Totuşi, să lămurim unele lucruri!…

Vasile Ioan Ciutacu

Motto: „Trăind în cercul vostru strâmt

             Norocul vă petrece,

             Ci eu, în lumea mea mă simt

             Nemuritor și rece”.          M. Eminescu

Înaintea zilei de 15 ianuarie mă gândeam – ori mai bine zis doream – ca această dată să nu treacă prin orașul Comarnic de parcă Eminescu nu ar fi existat. Nu este! Și nu va fi !Să fim bine înțeleși, nu știu ce s-a întâmplat prin școli sau liceu de Ziua Culturii Naționale. Punctual, pe mine mă interesa ce evenimente culturale se preconizau a avea loc la nivelul orașului cu prilejul acestei sărbători de rezonanță pentru poporul român. În speranța că voi afla vestea cea mare, iată-mă prin centrul urbei noastre căutând „să-mi  sprijin” privirea în vreun afiș care să „mă satisfacă” în acest sens. Pasarela metalică – un monstru ce mutilează „buricul” localității (Nu-i așa, domnule „arhitect”?) e un prilej bun de a atârna de ea niște cuvinte ce amintesc alambicat de racila societății noastre: ANTICORUPȚIE și care ne atenționează: „Circulă integru prin viață!”. Măi, să fie! Nu cumva?… Se dărâmă șandramaua?… Stâlpii ei masivi sunt înfășurați în afișe din care ne surâde frumușel  FUEGO. Ca un prinț de mahala, vestindu-ne că va avea un concert simfonic pe 22 martie la Sala Palatului. Nu-mi pierd speranța și urc înspre primărie nădăjduind că este imposibil să nu găsesc ceea ce căutam pe afișul metalic „plantat” vis-a-vis aproape de clădirea adimistrației locale. Peste DN 1-ul, jerpelit, ce păstrează veacuri de urme care dovedesc că a suportat numeroase afișe care au fost smulse. Oare, pe acest afișier să fi „atârnat” și cuvintele de mulțumire adresate lui I.V. Stalin că ne-a eliberat de jugul fascist, ocupându-ne de fapt? E imposibil să nu-i plângi de milă mai ales că este de un contrast izbitor cu aspectul îngrijit al clădirii primăriei. Au rămas numai două afișe din care unul Vasilica Viorica Dăncilă (vai de mama ei!) ca să n-o vadă lumea și-a acoperit chipul electoral pentru Președinția României cu un alt afiș „vecin” cu imaginea domniei sale. A șters-o, fraților, istoria din filele ei! Fără milă!… Aviz amatorilor!… Polițaiul aflat la trecerea de pietoni, ghicindu-mi intenția, amabil, îmi face semn să nu calc încă în picioare „zebra” DN 1-ului. Ajung în stația de autobuz zicându-mi că e imposibil ca pe geamurile biblotecii orășenești „Paul Despheliphon” – că, de, suntem înfrățiți cu franțuzii! – să-nu găsesc ceea ce căutam! Aș!… Pe fereastra cu mușcate înflorite, în interior, există un afiș. Stupoare, este pe de vremea de 30 noiembrie 2019 în care se specifică o dublă lansare de carte sub „auspiciile” bibliotecii Liceului „Simion Stolnicu”!… Discret, în ziua de 15 ianuarie, pe la prânz, am deschis o ușă, nu la întâmplare și-am întrebat: Astăzi are loc ceva la Casa de Cultură?. „Nu cred!” mi s-a răspuns. „Poate prin școli!”. Și cum soarele era, în moalele cerului, e posibil, mai înspre seară totuși, înainte ca stelele să-și aprindă candela, ceva să se fi  „încropit” pe scena Casei de Cultură ca un omagiu adus lui Eminescu cu ocazia a 170 de ani de la nașterea genialului nostru poet. În niciun caz nu doresc să se interpreteze că iarăși „arunc” semințe de scandal pe un teren fertil. Nu!, mai zic o dată… Și încă o dată!… Dar cine mă cunoaște, știe că nu „azvârl” cu vorbe, așa, ca să mă aflu în treabă. Sper să se înțeleagă că ele vor să vă spună cât de frumoasă este viața și n-ar trebui să ne batem joc de acest dar al divinității. Orice clipă trăită pe acest pământ este o oază de lumină. Că nu-i așa? „O existență care nu ascunde o mare nebunie nu are nici o valoare”… Dar dacă chiar așa s-a întâmplat pe 15 ianuarie a.c. în Comarnic, mă simt și eu vinovat. Ca președinte al Asociației Culturale „Lespezi-2004” Comarnic. Fără să caut a mă dezvinovăți, nu știu de ce așteptam să mă sune un telefon. Unul măcar ! Și să mă invite, ca poet de Muchea Gâlmei, să înșir pe scena Casei de Cultură câteva cuvinte cu dor de Eminescu înconjurat fiind de copii, tineri și de ce nu?, de oameni în vârstă. De ce n-am pus piciorul în prag ca acum doi ani?… Ca acum un an ?… Pur și simplu – proverbiala mea sinceritate, lipsa totală de „diplomație”- pentru că nu prinsese încă pojghiță „rănile” de a face cu tot dinadinsul cultură adevărată într-o lume anchilozată spiritual. Și care aleargă cu limba scoasă, ca un câine turbat, numai și numai după bani… O lume a călcatului în picioare a valorilor, a bunului simț și pentru care cultura este o cenușăreasă. Se vede clar, cu ochiul liber, că ignorarea acestui fenomen a dus astăzi în diferența de nivel de trai al românului, de civilizație, de nivel de cultură politică. Cu alte cuvinte, repet, în lipsa acestui deziderat viitorul e după cireș, pe altă stradă sau pe altă planetă…

Mai eram însă în stare să trec peste toate astea dacă nu mi se întâmpla ca la dorința mea sinceră, recunosc, „bătăioasă” uneori,  de „a deștepta” acest oraș în care m-am născut, pe un pisc al lui, punând să sune ceasul lui ancestral – cultura – chiar dacă iarăși mi se puneau, subtil, drugi de fier prin spițele roților. Cu toate că primarul Sorin Nicolae Popa „simte” cultura și întotdeauna, când a fost cazul, nu s-a făcut că plouă, sprijinindu-mă în demersul meu donquijotesc. Culmea, în final, ne-a fost dat să culegem totuși roade pentru Comarnic, pentru culturalizarea lui…

Gândeam pe 12 ianuarie a.c. având în față scena de la Casa de Cultură, că pe data de 15 a acestei luni, de Ziua Culturii Naționale și a 170 de ani de la nașterea lui Eminescu, e imposibil să nu rezonăm, noi, comărnicenii, ca în anii trecuți, la ceva care să nu-și „permită” istoria (supremul nostru judecător!) să folosească „buretele” ei necruțător. Vedeam totul pe dinafară: o lansare de carte a unui autor veritabil la care să participe „de bună voie și nesilite de nimeni” cadrele didactice – în special cele de limba și literatura română înconjurate fiind de elevi, de iubitori de literatură. Și „explic” toate acestea, telefonic, unui personaj care urma să facă parte din acest presupus angrenaj regizoral. Și din care – pentru a câta oară? – „Nu credeam că-nvăț a muri vreodată”. Cu alte cuvinte, coborând ștacheta și având mare încredere în adresantul meu… „Haideți, domnule Ciutacu, ce Dumnezeu m-ați sunat duminică… adică ieri, am și eu treburile mele… ce dracu!… știți n-am putut… și-apoi, să știți și dumneavoastră că nimeni nu deranjează pe cineva într-o zi de duminică”… Încerc să întrerup convorbirea cerându-mi scuze… „În fine, vă iert, dar pe viitor să nu se m-ai întâmple!”. Parol!… „Totuși, cu ce vă pot fi de folos?”. Îi spun ce și cum. „Haideți, domnule Ciutacu…..în niciun caz nu mă interesează… Zău așa!… dar explicați-mi și mie ce înțelegeți dumneavoastră prin cultură?”… Dau să-i explic că în niciun caz cea a cartofului. Simțeam cum interlocutorul meu se ambiționează, cum îi crește tensiunea, cum i se accelerează pulsul! Nu-mi închide telefonul, dar ridică capacul de pe oala ce dă în fiert: „Păi, zău așa!.. Haideți, domnule Ciutacu, doar mă cunoașteți!… Nu sunt o persoană lipsită de intelect!… Am atâtea diplome, zău așa!… Nu cred că știți cu cine aveți de-a face!?… Când ajung în dreptul vreunei uși mi se deschide înainte ca eu să bat în ea”… Dau să întrerup acestă sarabandă de cuvinte. Nu știu nici eu, dar nici persoana respectivă de ce, naiba, nu punem punct acestei convorbiri total anapoda. Din nou se încing circuitele electronice. Mie îmi miroase a fum: „Zău așa, domnule Ciutacu!… Nu credeam că mă deranjați pentru un lucru minor!”… Păi știți, Eminescu… „Nu vă mai folosiți de el știți și dumneavoastră că pentru mine orice clipă e prețioasă… banii, nu-mi ajunge timpul… banii, domnule Ciutacu, pe ce lume trăiți?”… Dau să întrerup convorbirea, dar interlocutoarea e pe fază: „Haideți, domnule Ciutacu, mă provocați după care mă lăsați!… Bunul simț, ce dracu!”. Eu, dăi și dăi: Scuzați-mă!…Scuzați-mă!… Am luat-o prea mult pe arătură, știți, plecasem de la altceva… „Păi stați, domnule Ciutacu, pe lângă faptul că dumneavoastră   nu-mi răspundeți la ce înțelegeți dumneavoastră prin cultură, după ce dumneavoastră… (simt cum „își înfige” dinții în cuvinte) m-ați întrerupt de la lucrurile importante pe care le aveam de făcut, vă permiteți acuma să dați bir cu fugiții… Zău așa, nu se face, domnule Ciutacu”… (Socot că am atâta timp la dispoziție, și cum n-am ce face, sunt tare curios de „bagajul”, socot, inepuizabil al interlocutorului și mă așez comod în pat, sprijindu-mă cu capul de tăblia lui din lemn de nuc cu IPhon-ul la ureche) „să mă deranjați după care să mă lăsați așa când am atâtea de făcut!… Zău așa… nu mă faceți, parol, să-mi închipui altceva”… Degajat, curios până unde se  poate merge, întrerup pârjolul din cuvintele interlocutorului meu virtual: Ce anume, dacă nu vă supărați? Vulcanul de dincolo erupe: „Că pe lângă că nu știți ce este cultura… Zău așa… după cum se vede, nu aveți nici cei șapte ani de acasă!”. Păi am cei șapte ani de acasă plus alții șapte și încă opt de șapte ani, plus încă doi… „Haideți, domnule Ciutacu, ce dracu faceți cu mine când dumneavoastră, de fapt, nu știți ce este cultura… Și mă rugați pe mine ca să vă ajut pentru a face Zilele Culturii Naționale la Comarnic… pe 15 ianuarie, când știți ce s-a întâmplat”… Eu cred, întrerup cu greu personajul meu de dialog adânc, plin de draci, gata, gata să-i pleznească cercurile: Prin ceea ce făceam am impresia că alintam din durere și necaz! Că Eminescu este „medicament” pentru suflet… „Zău așa”, mă ia în primire partenerul meu de dialog, „iată!… vorbim de o jumătate de oră, și eu, practic, când mi le-am lăsat baltă pe ale mele, vreți… Zău așa!… să mă lăsați cu gura căscată… nu se face așa ceva… dacă ați fi cult nu m-ați fi ținut atâta–n telefon… să-mi ziceți mersi că nu vi l-am închis”… Merci!… „ca să-mi spuneți ce?… Și, vă rog, să nu mai întrerupeți când vorbesc!”… Păi… „Niciun păi”, își mărește debitul cuvintelor pe minut… „Acum îmi dau seama, și are dreptate lumea când zice că degeaba faceți umbră pământului”… Și ce mai spune lumea? Sunt eu curios așezându-mi perna sub cap, să fiu cât mai comod… „I-ar m-ați întrerupt!…că ați meritat ciomăgeala ce-ați primit-o cândva în primărie… Zău așa, și eu dacă eram de față participam la ea scoțându-vă vreo trei dinți din gură”… Păi din gură că din alta parte nu aveați de unde, punctez eu. „Și credeți că asta-i glumă?… ironia dumneavoastră, să știți de la mine, domnule  Ciutacu, că nu face două parale”… Și ce mai zice lumea? Par eu să fiu curios… „Nu mai întrerupeți, domnule Ciutacu!… Ce dracu, cu mata nu se poate sta de vorbă omenește… Exclus… Domne, câte am de lucru… până acum eram gata… iată, vorbim de un ceas aproape!… Și degeaba … Zău așa!…, domnule Ciutacu”… Păi, insist eu cu toate că știu, ce vreau nu se poate, lăsați, mai vorbim că doar n-au intrat zilele în sac… „Stați!”, și tresar din cauza insistenței debordante pe care o simt în glasul interlocuitorului meu. „Stați!… că nu știți ce înseamnă aia cultură… să vă spun eu… numai puțin că sunt pe calculator… gata… nivelul ridicat de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva… cu ghilimele  de rigoare… E clar, nu?… pe când dumneavoastră scrieți, așa, în dorul lelii… ca să omorâți timpul vorba lui Liviu Rebreanu”… Nu cumva  Preda a zis așa ceva prin glasul lui Moromete?… „Iarăși vă permiteți să mă întrerupeți… N-are importanță cine a spus vorbele astea… Lăsați pe alții să facă cultură… pricepeți?… Specializați în acest sens, cu un bagaj mare de cunoștințe în toate domeniile… Ei, asta e!… se amestecă toți nepricepuții pe unde n-ar trebui, de se trezesc a face incultură din Zilele Culturii Naționale, așa că nu vă amestecați pe unde nu vă fierbe oala… Sunt alții bine plătiți pentru asta… Și”… M-a furat somnul. Când m-am trezit IPhon-ul meu era pe jos și încă mai auzeam: Alo!… Aalo!… Aaaalooo!… L-am închis și mi-am adus aminte ce visasem peste noapte.

***

Eram în centrul Sinăii, pe bulevardul Carol, în preajma Poștei. Ninsese atât de mult încât trecătorii făcuseră o potecuță îngustă rupând zăpada. De la scările înspre gara până dincolo de curba Păltinișului. Cel puțin atât am văzut eu venind dinspre sediul fostului O.J.T. Prahova și îndreptându-se spre sediul Casei de Cultură de pe strada Cuza Vodă. Unde, fiind sâmbătă, aveam ședință de cenaclu literar. Nu puteau, gândeam atunci, că toate zăpezile lumii dacă îmi stăteau în cale, nu aveau cum să mă împiedice a ajunge la întrunirea noastră literară. Mergeam pe potecuța aceea îngustă, iar când trebuia să-i fac loc altei persoane ce venea din sens opus, n-aveam încotro și în schimbul unui „mulțumesc!” mă dădeam la o parte, în zăpada de aproape patruzeci, cincizeci de centimetri. În schimb, acel „mulțumesc!” era însoțit, uneori, și de un zâmbet dres sub o glugă îmblănită trasă peste cap. Ori o înjurătură scrâșnită adresată gospodarilor orașului. După care iar mă „înscriam” pe potecuță. Angajații, ori propietarii marketurilor, chioșcurilor, ori cei ai Complexului dădeau zăpada la o parte făcând astfel „legătura” cu potecuța de pe mijlocul trotoarului. Niște câinii vagabonzi se hârjoneau prin zăpada dintre șoseaua pe care intrase plugul și potecuță. Prin dreptul străzii ce ducea la piața orașului.

Când am apucat-o pe strada Cuza Vodă, dezăpezită, uitându-mă la ceas și socotind că până la ora unsprezece, când aveam întâlnirea cenacliștilor, mai am timp să le ajut pe două angajate în halate să rupă zăpada ca să permită clienților intrarea la autoservirea de la „Montana”. Mi-au dat o lopată și cot la cot cu ele, ținându-ne de glume, am curățat și scările de la intrare răzuind bine omătul.

Înspre telecabină urcau grupuri de turiști în costume de schiat având schiurile pe umeri. Glume, râsete, bătăi cu bulgări de zăpadă, îmbrănceli, râsete, îmbrânceli și căzături în neaua proaspătă, frecări pe obraz și gură cu omăt. Voie bună, ori altă lume, cu alte cuvinte. Am ajuns la Casa de Cultură în pagoda ei de pe strada Cuza Vodă nr. 20, orele fiind 11.00 ne adunaserăm cam toți cenacliștii. Ca de obicei, întârzia profesorul Ion Floricică. „Să-l așteptăm, totuși!” a zis domnul Nicolae-Paul Mihail. „Dar până când?”. Mi-am permis eu a deschide gura. Domnul Mihail m-a săgetat totuși blând cu privirea: „Până o veni!”. Fiecare își ocupa locul lui. „Ce bine  ne-ar fi prins un pahar de țuică de la mama măsii!… Fiartă!”… mai spuse maestrul privindu-mă cu subînțeles, mângâindu-și mustața. Scot din geanta de umăr o sticlă de un litru. Plină. Galbenă din cauza conținutului ei ros de doaga butoiului de stejar al tatălui. Domnul director Radu Ghica Moise o gazdă ospialieră, cu mult tact și bun simț fară de care cenaclul „Lucian Blaga” nu avea cum să existe de atâta vreme a adus pahare. „Numai câte unul!” a zis domnul Mihail din fotoliul de „lider al cenaclului”. „Restul după ce citim fiecare!”… „Ce bine i-ar sta fiartă, cu piper sau scorțișoară pe vremea asta când și în grădina lui Dumnezeu a nins!”. Nu știu cine a zis sau poate că mi s-a părut. Dar nu, din moment ce domnul Moise o roagă pe doamna bibliotecară Emilia Spânu, s-o pună la foc încet pe „pirostriile” aragazului  ce se afla la parter. „Știți dumneavoastră pe când!”. „Dacă nu vine Floricică, de paharul lui mă ocup eu!” zise Stelian Tăbăraș” … „Că lui nu-i prea place!”. Am zâmbit cu toții. Poieniță (Theodor Nicolae Poiană) își tot ștergea ochelarii aburiți, de diferența de temperatură dintre afară și aici . „Să nu-i găurești!” zise Stelică recurgând la umorul lui fin, de calitate. În fine, deschide ușa profesorului Floricică. „Fraților, în loc să-mi iau căciula am venit tot cu pălaria!… Nu știu ce a fost în capul meu!”. – Țuica lui Vasile! I-a răspuns Tăbărașul, făcându-ne pe toți să râdem. Și pe când își punea pălăria în cuierul pom, Stelian l-a mai „amendat” încă o dată: „Vezi că a rămas pătrată!”. Am izbucnit toți în râs cu gurile până la urechi. Ne-am pus pe treabă. „Era și timpul!”, nu m-am putut eu abține alegându-mă cu o privire „țepoasă” din partea domnului Mihail. Liderul nostru care este de necontestat ne-a citit: „Ce-ai pus, fă nebuno, în cafea?” un excelent poem „rupt” cu dibăcia arhicunoscută din meandre nesfârșite ale vieții plină de literatură „în dulcele stil clasic”. Stelian, vrăjitorul de cuvinte, ne-a delectat cu o nuvelă scrisă de mâna lui cea povestitoare. << Care va face parte dintr-un volum pe care mă gândesc să-l botez: „O să ne mai vedem” >>. Eu am scos din veșnica geantă de umăr, „ruptă” parcă din ranița dintotdeauna a tatălui, un grupaj de versuri și „le-am” dat glas. Iar Poieniță ne-a delectat până-n baierele sufletului cu versurile lui apolinice. Fără îndoială  tot ceea ce s-a citit a fost pus sub lupa, neiertătoare a criticii. După care (De unde o fi știut?), „la milimetru”, și-a făcut apariția doamna Emilia Spânu cu o tavă de argint pe care era un ibric de porțelan albastru, ce scotea aburi pe „nară”, și cești din ceramică având „încrustate” pe ele diferite desene, în special flori în bătaia unui soare primăvăratec. Ne-am omenit cu țuică fiartă, printre vorbe și cine știe ce gânduri într-o casă a visurilor. „Și cum astăzi este 15 ianuarie, haideți în parc la statuia lui!”  a decretat domnul Mihail! Și ne-am dus în parc cu flori în brațe și în gând pe care le-am depus la statuia lui Eminescu, păstrând momente de reculegere îndelungi. „I-a zii un vers de Eminescu!” mi-a cerut Stelian. „Iar timpul curge-n urma mea…mă-ntunec!”.

Așa am petrecut eu pe 15 ianuarie 2020 în Comarnic, ziua Culturii Naționale, 170 de ani de la nașterea lui Eminescu!…Adică fiind la Sinaia!… La buna revedere!…

You may also like...

Leave a Reply