Un autor şi realizările cu care se mîndreşte (continuare)

Cîteva aspecte legate de formaţia profesională a lui I.I.Dunăreanu părăsesc doar aparent cadrul lucrării de faţă. Către jumătatea secolului el se recomanda în scris “profesor”, titlu ce îi va fi recunoscut în ultimii ani de numeroase persoane, atît verbal, cît şi pe hîrtia publicaţiilor. Un gir cvasi-oficial în acest sens aduce Valentin Borda, care îi atribuie lui I.I.Dunăreanu calitatea de “licenţiat al secţiei de istorie-geografie a Facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti (1932)”, după ce în prealabil ar fi întreprins ca bursier călătorii de studii în Franţa şi Elveţia*1.

Este însă de notat că I.I.Dunăreanu nu s-a prezentat vreodată drept licenţiat şi marelui public (nici chiar prin intermediul revistei căreia i-a fost secretar de redacţie şi unde astfel de calităţi erau respectate), ci doar în materiale cu circulaţie restrînsă (scrisori, cărţi de vizită*2). Pe de altă parte, subiectul nostru nu pare să fi beneficiat vreodată de onorantele diplome: prin 1940, el lucra la contabilitatea Ministerului Justiţiei*3, unde-l întîlnim şi la începutul deceniului şase*4

În 1937, probabil prin bunăvoinţa celor pe care îi numea “prietenii mei din O.N.T.”, I.I.Dunăreanu figurează ca şef de serviciu în scriptele primului organism turistic de stat. Faptul că la scurtă vreme este “şters” din acea schemă*5 poate fi explicat şi prin lipsa studiilor superioare absolut necesare ocupării acelei trepte ierarhice. După 1955, datorită unor împrejurări speciale*6, este şi mai greu de crezut că I.I.Dunăreanu a activat în învăţămînt. De asemenea, la 1936 cel puţin, condeiul lui I.I.Dunăreanu nu pare să fi aparţinut cîtuşi de puţin unui absolvent de învăţămînt superior*7.

Asemănător stau lucrurile în privinţa călătoriilor peste graniţă ale lui I.I.Dunăreanu. În Franţa cel puţin, el a  fost, şi încă la Chamonix*8  (de aici probabil poza omului care a bătut cu pasul cei mai înalţi munţi ai Europei). Pe segmentul Turn-Curmătura, de pildă, el întîlneşte “frînturi de peisaj care mi-au amintit de cîteva locuri din Alpi”, cu menţiunea că acolo “punctele mai dificile nu sînt prevăzute cu scări de lemn”*9. De asemenea, coborînd primăvara Vîlcelul Caprelor-Călineţ, I.I.Dunăreanu spune că “a fost în Alpi pe gheţari şi dacă nu s-a înfricoşat acolo,  n-o  să-l  sperie  acum  o  limbă  de  zăpadă  îngheţată”*10    (bravada  a  dus  la  o  alunecare  cauzînd protagonistului fracturi).

I.I.Dunăreanu nu descrie însă vreo astfel de rută. Mai mult, Carpaţii îi inspiră aprecieri de genul: “înfricoşătoarea Piatră a Craiului”, “horn de uriaşe proporţii”, “imensul masiv al Bucegilor”*11.

Membru în ADMIR şi Clubul Alpin Român

După opinia noastră I.I.Dunăreanu a mers pe munte, aşa cum pretinde, la 1924. A făcut-o însă doar în locuri de genul Sinaiei, unde va fi revenit la intervale rare. Este o perioadă în care aspiraţia mersului perseverent pe munte pare să îi fi lipsit viitorului autor, încă necopt pentru ceea ce avea să devină marea dragoste a vieţii lui. Interesul pentru munte se va fi dezvoltat latent la I.I.Dunăreanu, după toate aparenţele stimulat şi de ghidul Gold (poate şi de Buletinul Alpin), care îi va fi trezit la un moment dat dorinţa irepresibilă de a se produce cu o lucrare asemănătoare.

Dacă I.I.Dunăreanu nu figurează într-o grupare turistică pînă la jumătatea deceniului patru, aceasta pare să se datoreze unei însuşiri pe întîlnite şi la alţi oameni de munte – aceea de a nu accepta decît poziţii fruntaşe într-o asociaţie (traiectoria ulterioară a eroului nostru oferă credibilitate acestei ipoteze). Un lucru este însă clar: I.I.Dunăreanu nu cunoştea pe atunci cîtuşi de puţin muntele, dar poseda o deosebită conştiinţă de sine, dublată de o îndrăzneală pe măsură. Graţie lor, cît şi unui condei (pe moment numai) sprinţar, prin 1934 el bate la porţile Clubului Alpin.

În această ascensiune, din ce motiv a fost interesat de anumite asociaţii şi nu de altele?

Pentru că, dincolo de admiraţia pentru liderul formaţiei, în marele Turing ierarhiile păreau definitiv stabilite; mai lesne părea de răzbătut la ADMIR*12 şi în Clubul Alpin Român, formaţiuni fără număr ridicat de membri, dar cu sîngele în clocot. Îl vor fi atras în asociaţia lui Udrişte-Olt şi concepţiile politice promovate acolo.

Pe atunci, formaţiunea căţărătorilor beneficia deja de un “nume”. Aici, chiar simpla calitate de membru nu putea decît să-i onoreze lui I.I.Dunăreanu semnătura, după cum foarte utile îi puteau fi informaţiile previzibil de obţinut într-o asemenea companie.

Cum nu cunoştea pe nimeni în conducerea C.A.R., aspirantul a expediat acesteia o lungă scrisoare, în care şi-a expus activitatea montană, planurile de viitor şi modul în care putea contribui la bunul mers al asociaţiei. Avînd în vedere firea emitentului, tonul misivei nu pare să fi fost excesiv de umil. Epistola a fost citită în cadrul uneia dintre şedinţele clubului, dar cum nimeni din cei prezenţi nu auzise de expeditor, Nae Dimitriu a aruncat-o la coş*13.

Insuccesul nu l-a descurajat pe I.I.Dunăreanu. La scurtă vreme, cunoscîndu-se printr-un amic comun, N. Dimitriu l-a recomandat clubului pentru primirea ca membru. Relaţiile dintre părţi nu au urmat însă cursul sperat iniţial, poate şi pentru că fiecare dorea cu precădere să profite de pe urma celuilalt.

Activitatea pe teren sub culorile C.A.R. a constat în cazul lui I.I.Dunăreanu din cîteva excursii, cea mai dificilă (“imprudenţă de neiertat*14) fiind Valea Seacă a Coştilei, la 15 martie 1936. În ce-i priveşte activitatea publicistică, a colaborat la Buletinul Alpin cu un singur articol (“Piatra Craiului”), editîndu-şi pe cont propriu ghidul de debut*15. Apariţia acestei din urmă lucrări nu a consolidat relaţiile cu ceilalţi membri ai clubului, dimpotrivă.

Fără să se ajungă la un conflict declarat, I.I.Dunăreanu s-a retras dintre ciracii lui Nae Dimitriu în cursul anului 1937. Fire extrem de orgolioasă, cel devenit fruntaş al ADMIR-ului a digerat extrem de greu dispreţul foştilor săi colegi, explicate fiindu-i astfel unele acţiuni întreprinse ulterior alături de I. Udrişte-Olt.

______________                   

1) România Pitorească, nr.5/1978. I.I.-Dunăreanu mai este menţionat ca profesor în Ani de drumeţie (p. 313); Caiet CMBTAO (nr. 2/1978); România Pitorească (11/ 1985, art. C. Bugeag); Informaţia Bucureştiului (2 iulie 1986), probabil şi în altele.

2)Scrisori către Carol Lehmann, respectiv carte de vizită lăsată lui Radu Ţiţeica, 1936.

3) Scrisoare către C. Lehmann, nedatată (după toate aparenţele, primele luni ale anului 1940)

4) Informaţie de la N. Baticu.

5)D.G.A.S., dosar A.C. Corbu.

6) Prin 1950-55 I.I.Dunăreanu a suferit o privare de libertate (despre care ne-au vorbit N. Baticu şi Ana Iliescu, fiecare atribuind motivaţii diferite condamnării).

7)  Exprimări precare (chiar foarte numeroase) reies din Bucegii şi Piatra Craiului, dar şi din alte lucrări: “Alb. Brînei, confluenţa mai sus de […] Brîul mare din Coştila”; Valea Hornului “debuşează în str[unga] Hornului”; Bucşoiul, “un enorm triunghi cu laturile de circa 4 km.” (Bucegi, 1948); “săritori din cele mai inaccesibile” (Cartea drumeţiei, p.44); «a dispărut de la o vreme din lucrările recente…” (Călător prin munţi, p.153).

8)Prin 1933, aflat la cursurile organizate de CAF pentru începători la Chamonix, Ion Manof a aflat că fusese de curînd acolo şi un alt român, Ion Ionescu-Dunăreanu.

9) Buletinul Alpin, nr. 1-2/1936. Asemenea menţiuni întîlnim şi în alte lucrări.

10) Ana Iliescu, Drumeţind pe creste, p.34.

11) Piatra Craiului, p.149, 156.

12)Despre activitatea lui I.I.Dunăreanu în ADMIR, vezi capitolul dedicat acestei asociaţii.

13) N. Baticu, op. cit.

14) Cartea drumeţiei, p.43-44.

15) Deşi găsea onorant blazonul Clubului Alpin, I.I.Dunăreanu îşi publică lucrarea în “Biblioteca Turistică” a prietenului admirist Emilian Iliescu. Hotărîtoare vor fi fost aici interesele materiale, statutul C.A.R. prevăzînd ca beneficiile rezultate din acţiunile efectuate sub egida clubului să-i revină în întregime.

You may also like...

Leave a Reply