Ce-ar fi dacă astăzi am discuta despre prietenie?…

(urmare din numărul trecut)

Vasile Ioan Ciutacu

Motto: „Apără-mă, Doamne de prieteni că de dușmani mă apăr eu!”    Proverb românesc

Cum aș putea să-l uit pe regretatul meu prieten, poetul Dan D. Rădulescu care, într-o perioadă, ori frecventa cu intermitențe, cenaclul „Lucian Blaga” din Sinaia?… Când s-a pus problema în 1985, venirii mele la Primăria din Comarnic de la Trustul de Construcții „Carpați”, mi-a dat o mână de ajutor. În ce sens? Paradoxal, cu toate că iubesc dintotdeauna, la nebunie, această localitate – de fapt unde m-am născut – nu știu, iată!, după atâta vreme, de ce aș dori să o privesc ca pe un tablou pictat de îngeri, dar să nu am    de-a face cu ea. Îmi asum ce spun cu toată sinceritatea, și sunt responsabil de ceea ce zic, cu orice risc, că îmi sunt foarte dragi, și îi iubesc pe comărniceni, dar ca să fiu eu până la capăt, alerg ca un atlet pe suta de metri, după singurătate. Probabil, în subconștientul meu, „lucrează” ceea ce mi-a spus mama când m-am trezit cu ea – în 1963, toamna – pe holul de la etajul I al liceului „George Enescu” din Sinaia unde eram elev. Purta haine de ieșit în lume, fiind înfășurată într-un șal maron închis, din lână pe care și astăzi îl am în cufăr. Alături de fotele și iile pe care le purta senină  la zile mari. „Special am venit doar atât să-ți spun, dragul mamii, să nu te mai întorci acolo!”. Și-a plecat ca și cum o trimisese Dumnezeu. Este un adevăr pe care vi-l spun, repet, asumâdu-mi toate riscurile. Dar să nu uitați, oameni buni, că vă iubesc și vă cert (Cine îmi dă acest drept?!) pentru simplu motiv că ar trebui să ne iubim în fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Precum un copil ce-și strânge la piept păpușa, iar în ochii lui se poate citi lesne, cerul…

Știindu-mi „năravul”, atunci, la revenirea mea în Comarnic, Dănuț al meu a pus o vorbă bună la directorul Complexului muzeal Peleș, să-mi permită a locui, o perioadă de timp, la castelul Bibeștilor din Posada care aparținea de Administrația castelului din Sinaia. Să mă acomodez treptat, treptat, cu orașul Comarnic. Și-am stat doi ani „găzduit” de Dănuț care era muzeograf principal, adjunctul directorului Popa. Mai trebuie amintit că, practic, la Posada era funcționărimea Peleșului, încă de pe vremea când se muta mobilierul castelului, care trebuia să intre în reparații capitale, lucrări efectuate de Trustul de Construcții „Carpați” la care am participat și eu. Doamne, ce vremuri!…

Astfel, găzduit la Posada, aveam posibilitatea ca aproape zilnic, seara, să mă întâlnesc cu excelentul poet Dan D. Rădulescu. Mai ales la terasa ce aparținea de I.E.O. Sinaia, unde, până târziu, în noapte „surpați” în halbele de bere, răsuceam vremile de-atunci. Dar ne țineam la curent și cu ceea ce mai adăugasem pe colile de hârtie, în răstimpuri. Nu-i așa, domnule Gheorghe Vlădilă? (Responsabilul vestitei terase de la Posada n.r.)…

Începuseră vremile să se agite. Să se învolbureze și să se dea peste cap. Bogdan Rodica, fost primar de pe la jumătatea linii octombrie 1989 – prin ieșirea la pensie a fostei și regretatei primărițe, Neagoe Rodica – în fiecare zi se uita cu dispreț la mine când mă chema în biroul domniei sale. Sau se uita pe fereastra dinspre D.N. 1. De ce? Pentru că atunci când a fost investită primar al Comarnicului, mi-am permis să mă scol în picioare, în sala de spectacole plină ochi de gură cască unde avea loc evenimentul, spunând doar atât: …și să nu uite, doamna primar, că de-acum este comărninceancă!… Dumneaiei venise de la Azuga unde își avea domiciliul. Și ține-te presiuni asupra mea, zilnice după cum spuneam, mai ales că la rând aștepta „feciorul” ce-i picase cu tronc vestitei noastre primărițe, că de, avea ochii albaștri bătând înspre verzi,    și-mi viza postul. Fiind la curent cu toată tărășenia, într-o seară, pe terasa de la Posada, Dan m-a liniștit trăgând din veșnica țigară Snagov: „Sunt pe ducă! Să punem pe cine trebuie în locul lor!”. Mă tem că va fi o cârdășie ca la „vremuri noi, hop și noi!”. I-am răspuns. „Mă tem că da!…Și după un timp, prin aburii de țigară și cafea, și-a deschis veșnicul „diplomat” din piele și mi-a înmânat manuscrisul cărții „Posibila regrupare” provăduind: „Presimt că am să trec prin infern! Ajuns deasupra lui doresc, prietene, să mi-l citesc ca pe o carte!”. Era pe 16 decembrie 1989. A intrat în lupta de după 22 decembrie a aceluiași an înscriindu-se în Frontul Democratic. Antitotalitar al Doinei Cornea. Și a murit pe 13 decembrie 1990 pe când se întorcea acasă, la Câmpina, pe la miezul nopții, venind de la Timișoara unde avusese loc o adunare a Frontului. De ce avea rana aceea adâncă „aplicată” pe cap? De ce? M-ai întreb o dată… Și încă o dată!… Fără de sfârșit! Cartea lui stă acum tipărită pe raftul întâi al unei biblioteci serioase. Da, serioase!… Pentru că, azi, maculatura ne acoperă cu totul!…

Dar să pășim iar pe tărâmul unor prietenii în care lesne se poate deduce cea adevărată în comparație cu cea jucată. Trucată. În vara anului 2001 mă aflam la spitalul „Sfânta Maria” – București, în clinica O.R.L. a renumitului profesor dr. Sarafoleanu, pentru o complicată intervenție chirurgicală pe sinusuri și fose nazale. Eram în cameră doar doi pacienți. La un moment dat se deschide ușa și o asistentă mă invită în cabinetul profesorului. „Acum!”. Ascund sub pernă ce era de ascuns (că știți și dumneavoastră ce!) atenționându-l pe colegul meu de cameră să aibă grijă de acest lucru. Ei bine, când m-am întors după consult în cameră ceea ce ascunsesem sub pernă nu mai era. Colegul de suferință mi-a spus că și el, la un minut după ce eu am părăsit camera, a fost chemat la examinare, fiind pacientul altui doctor al clinicii. Disperat, i-am dat telefon unui bun amic din tinerețe care stătea bine înfipt pe picioarele lui în București. I-am spus în culmea disperării ce și cum. Mi-a răspuns sec: „N-am!” Și mi-a închis telefonul. Prăbușit cu totul, lăsând la o parte rușinea care în asemenea cazuri nu cred că își mai avea rostul, am apelat atunci la un cunoscut arhitect cu care lucrasem cândva la Trustul de Construcții „Carpați”. Și mi-a răspuns: „La ora cinci sunt la dumneavoastră!” Și a fost!…

Ce ar fi dacă am discuta despre relația mea ca subaltern al primarului inginerul Golgoțiu Victor Enea?… Ei bine, este știut faptul cât m-am străduit ca regretatul director al „Vulturul”-ui Comarnic să ajungă șef al executivului.  Adică primar al acestei localități. De ce? Pentru a pune la punct găștile matusalemice din primărie de pe vremea aceea. (Nu cumva astăzi s-au înmulțit?… Doar știți, domnule „arhitect” că la o scurtă vreme după ce a trebuit (!) să părăsiți „ Vulturul” v-ați trezit cu fostu șef, iar… șef, de „fâlfâiau” pantalonii pe dumneavoastră!… Mai vă amintiți de câte ori am venit cu „argumente” pe masa primarului Golgoțiu că fără domniile voastre „crapă” primăria?… Și dumneata, drept răsplată, m-ai aruncat pe ușa biroului afară din cauză că refuzam să iscălesc niște hârtii importante, dar cu multiple semne de întrebare. Asta, însă, pe vremea „starostelui” Botoacă, când ați prins aripi, domnule „arhitect!”. Jur că, scriind aceste rânduri, n-o fac din din răzbunare, ci pur și simplu, în speranța că dumneavoastră,  domnule „arhitect”, aveți capacitatea să pricepeți că, gata!, vremea domniilor voastre a trecut. Important este pe lumea asta să rămânem în istorie, nu să șteargă istoria pe jos cu noi!.. Dar să revenim la oile noastre, după cum zice românul. La vreo două, trei săptămâni de la înscăunarea inginerului Golgoțiu Victor Enea ca primar s-a ținut o licitație pentru aducțiunea apei potabile de la izvoarele „Gălgoaie” la bazinul de pe Mezdrea, cu țeava procurată din banii puși la dispoziție de francezi prin Asociația de Înfrățire Savigny-le-Temple. O licitație total aiurea. Am scris în presă despre acestă bazaconie. Drept urmare, imediat am fost chemat în biroul primarului care, văzându-mă, a sărit în sus mai să dârăme tavanul! A deschis ușa biroului țipând pe cât îl țineau bojogii: „Ești o hahaleră!… Poftim, doamna secretară, pe cine ținem noi în primărie!”… Și răstignindu-mă din nou cu privirea, se puse pe răgnete: „Ești o hahaleră!… Asta ești!… Dă imediat dezmințire!”… Și i-am răspuns calm: Dar niciodată!.. Bașca, Romeo Neacșu, patronul firmei S.C.Valrom S.R.L. care făcuse de fapt mânăreala, îi sări în ajutor: „Te dau în judecată, hahaleră!”… Vedeți să nu vă dau eu, domnule Neacșu pentru că mă jigniți! M-am învârtoșat eu. Și de-atunci, vreo două luni de zile, relațiile mele cu primarul au înghețat.  Bocnă. După care trecând acestă perioadă de timp sunt anunțat că trebuie imediat să fiu în biroul primarului. Intru. Era în cămașa albă cu mâneca scurtă. Purta cravată ca-ntotdeauna. Stătea la birou cu capul plecat. În dreapta, calculatorul arăta pe ecran că de-abia fusese lăsat în pace. (Se știa proverbiala atracție a fostului primar pentru Internet). A trecut un timp în care știa că mă aflu în birou. Cât să fi fost?… Un minut, două, nouă?… Îi admiram cărarea perfectă de pe cap, cât și alura de adevărat șef. De lider zic și astăzi fără să greșesc. În fine, își înalță capul privindu-mă. Se ridică în picioare și-mi întinse mâna peste birou: „Să mă iertați! Ați avut dreptate! Vă acord prietenia!”. Și eu domnule primar, i-am zis întinzându-i mâna, cu singura rugăminte ca în cele opt, nouă, ore de serviciu să nu uitați că îmi sunteți șef. Zâmbetul parcă îi netezi crestăturile vremii de pe obraz. Iată de ce, când eram internat la profesorul Sarafoleanu zilnic, la orele 9.00, îmi dădea telefon ca să mă întrebe de cum merg treburile cu mine. I-a spuneți dumneavoastră unde se mai găsesc prieteni de genul acesta?…

Totuși ce-ar fi dacă am mai umbla prin tolba, amintirilor cu prietenii. De exemplu o spoială de prietenie adevărată se „cojește” repede dacă invoc cum s-a desființat sindicatul funcționărimii din primărie. Dar mai înainte, pe scurt, cum s-a înființat. Când inginerul  Golgoțiu Victor Enea s-a așezat în scaunul de primar – iunie 2000 – unor funcționari de sub aripa de cloșcă a administrației locale din Comarnic pur și simplu le-a înghețat sângele prin vene. De ce?, veți întreba. Pentru că noul edil șef era un bun profesionist, legea era sfântă pentru el plus că nu răsfoia cărți de literatură, ci le citea, mergea la spectacole, făcea mult sport, mai ales schi și înot, respecta valorile. Ce mai, era o personalitate bine conturată. Evident că, în asemenea „condiții”, anumite găști din primărie au început să aibă fibrilații. Nici pe departe nu este vorba de vreo exagerare. Când noul primar chema vreun subaltern în birou, apăi acela, dacă nu stăpânea la sânge domeniul de care răspundea, începea să-i fluture izmenele, pe el, îl tăiau toate transpirațiile, dădea în bâlbâială, ori făcea pipi în pantaloni. Și care nu cumva să facă vreunul infarct m-au rugat – de la stânga la dreapta (sau invers!), de jos în sus (ori viceversa!) – să înființăm un sindicat, mai ales că, într-o ședință pe care am avut-o pe holul primăriei, am avut curajul să-l înfrunt pe primar: „Știți domule Golgoțiu, peste ani, lumea din Comarnic s-ar putea să întrebe : „Dar cine era primar pe vremea lui Ciutacu?”. Vă mai amintiți doamna  I? Nu vă mai spun că în acea zi, la terminarea programului, m-a chemat în biroul său. Și zâmbind mi-a întins mâna: „Bună gluma!… Dar s-ar putea chiar așa să fie!”…

Zis și făcut. Am întocmit tot ceea ce trebuia ca noul sindicat „Floreiul” să fie legal. Mai ales că știam, ce și cum, din moment ce, în 1990, imediat după restaurare, am înființat sindicatul  „Gospodarul”. Cu unii angajați și funcționari publici din primărie. Dar pentru că, era prea în scurt, prefectul de-atunci, Nicolae Bălănoiu, a dat poruncă să fie desființat. Și a fost. Noul sindicat înființat („Floreiul”) l-am afiliat la Sindicatul Funcționarilor Publici pe țară cu sediul la Cluj. Imediat au dat buzna să se înscrie în sindicat, răsuflând a ușurare, cam toți funcționarii din primărie, în afara șefilor de birou cărora legea nu le permitea acest lucru.

„Și luptă, neicușorule, și luptă!”. În sensul că unii „băieți” din primărie călcau strâmb că: „năravul din fire n-are lecuire!”. Și „luptă, și dăi, și luptă!” cu primarul Golgoțiu ca aceștia să nu fie demiși, ori sancționați . Spre exemplu, unul din ei a încercat să facă „gropi” săpând adânc la rădăcina banului public. Și cum Golgo – cum i se spunea când nu era de față – s-a prins, imediat, într-o seară, pe la orele 21.30, a convocat o ședință trimițând ARO să ne ia de acasă și să ne aduca la primărie. În biroul primarului. Pe șeful de birou, pe împricinat, pe secretara executivului și pe mine. Ședința a „debutat” fulger: „De mâine nu mai veniți la serviciu!… Sunteți demis!”. I-a zis primarul în culmea furiei. După care ne-a pus pe masă, cum se zice, matrapazlâcurile săvârșite de acesta. Domn primar, plătește pensie alimentară, știți, a fost săracu, și        pe-acolo pe unde nu-i doresc nimănui să fie, ș.a.m.d! Am încercat să-l scot la „liman” pe funcționarul ce avea sabia  deasupra capului. După ședința de pomină ținută, probabil, pe lună plină, dimineața, primarul s-a înduplecat: „Vedeți cum îndreptați dvs. lucrurile!”

 Ăsta era Golgoțiul nostru! Era surprins de nefirescul unor fapte ieșite de pe „orbită”, dar după o vreme de analiză trăgea concluziile necesare. Apoi, i-a venit rândul altui personaj din primărie, pe care istoria nu-l va menționa nici măcar la „și alții”. Adică neant!… Tipul nostru, un întreprinzător genial al banului public, într-una din zilele lui de mare inspirație, ne-a pus pe masă niște situații de lucrări din care reieșea că în spațiile verzi ale orașului, adică de-a lungul D.N.1-ului, sădise… coada calului! „Este o plantă medicinală, care, comerciali-  zând-o, ne va spori bugetul local”, i-a fost explicația când primarul s-a trezit pe birou cu o asemenea „inovație ”. Și cum eram de față nu m-am putut abține:  Mai bine era „floarea” țigăncii!!… În fața acestei epocale inginerii financiare, primarul nostru a avut doar o replică dezgustătoare: „Cine m-o fi pus să fiu primar?” Și l-am văzut cum își ia capul în mâini de cum stătea la birou cu coatele pe el. Și cum în toata povestea asta aveam partea mea de vină, brusc, am schimbat planurile: Cum îi merge fiului dumneavoastră în America? „Acolo este cu totul altceva.

Nimeni nu este mai presus de lege!”. Și a început     să-mi povestească, nu să-mi spună!, de o lume inimaginabilă și pe care o doream să fie și a noastră. Apoi nu pot să trec peste episodul când eram în ARO cu el, iar conducătorul auto apăsa insistent pe accelerație ca să ajungem în timpul stabilit la Consiliul Județean Prahova. Mi-l descria, așa după cum era, adică pe lângă, pe un șef de primărie prinzându-se de torpedou, zgâlțâindu-l în culmea furiei în care se afla, spre disperarea șoferului. Și pe măsură ce dezvolta subiectul: „Dumneata nu știi ce îi poate pielea!”. Iar eu, îl rugam aproape: Dar să fie și e de față, domnule primar ! Ce să mai zicem de un ditamai flăcăul, aflat pe statele de plată ale primăriei, și care învârtise niște fânețe ale administrației locale căzându-i greul fișicurilor, prin buzunare. Nu din nevinovățire, ori din greșeală, ci pentru că pur și simplu „scopul scuza mijloacelor”. Și eu, iar: lăsați-l, domnule primar! Insistent! „Sportul” ăsta e național! „Dar bine, bine, domnule, atunci de ce mai sunt eu primar?”. Nu vedeți, nămolul este mare. Ne-nghite pe toți! I-am replicat eu știind cât trebuia să lupte cu hârtiile „legale”. Ca feciorului nostru să i se evapore urmele de pe scările primăriei. După care, la vreo săptămână mi s-a destăinuit „îmi vine greu, dar fie!” Și cum „nu există dușman mai periculos decât prostul”, cel pe care îl îmbărbătam, când suna telefonul: „Să vină la mine Icsulescu !”. Iar acesta, când auzea, mai să leșine în birou. Îi aruncam pe față o cană de apă rece, se scutura de parcă avea friguri, și o luan la vale, către biroul primarului. Am zis la vale pentru că al nostru era lângă seră și ca să ajungi în primărie trebuia să cobori vreo unsprezece trepte din borduri. Ei bine, acest ins rătăcit pe potecile nisipoase ale universului – deci și a obligațiilor de serviciu care nici până la adânci bătrâneți nu le va poate face față, și astăzi, „turist” prin organigrama primăriei, când în 2004 a devenit staroste inginerul constructor, trubadur prin toate partidele postdecembriste, inginer constructor, diriginte de șantier, Botoacă Dorian Vasile – a pus în practică dorința noului șef.  „Afară cu liderul!”. Adică i-a încolonat aproape pe toți sindicaliștii având cererile de demisie în mână. Ca să mi le depună pe birou. Nu eram surprins pentru că știam personajele până în măduva oaselor. Convoiul acela preistoric, amorf, mi-a confirmat paginile de istorie ale românilor, în decursul existenței lui, neluându-mă pe nepregătite. Păi ziceați că suntem prieteni i-am adresat întrebarea unei colege de-ale mele. Și fără cel puțin să aibă demintate să mă privească în față, cu capul în pământ, mi-a răspuns : „Am copilele de crescut !”. Și-atunci pentru ce au murit cei aproximativ 1140 de tineri, în decembrie 1989?  Am întrebat „prietena”. „Așa au vrut!” i-a fost răspunsul…

Trebuie să punctez că primarul Golgoțiu Enea nicidecum nu era un satrap. Ci o personalitate, repet, bine definită, cu moralitate, principii clare, cu caracter și în stare să privească lucrurile în perspectivă. El citea întâi Monitorul Oficial după care i-l dădea secretarei. Și asta, spune multe. De ce „a capitulat”? Pentru că nici atunci, dar nici astăzi, valorile nu sunt recunoscute. Deranjează. Ceilalți le privesc, din păcate, cu ură. Și după cum se știe, pe ură nu se poate construi nimic. Și spun toate astea nefiind câtuși de puțin perfect. Și ca să fiu cinstit până la sfârșit, niciodată nu mi-am propus acest vis himeric, greu de accesat… Doar atâta știu și cu mâna pe suflet, repet, dacă nu-l privești pe aproapele tău, și el nu este în stare să vadă, că te uiți la el prin lupa iubirii aprapelui, „miroase” a paragină. Indiferent câte studii superioare postdecembriste ai absolvit.

Puțini își mai aduc aminte pe strada Cuza Vodă, nr. 6 din Sinaia a locuit cândva – de prin 1965-1985 cu aproximație – familia Maria și Tavit Tavitian. Trecuți demult de a doua tinerețe. Soțul era un desăvârșit fotoceramist, meserie pe care a dobândit-o, avea să aflu mai târziu, în școli speciale din Germania specializate în acest domeniu. Mult înainte de al doilea Război mondial. Era armean, armean. Consoarta, doamna Maria, româncă, era o ageră cititoare a „heroglifelor” unei cești de cafele „scrise” de destin după ce îi sorbeai conținutul aburind la îndemnul dânsei: „Dar să vă gândeți la ceva! Celelalte să le lăsați la o parte!”. Era casnică. De-o frumusețe ireală, chiar și când am cunoscut-o eu, pe la șaptezeci de ani. D-apoi în tinerețe, mă miram când o vedeam. Prin 1971. Maniacă de curățenie. Zilnic, dar zilnic, îl punea pe domnul Tavit să-i scuture covoarele persane din imensa sufragerie și cele două dormitoare de la etaj. Spre disperarea acestuia care își mai practica meseria, la parterul vilei unde avea atelierul de fotoceramică. Semnalul că trebuie să facă așa ceva îl primea prin trei bătăi în țeava de gaze. De multe ori fiind de față, în asemenea situații, domnul Tavit în halat albastru, cu cravată, elegant – cu alte cuvinte, întrerupea lucrul și mă privea, de parcă eram singurul martor care îl putea salva: „Vezi, mă avertiza când ne-am împrietenit, să nu fii sentimental! Iată ce pățesc eu! În loc să fiu cu frații și cumnații mei pe Forest Hills, m-am surghiunit aici!”. Nu avea copii, din care cauză aproape că mă adoptase pe mine. Fiind pe șantier, de regulă, la trei patru zile, seară, îi vizitam. Doamna Maria mă întâmpină mereu cu același reproș:  „V-ați modernat și nu mai treceți pe la noi!”. Lucrurile au mers atât de departe în relația noastră încât, într-o seară când le-am deschis ușa, în atelier, alături de dânșii, era și tata. „L-am chemat ca să fie de acord că te înfiem!”. Iar tata mă împingea de la spate. Nici pomeneală!, i-am retezat-o eu, mai târziu lui tata, când eram în Comarnic, la casa părintească nu vroiam ca zilnic să bat covoarele, când mă așteptau munții, Aluna și stiloul. Poate și Diana, la Vârful Ascuțit al Pietrei Craiului ca să-mi cânte la chitară „Let it Be”, de Beatles. Dar asta nu m-a împiedicat să fiu alături de familia Tativian. Mai ales când domnul Tavit era în spital. Sau el de mine când am pășit pe terenul abrupt al unei despărțiri. Fapt pentru care fratele domnului Tavit, Agop Tavitian, când a venit din America în vizită la fratele său, să-mi înmâneze chemarea în S.U.A. L-am refuzat. Cu delicatețe. Eram prea legat cu funii marinărești de Cleopatra din Brașov ca să pot face acest pas!… Apoi, munții și palma de pământ a copilăriei!… Îți amintești, Cleo?… Cum rece mă lăsa și îndemnul tatălui!: „Nu fii, mă, prost!… Ce vilă au Tavitienii!”…

Dar cea mai trainică prietenie, o s-o am, desigur, cu Roberta. O fetiță de 7 ani care pur și simplu m-a spălat de ura în care „mă costumaste” niște funcționari publici.  Eram în pragul unui market din centrul Comarnicului când am cunoscut-o ținându-se de mână de părinții ei. Am privit-o cu insistență curățându-mă astfel de ura care era ca un nor de ploaie peste mine. Te iubesc, i-am spus de-acum! „Și eu pe tine!” mi-a răspuns.  Zorile senine mă îmbrățișau cu niște mâini de înger. „Suntem prieteni”?  a întrebat cu un zâmbet de liliac sălbatec înflorit.Până la capătul lumii! I-am răspuns eu pășind în alte zile față de cele de acum. Rămâi în paza lui Eminescu, Roberta!  Am mai rugat-o. Până pe peronul Monei și al domnișoarei  Cucu nu mai erau decât câțiva pași…

            La bună revedere!…

You may also like...

Leave a Reply