astăzi!), ca să stea în primele rânduri ale poeziei prahovene, naționale. Fire boemă, îi lăsa pe ceilalți obrăznicuți, talentați până la genunchiul broaștei, „să-i taie” calea. I-am editat „Regruparea posibilă” în 2014. Dar el e prezent prin castelul Bibeștilor de la Posada întotdeauna când mă abat prin aceste locuri și unde mă așteaptă cu țigara între degete, gată să-l învăluie în lumea umbrelor. Dar exclus din moment ce port cu mine tolba vie a amintirilor cu care străbat lumea de astăzi.

                                                                 ***

          Legendele castelului Bibeștilor de la Posada, sper că vor dăinui fiind o lume ce nu are cum să o înghită neantul. Este și scopul Asociației Culturale „Lespezi-2004” Comarnic care stă de „veghe” ca lumea valorilor să nu fie călcată în picioare cu cizme având ținte postdecembriste. De aceea concursul de poezie „Martha Bibescu” – ediția a II-a, desfășurat numai și numai prin îndărădnicia de oțel a conducerii Asociației Culturale, face ca aici poezia să-și picure fascinanta putere de seducție de a înnobila sufletele cu cele mai frumoase vise imposibile. Așa încât pe 26 octombrie a.c., orele 10.00, chiar dacă ziua și ora erau nepotrivite, prin lansarea cărții premiate „Un cerc de mare singurătate” – autoare Teodora Vlădianu din Suceava, membră a Casei de poezie „Light of Ink” din acest oraș moldav – nu a fost altceva decât adăugirea unui eveniment care îmbogățește colecția legendelor de la Castelul de la Posada. La fel ca acelea pomenite anterior. Nemuritoare. Cu nume și prenume. Ființe care ne dau speranța astăzi că viața, totuși, mai poate fi frumoasă pe această planetă atât de nefericită. Mulțumesc Teodorei Vlădianu pentru că însoțită de părinți și de profesorul Gheorghe Cîrstian, străbătând atâta drum a venit prin noapte ca dimineața să fie la Castelul de la Posada pentru a rămâne definitiv lângă Martha Bibescu și Dan D. Rădulescu. În inima timpului și a spectatorilor prezenți ca o șansă de nătăgăduit că multe fapte care ieri au fost adevărate, continuă, iată și astăzi prin planul imaginației noastre în fața căreia – îmi place să cred – jugul greu al zilelor de azi și mâine nu-i decât un fleac. Așa după cum spunea Esenin: „Nu-i nimic mă-mpiedicai de-o piatră/ Toate astea până mâine trec”. Îmi place să cred că v-am trezit curiozitatea ca să fiți nerăbdători să știți ce s-a întâmplat la lansarea volumului de versuri premiat la concursul de poezie „Martha Bibescu” – ediția a II-a, 2019, inițiativă a Asociației Culturale „Lespezi-2004” Comarnic. Mai exact a președintelui acesteia, ca să fim sinceri până la capăt. Cineva, nu?, trebuia să spună asta!

                                                                 *            *

                                                                        *

          Așadar, că suntem între prieteni, aș dori să fiți alături de mine, solicitându-vă complicitatea să pot evoca amintirea de-acum a acelei zile de 26 octombrie a.c., orele 10.00, când s-a făcut lansarea cărții „Un cerc de mare singurătate” premiată, de către autoarea ei: Teodora Vlădianu, în sala de spectacole de la Muzeul cinegetic din Posada. Cam puțini spectatori, dar îndeajuns ca să trăiască din plin acest eveniment. Trebuie spus, chiar dacă „prietenii” politici stau la pândă că prezența primarului orașului Comarnic – Sorin Nicolae Popa –  la acest eveniment nu ca șef, ci ca om de cultură – a dat prestanță acestei manifestări de excepție. Au fost cuvântări, recitări de versuri, muzică folk, un public entuziasmant de cele ce se întâmplau pe scenă din moment ce aplauzele „înroșiseră” palmele… Dar un fapt aparte va marca pentru totdeauna această zi unică din viața Comarnicului unde fericirea și bucuria de a trăi pe piscuri sufletești a dat o nouă șansă pe pământ în fața singurătății, culmea, colectivități condamnate să șerpuiască gârbovită prin meandrele acestei lumi de astăzi atât de zbuciumată…

          A fost momentul când autoarea volumului de versuri premiat, domnișoara/eleva Teodora Vlădianu a fost invitată să recite poezii din cartea desemnată a fi câștigătoare. Atunci poeta stăfulgerată probabil de fiorul izbânzii creativității asupra îndeletnicirilor omenești, obișnuite, a început să plângă. Lacrimi de emoție trecută prin spiritualitate. A fost o trăire unde lacrima depășise fiziologia ființei umane. Era exprimarea unei izbânzi, exprimarea totală a unei capacități creatoare, a unei mărtirii concrete că totuși lângă poezie mai avem o șansă pe pământ. Lacrimile Teodorei trebuie să ne trezească în a gândi că totuși suntem creația lui Dumnezeu, „după chipul” dar mai ales „asemănarea Sa”. Iată deci, a treia persoană demnă să stea lângă scriitorii Martha Bibescu și Dan D. Rădulescu, la Posada. Dar și în lume.

          Lacrimile poetei premiate s-au prelins și în dedicația poetică pe cartea pe care mi-a dăruit-o: „Pentru domnul Vasile Ioan Ciutacu, perechea eliberatoare de aripi ce m-a lansat spre cer. Cu recunoștință, Teodora Vlădianu”. Gata!… Că altminteri plâng și eu! Nu doresc așa ceva deoarece unicitatea Teodorei nu trebuie copiată! Ci doar trăită…

You may also like...

Leave a Reply