Conflictul Ion Udrişte-Olt – I.I.Dunăreanu (continuare)

LXXI

“În Gazeta Sporturilor din 18.02 a.c. a apărut o informaţie emanată de la conducerea asociaţiei ADMIR, cu privire la desărcinarea şi înlocuirea subsemnatului din funcţia de secretar general […] şi de redactor al revistei Buletinului Alpin.

Pentru restabilirea adevărului de care nu am a mă teme şi pentru corecta informare a membrilor ADMIR, vă rog să-mi îngăduiţi a preciza că nu am fost numai desărcinat şi înlocuit dintr-o funcţie pe care o părăsisem prin demisie încă de la 1 ianuarie a.c., ci pur şi simplu am fost exclus din cadrele asociaţiei pentru o pretinsă acţiune de destrămare a acestei asociaţii la a cărei ridicare şi prosperitate am contribuit decisiv în ultimii cinci ani. Precizez că aceeaşi persoană care a dictat astăzi excluderea mea, determinată de patimi omeneşti, a fost eliminată odinioară din conducerea Federaţiei de Turism pentru fapte infamante bine stabilite.”*1

“Cumetria cu Udrişte şi ADMIR-ul a durat pînă în toamna anului 1940, cînd venind legionarii la guvern, Ion Ionescu-Dunăreanu încearcă să se lanseze şi să ocupe o treaptă mai sus, prin denunţ. Un astfel de denunţ a venit şi la Federaţia de Turism-Alpinism unde preşedinte era dr. Al. Rudeanu. Denunţul era îndreptat împotriva lui Ion Udrişte-Olt, a cumnatei acestuia, [Guntza] Petrovanu, şi a comitetului ADMIR. Acuzaţiile erau: nereguli şi în principal duşmănia acestora împotriva legionarilor […]

După rebeliune, Ion Udrişte-Olt, venind la conducerea Federaţiei de Turism Alpinism, a găsit acolo în arhiva denunţul în original…”*2

I.I.Dunăreanu, exceptînd luarea de poziţie amintită, a evitat subiectul în lucrările sale. Discreţi au fost, de asemenea, Ana Iliescu şi Valentin Borda *3

Prin urmare vom încerca unele consideraţii pe baza documentelor existente.

Interesant este aici faptul că, vinovat sau ba, I.I.Dunăreanu demisionează în ianuarie (textul său nu este suficient de clar, dar putem înţelege că s-a retras din ambele funcţii). Pleacă de la cîrma unei asociaţii unde, după propriile-i spuse, muncise ani, obţinînd succese de nimeni contestate. Nu se pune problema unei re- trageri legate de o mobilizare pentru front, de sănătate sau lipsă de timp – el devine imediat un element deosebit de activ în “Hai la drum” (unde ţine, între altele, “o serie de conferinţe cu subiect turistic”*4). Că va fi existat acel denunţ nu putem şti cu siguranţă, dar avîndu-i în vedere antecedentele politice, este foarte posibil ca în ultimele luni ale anului 1940 într-adevăr I.I.Dunăreanu să fi “căpătat o nuanţă naţional- legionară”. Mai este de remarcat că în ciuda nedreptăţii care pretindea că i se face, peste numai doi-trei ani preşedintele “Hai la Drum” găsea cuvenit să aducă “mulţumirile mele d-lui I. Udrişte-Olt, preşedintele asociaţiei turistice ADMIR, în cadrul căreia, timp de cinci ani, neîntrerupţi ca secretar general şi redactor al Buletinului Alpin am putut strînge majoritatea materialului” cărţii “Piatra Craiului”. Este drept că la vremea acestei rever- enţe Udrişte-Olt ajunsese preşedinte al Federaţiei de Turism Alpinism. Preşedintele ADMIR a rămas însă pepoziţii.*5

Un autor şi realizările cu care se mîndreşte

Asemeni lui Mihai Haret, I.I.Dunăreanu (1905-1991) îşi fixează şi el un moment al debutului pe munte (ce rămîne însă constant: 1924). Asemănări cu fondatorul T.C.R. mai decurg din pomenirea, în numeroase ocazii, a experienţei montane proprii:

“Cei peste zece ani de cînd urc pe munte”*6;

“Peste 20 de ani de drumeţie”*7;

“Cele cinci decenii de cînd m-am înfrăţit cu muntele”*8;

“Opt decenii de viaţă şi […] peste şase decenii de drumeţie montană”*9

Etc.

Numele lui I.I.Dunăreanu este însă de negăsit în publicaţiile (cel puţin turistice) de pînă în 1935, după cum nimeni nu şi-l aminteşte să fi apărut pe munte înainte de jumătatea deceniului patru. I.I.Dunăreanu însuşi nu oferă detalii despre activitatea sa montană în acest interval. Mai mult, există dovezi ce combat aserţiunile de genul “în 1924 […] am pus piciorul pe o potecă de munte”. De exemplu, dacă ar fi vizitat cu adevărat Sinaia în acel an, I.I.Dunăreanu ar fi ştiut că majoritatea excursiilor pornind din oraş pe atunci nu sfîrşeau în Poiana Stînei sau la Cota 1400 (aşa cum afirmă). Ar fi ezitat, de asemenea, să spună că o tură pînă la Mălăieşti reclama în aceleaşi vremuri “calităţi deosebite şi […] curaj”*10. Îndoielnică este şi pretenţia lui I.I.Dunăreanu de a fi pătruns în primul său an de munte în Peştera Ialomiţei, caz în care s-ar fi convins de existenţa în apropiere a cabanei Hanului Drumeţilor şi nu i-ar mai fi datat apariţia la 1925*11 (reticenţele ne sînt susţinute aici şi de pretenţia că a vizitat amintitul gol subpămîntean, în anul debutului montan, ba de două ori, ba o dată*12).

______________                   

1) Buletinul Hai la drum, ian-febr. 1941.

2) Biografie I.I.Dunăreanu, întocmită de N. Baticu. Acesta din urmă a făcut din conducerea Organizării Sportului Românesc, fiind în acelaşi timp prieten cu Alex. Rudeanu, şeful Directoratului Munte din pomenita instituţie. Cînd a primit denunţul, în decembrie 1940, Rudeanu s-a amuzat de încăierarea foştilor săi adversari şi nu a grăbit cercetarea reclamaţiei. Va fi ghicit în ea (nici nu e greu) un pretext arivist.

3) I.I.Dunăreanu, în 1941 “plecat şi el din ADMIR” (Ana Iliescu, “Întîlniri pe creste, p.49); “a îndeplinit funcţia de secretar general al ADMIR, într-o vreme cînd […] războiul îşi înfipsese adînc gheara în trupul ţării” ; “preşedinte activ (la “Hai la Drum”, n.n.) din clipa mobilizării lui Emilian Iliescu.” (Călătorie prin vreme, p p.164, 189).

4) D.G.A.S., op. cit.

5) Într-o conferinţa publică din 1943  (Din trecutul turismului românesc, publicată peste un an), I. Udrişte-Olt minimalizînd meritele lui I.I.Dunăreanu la realizarea premierelor admiriste din 1939 (între care menţinea cele două “trasee” din Peretele Marelui Grohotiş şi ieşirea în urcuş din Poiana Închisă).

6)Bucegii şi Piatra Craiului, p.5.

7) Drumuri de munte, p.10.

8) Cartea drumeţiei

9) Piatra Craiului, 1986, p.6.

10) Cartea drumeţiei, 1975, p.32.

11)  Călător prin munţi, p. 153 (“construită […] în anii 1924-26”) şi Cartea drumeţiei, p. 30 (“dat în folosinţă […] în anul 1925”).

12) “Noi înşine am pătruns în Peştera Ialomiţei de două ori, în anul 1924” (Călător prin munţi, p.101); “… mai intrasem o singură dată, în urmă cu 18 ani (raportat la 1943, deci 1925, n.n.)” (In memoriam Emilian Cristea, p.25).

You may also like...

Leave a Reply