Numai pentru dumneavoastră!…. Cuvinte rostite cu ocazia lansării volumului câştigător al Concursului de poezie „Martha Bibescu”, ediţia a II-a, 2019

Vasile Ioan Ciutacu

Are românul o vorbă atunci când trece prin vreo râpă adâncă a vremurilor: „În anul ăsta am îmbătrânit cât în zece ani!”. Ori, „ Să nu-i dea Dumnezeu omului pe cât poate să ducă!”. Sau, și mai categoric: „Voi spune și morților ce-am pățit!”… Vă rog, să-mi permiteți, în aceste clipe, că suntem doar între prieteni, că aceste „sentimente” mi se potrivesc de minune. Și în nici un caz nu este vorba de bravadă, ci sinceritatea mă îndeamnă acum să stau cu pieptul gol în fața dumneavoastră. Ba mai mult! Aș putea spune că de pe data asta de 19.06.2019 – când am înștiințat Uniunea Scriitorilor din România că Asociația Culturală „Lespezi – 2004” Comarnic va desfășura, lângă răsuflarea cerească a sfinților lui Pârvu Mutu Zugravu care trăiesc milenar pe bolta și pereții Schitul Lespezi, zilele culturale în 12, 13 și 14 iulie a.c., cât și ținerea concursului de poezie „Martha Bibescu” – ediția a II-a, închinat prințesei noastre provenită din familia Lahovary – și până astăzi, am albit cu totul. De nu mă mai cunoaște nici câinele casei. În răstimp de numai trei luni și 15 zile și nu într-un an, măcar, cum zice câinele casei. De parcă traseul meu prin viață – în această perioadă –  mi-a fost dat să-l străbat printr-o iarnă siberiană. Aprigă, cu nopți nedormite de parcă eram așezat pe ace, pe muchie de cuțit. Spunând toate acestea nu o fac, repet, pentru a vă obliga să credeți că aveți în fața dumneavoastră un erou. Nu!… Un categoric, nu!… Când m-am înhămat entuziasmat, cu toată forța, la niște acțiuni culturale pentru a demonstra conlocuitorilor mei dragi că stâlpul de susținere al unei națiuni este cultura și educația, nu am putut fi de acord cu afirmațiile prințesei Valentina Bibescu, mama prințului George Valentin Bibescu care, cândva, spunea apăsat de poporul român: „… Cetățenii lui mi se par hoți, mincinoși, guralivi, lăudăroși și vicioși”…În aceste trei luni și jumătate m-am izbit de atâtea situații bizare care nu se explică, după părerea mea, doar prin faptul că există o legătură de sânge între găștile care țin stiloul în mână, în fața unui A4, și cele politice ce promit, că vezi, doamne, ele nu pot dormi de grija pe care ne-o poartă. Și că mi-a fost dat, adeseori, în această misiune asumată, să-mi întretaie calea de a face cultură adevărată pentru Comarnic, indivizi speriați, orgolioși, ori intrigați categoric că mai există așa ceva. Vorba lui Gheorghe, fratele marelui scriitor Marin Preda, atunci când dă cu ochii de o girafă in grădina zoologică de la Băneasa: „Așa ceva nu există!”. Deci indivizi orgolioși fără măsură, fără orizonturi, predispuși să bage bețe-n roate – Mai să credem! –numai și numai pentru ca adversitățile să fie mai mari decât a pomeni un nume ca acela al Marthei Bibescu. Refuzând să creadă că de fapt literatura este de bună seamă, o formă de a ști ce este în jurul tău. Dar și mai departe de tine, mergând până-n-tra-colo încât ea are puterea să-ți deschidă larg ochii minții. Adică să vezi și altfel viața când ea are tendința să te sufoce. Ca astăzi, spre exemplu. Literatura poate fi un ghid care, privindu-i „hărțile”, poți a zice că: „mai bine o iau pe-aici, că pe dincolo cad în prăpastie!”. Nu credeți că din această cauză azi ne zbatem ca peștele pe uscat? Fapt pentru care, în necunoștință de cauză, ceea ce mi se pare grav!, să nu cunoști, bunăoară, că la temelia modernizării Comarnicului stă familia Bibescu este mai mult decât un blestem!

Dar cum spuneam, repet, am crezut și cred din răsputeri că acesta este un moment prielnic ca să ies din cei doi pereți, ai biroului meu unde însăilez cai verzi pe pereți, cu capul prin nori, convins că trebuie să o luăm din nou de la capăt ca să apăr această localitate de propria ei eroziune interioară, ca să poată, la rândul ei, să ne apere că ne merită. Astfel spus, mi-am permis să cred că „iluzia lui Don Miguel Cervantes sălășuiește acum în anotimpul cel mai prielnic spre a întrevedea zorile timpului senini”, cum zice, bunăoară, un mare scriitor al zilelor noastre…

 ***

Dar, la naiba, ce îndrug eu aici? De ce nu mă trageți de mânecă pentru a coborî pe pământ?… De exemplu cum mi-aș putea explica de ce la Zilele Culturale de la Lespezi – in memoriam scriitorilor Martha Bibescu și Stelian Tăbăraș, care au avut loc în vara ce-a trecut, nu au mai dorit să participe, retrăgându-se pe suta de metri – cum se spune – invitați de onoare: istorici, scriitori, poeți, profesori universitari, care, culmea, îmi atrăgeau atenția care nu cumva să nu fie trecuți în program să urce pe această scenă. Păi, cum să  nu-l cred pe Radu Aldulescu, scriitor de elită a acestor vremi când scrie apăsat negru pe alb: „Pentru că în mediul literar autohton, culmea acum cu mai multă osârdie decât pe vremea comuniștilor, mediocri și neaveniți fac legea și se pun în fruntea bucatelor”. Sau „Diferența dintre consumul de literatură de la noi, și dintre valoarea literaturii lor și valoarea literaturii noastre se propagă și se vede cu ochiul liber în diferența de nivel de trai, de civilizație, de nivel cultural” când, citez: „Viitorul e după colț, pe altă stradă sau pe altă planetă”…

Și pentru că adevărul trebuie spus, chiar dacă ești în fața plutonului de execuție, cum vă explicați că ținerea concursului de poezie „Martha Bibescu” ediția a II-a, a fost necesar a se amâna până pe data de 28.09. a.c. când de fapt el era programat a avea loc pe 12 iulie 2019. Simplu!… Nu vedeți câte romane se scriu prin pușcării? Că nu-i așa? Literatura este după cum spuneam, „o formă de cunoaștere subtilă și extrem de eficientă pentru cei care se străduie s-o folosească”…

            Un alt motiv de înălbirea rapidă a mea a fost și faptul că premianta desemnată să câștige concursul m-a rugat printre lacrimi, când candela stelelor era demult aprinsă, că refuză să urce pe podium pentru a primi laurii acestui concurs, așa după cum se pronunțase juriul. Tocmai pe data de 9.10.2019. Și pentru că nu reușeam să înțeleg de ce, mama Antoniei Mihăilescu i-a smuls telefonul din mână și mi-a spus tranșant: „Pentru că nu vrea! Altcineva este de vină!… Și e bine să țineți seamă de dorința ei!”. După care, a doua zi de la această convorbire telefonică năucitoare, am primit o adresă pe e-mail, cu articole de lege în care în niciun caz era vinovată Antonia Mihăilescu că participase la concurs și câștigase indubitabil datorită talentului ei de excepție. Ci, Asociația Culturală „Lespezi – 2004” Comarnic! De ce?… Chipurile, că acest concurs nu are un regulament. Și cum veleitariștii de prin prejur stăteau la pândă, am făcut un cor al acuzării: „Evident! Lipsa unui regulament ne-a dus în acest punct nodal!”.             Ceea ce era foarte clar în anunțul publicat pe sursele de informare (sit-ul asociației, Facebook, sit-ul primăriei Comarnic) și anume: singura condiție de participare este concurentul să nu depășească vârsta de 30 ani. Și că volumul desemnat câștigător de un juriu de specialitate va vedea lumina tiparului prin sponsorizarea de către asociație, ș.a.m.d. Scurt pe doi.

            Nu pot uita tatonarea – aș putea zice – de la pronunțarea juriului pe 28 septembrie 2019 și până pe 9 octombrie 2019, a premiantei, „flancată” îndeaprope de prof. îndrumător al casei de poezie „Light of Ink”, Gheorghe Cârstian.

            Iată ce ni se răspunde pe 4.10.2019: „Am primit mesajul & document cu premiul. Vă mulțumim și eu și Antonia, din toată inima!… Ținem legătura! O seară frumoasă! Cu bucurie, Gheorghe Cârstian”.

            În fine!… După care a început nebunia că: „noi nu vrem orice editură!”. Cum deasupra noastră era ghilotina banului public nerambursabil, conform Legii 350/2005, am început să punem umărul noi, Asociația. Vreți la editura „Max Blecher” din București? „Cum să nu!”, mi s-a zis. Am trimis imediat manuscrisul premiat intitulat „Note din secolul Kitsh”. „Din păcate, nu vom putea publica volumul tinerei câștigătoare a concursului dvs. de poezie. Cu bine Claudiu Komartin”. Profesorul împreună cu premianta au vrut, apoi, la „Paralela 45”. Refuz! Pare-mi-se s-a pronunțat și numele Editurii Humanitas. „Nu” a fost răspunsul. Ne-am îndreptat către prestigiosa și respectabila editură „SemnE” din București. Am primit un răspuns că în termen de 6 zile manuscrisul premiat va fi editat. „Nuuu!” a țipat premianta. Domnule Dulu (patronul Editurii SemnE – București, nr.) … Înțelegeți?”… „Da! Altădată, cu plăcere. Și mă bate cu palma pe umăr în semn că înțelege situația și că nu este supărat. Cred că nu mai suportați nici dumneavoastră acest frecuș. Doar atât vă mai spun că pe 9.10.2019 premianta ne-a zis respicat: „Renunț la premiul primit! Cu mult respect, Antonia Mihăilescu”… Păi cum să nu albești?…

            Ocupantul locului doi pe lista juriului era Toni Chira din Dej, foarte talentat care, credeți-mă, aproape un an, cam la două, trei zile, telefonic, îmi recita ultima poezie ce țâșnise cu câteva minute din el. Cu vreo trei zile până să se pronunțe juriul nu am mai primit niciun telefon de la Toni, care îmi jurase prietenie pe vecie. Iar când l-am înștiințat că este câștigătorul concursului, în urma refuzului domnișoarei Antonia Mihăilescu de al primi, a binevoit numai să-mi dea un s.m.s. din care reieșea că îi este rușine de mine și că: „Nu pot merge în pas cu poezia mea. Sunt depășit!” I-a fost sentința. Dezamăgit, în noaptea acea când stelele răsăreau din fântâni, uitându-mă pe Facebook, ca să mă treacă „ceasul rău” îl văd pe Toni al nostru, în Gara de Nord, pleznind de bucurie, în mijlocul unei frumoase găști literare care și-a retras ambasada din Țara Colților de Nisip, și bine a făcut!, nu știți dvs. pentru ce motiv?.. Ce-i puteam ura „prietenului” meu decât să mai adauge, pentru că știe să scrie, vă asigur!, fila rămasă albă în cartea „Trădarea la români”…

            Evident că nu-și mai avea rostul ca vreun fir de păr negru să mai existe rătăcit prin fuiorul alb al podoabei capilare, ceea ce era grav, am constatat eu, că și câinele casei se uita peziș la mine, surprins, probabil, de faptul că de-abia mai puteam să deschid poarta casei copilăriei mele în niciun caz mai devreme de a lăsa întunericul peste culmile Boncului și ale Seciurei.

            Iar speranțe!… participanta la concurs, Teodora Vlădoianu din năbădioasa Casă de poezie „Light of Ink” – Suceava, în fine, acceptă premiul ca fiind îndreptățită să facă gestul acesta, în urma punctajului juriului. Guru, prof. Cârstian mă asigură că va tipări cartea premiată a Teodorei la o editură din Iași. Precaut îi aduc aminte să-mi trimită o copie de pe contractul de tipărire dintre editură și Asociație. Pe data de 16.10. a.c. profesorul nostru ne asigură că îi trebuiesc câteva zile pentru definitivarea volumului „Un cerc de mare singurătate” și că pe 21.10. a.c. cel mai târziu, va trimite asociației contractul cu editura și tipografia. Și că lansarea cărții s-o programăm pentru ziua de 26.10. 2019, orele 10.00. „Hai s-o vedem și p-asta” – mi-am zis. Pentru că simțeam că acea editură din Iași, poate nici nu există, poate are altceva de făcut, îi sugerez distinsului nostru profesor că în caz de „avarie” să ia legătura cu prestigioasa editură EIKON – București. Imediat m-a apelat patronul editurii dl. Valentin. Au fost mai multe vorbe, ca între prieteni, din care reieșea că profesorul nostru nu prea ar avea o editură la Iași care să tipărească această carte: „Domnul Valentin Ajder, faceți-l pe dracu-n patru și pe 26.10. a.c., vă rog să avem cartea la Posada. Pentru lansare!”.

            Pentru că în între timp am simțit din nou „bâlbâiala” profesorului nostru am luat în calcul că e posibil ca Teodora Vlădianu nu va putea tipări cartea și se va retrage. Așa încât studiind „clasamentul” juriului, am pregătit și rezerva: pe poetul orădean Lascu Alexandru Gabriel, pe care l-am rugat să stea în pole position. Disciplinat, serios, într-o noapte și-a pregătit manuscrisul bun de tipar. Așa încât astăzi am obligația morală ca și acest poet să primescă premiul al II-lea la concursul național de poezie „Martha Bibescu. Să n-o mai lungim. Mă bucur însă că domnul profesor Gheorghe Cârstian, îndrumătorul Casei de poezie „Light of Ink” – Suceava, ne-a dat sprijin ca astăzi să putem fi aici. Să-i înmânăm premiul I al concursului național de poezie „Martha Bibescu”, domnișoarei Teodora Vlădianu pentru volumul „Un cerc de mare singurătate”. Astfel am pus capăt unei avalanșe greu de imaginat, de nestăvilit asupra creativității poporului român. Este, în sfârșit, acest concurs o contribuție decisivă împotriva valurilor nămoloase, fără noimă, asupra creației intelectuale. Nu vă pot spune cât sunt astăzi de bucuros, chiar dacă, parcă, am tendința să-l trag de mânecă pe profesorul nostru din Pătârlagele, stabilit la Suceava, că putem să ne închinăm poeziei, „singura mărturie concretă a omului pe pământ” cum o definea Luis Cardoza y Aragon.

            Fără primarul Comarnicului, ec. Sorin Nicolae Popa, bag mâna în foc, că această bucurie a sufletului meu nu se putea întâmpla astăzi. Iar cei care cred că îi fac propagandă îi avertizez că ei sunt într-o căruță cu roțile pătrate și că ar trebui să știe că numai cultura îi poate salva. Deci, să ne bucurăm că timpul este iute!… Și cu cartea aceasta în suflet și singurătatea mea nu mai este atât de singură…

You may also like...

Leave a Reply