Activitatea lui I.I.Dunăreanu în Piatra Craiului (I)

LXXIV

După cum indică şi titlul, lucrarea de debut a lui I.I.Dunăreanu cuprindea şi o parte dedicat Pietrei Craiului, similară ca tentă cu restul volumului.

“Casa Diana-Valea Padina Închisă (Brîul Caprelor, n.n.)-Creasta Pietrei Craiului. Timp necesar: 5-6 ore, la care se va (sic) adăuga 3 ore: Zărneşti-Diana şi minimum 4-5 ore pentru coborîre […]

Casa Diana-V. Padina Popii-Creasta Pietrei Craiului. Timp necesar: 4-5 ore, la care se adaugă aceleaşi ore ca şi la traseul precedent… […]

Creasta sudică a Pietrei Craiului (La Om-Pietricica). Timp necesar: 6-8 ore, la care […] trebuie să adăugăm accesul la vîrf şi coborîrea…”

De la Zaplaz, pe drumul lui Deubel, turistul are de urcat “un perete vertical de aprox. 700 m. înălţime”. Plaiul Foii-Poteca grănicerilor-Funduri. Autorul scrie de priveliştea Ceardacului, de “impozantul abrupt al Grindului”, dar nimic despre marea de grohotiş*1 .

Şi aici, pornindu-se de la cele consemnate în Buletinul Alpin, sînt consemnate cîteva “itinerarii tehnice”:

“1. Marele Grohotiş, pe Westwandul Grindului [Se vine pe Tămăşel, pînă în dreptul Umerilor, apoi] mergînd la stînga, la începuturile V. Bîrsa Tămaşului. De aci, în sus, se iese cu enorme dificultăţi în creastă, în regiunea Colţilor Grindului de unde, pe creastă, se poate ieşi la Om. Locuri complet necercetate. Nu garantăm asupra accesului la creastă […]

2. Peretele vestic al Grindului, ar putea fi cercetat dealungul firelor uscate şi pline de grohotiş ale văilor care, scăpînd din abrupt, intră în deasa pădure a Tămaşului. Sugerăm văile: Dragoslăvenilor,  Piscul rece, Piscul cu brazi, Valea lui Ivan, Urzicii şi V. cu Apă. Locuri complet necercetate; nu garantăm succesul ascensiunii […]*2

3) Peretele vestic al Pietrei Craiului Mari, ar putea fi cercetat dealungul mulţimii de fire care scapă din abrupt sub forma unor mari rîuri de grohotiş şi se afundă în pădurea a cărei străbatere constituie o problemă. Peretele acesta asupra căruia nu posedăm pînă azi nici o relaţiune în afară de […] poteca Deubel, este un mare capitol de alpinism deschis amatorilor de fapte excepţionale. Accesul la creastă este dubios […]

4) Hornul Mare al Grindului, în peretele Colţilor Grindului, în prelungirea unuia din firele Văii Cheia de sub Grind […] Ascensiune extrem de dificilă…”

Comentarii:

1. În literatura noastră turistică se întîlnesc numeroase descrieri de trasee pe unde autorul n-a călcat; “Bucegii şi Piatra Craiului” este singura lucrare însă care prezintă itinerarii “complet necercetate”, pe unde “accesul […] este dubios” şi asupra cărora nu există “nici o relaţiune”.

2. Traseele 1 şi 3 erau inspirate de rîndurile lui Cristache Dedula din Buletinul Alpin*3  (precizarea  lipseşte).

3. Se face în schimb trimitere la aceasta publicaţie cînd nu trebuie (nu e singura dată): traseul 4, drum altminteri extrem de simplu şi chiar marcat de o echipă admiristă prin 1933-34.

4. Invitaţia de a cerceta fiecare fir aflat pe hartă la baza abruptului era un transplant forţat al tehnicii uzitate în Bucegi, ignorîndu-se că în Piatra Craiului multe văi prezintă în partea inferioară rupturi de zeci de metri. Virulenţa criticilor de pînă acum nu poate eclipsa însă un adevăr: marii  turişti şi alpinişti ai epocii nu găsit de cuviinţă să alcătuiască ei un ghid al zonelor montane cunoscute,  cu atît mai puţin să cerceteze  locurile (cu adevărat sălbatice) ale abruptului Pietrei Craiului… În vara anului 1936, alături de Dumitru Teodoru (membru al Clubului Alpin Român, unde probabil se vor fi cunoscut), I.I.Dunăreanu părăseşte reţeaua potecilor marcate. Cu previzibilă prudenţă, nu s-au îndepărtat prea mult de zonele cunoscute, alegînd iniţial pentru cercetări Padina Închisă, pe care I.I.Dunăreanu o apreciase pînă atunci drept “perete vertical”.

Locurile s-au dovedit însă mai paşnice. Aproximativ la jumătatea parcursului văii, cei doi au ales firul secundar pentru continuarea ascensiunii, urcuşul fiindu-le curînd oprit de o săritoare dificilă. În căutarea unei variante de ocol au pătruns aici într-un horn lateral “ce pare mai ospitalier”, dar pe unde au răzbit către obîrşia firului secundar abia după trei ore de eforturi.

Au numit locul “Hornul Mare din Padina Închisă”.

În dificila acţiune pe care şi-o asumase, ajutorul celor care cunoşteau cît de cît abruptul masivului se impunea. De existenţa acestor îndrăzneţi I.I.Dunăreanu trebuie să fi auzit încă din 1935. Iniţiaţii păstrau însă un “zid al tăcerii” asupra zonei, poate şi de teama pătrunderii excesive a turiştilor, care le-ar fi putut alunga caprele negre (în cazul vînătorilor) sau liniştea, farmecul locurilor (în cazul turiştilor). Preşedintele ADMIR-ului, Ion Udrişte-Olt, cunoştea la Braşov un asemenea iubitor al Pietrei Craiului. Acesta, Carol Lehmann pe nume, îl conducea pe munte, ţinea legătura cu îngrijitorul de la Grind*4  şi, între altele, completase harta din 1935 cu marcajele existente pe teren.

Udrişte-Olt era la curent cu drumurile lui Lehmann în afara reţelei de poteci, dar nu era tentat de atari întreprinderi. Interesat de ele s-a dovedit însă I.I.Dunăreanu, care i-a scris braşoveanului: “Aş dori să te consult în o chestie privind peretele cel mare din Padina Închisă, unde eu am reuşit să găsesc ceva şi aş vrea să am confirmarea d-tale că am descoperit ceva nou”. În răspunsul său Lehmann a acceptat să-i însoţească pe bucureşteni la locul menţionat, ba chiar s-a oferit să-i cazeze, “fără să aduceţi pătura”, la refugiul de vînătoare Diana. Presupunînd  că  nimic  nu  a dus la  contramandarea  întîlnirii fixate,  I.I.Dunăreanu  l-a  cunoscut  pe Lehmann la 23 aprilie 1937, dimineaţa, înaintea plecării trenului Braşov-Zărneşti. Din cauza vremii ascensiunea nu a putut avea loc, motiv pentru care, la începutul lui iulie acelaşi an, bucureşteanul repeta invitaţia:

“Azi am sosit în Zărneşti pentru o lună de zile şi mă grăbesc să te anunţ cu gîndul că vei veni cît mai curînd să mergem să-ţi arăt atît acele puncte interesante pe care spuneam că le-am găsit atît în Padina Închisă*5  cît şi sub Ţimbal şi în Plaiul lui Ivan […] Mă găseşti la Ignaţiu Covacs, învăţător, drumul Branului…”

De data aceasta turele preconizate au avut loc, motiv pentru care, în iunie anul următor, fruntaşul admirist scria: “Te rog să vii să ne mai vedem şi să mai colindăm pe sus căci doresc să cunosc şi ceea ce nu cunosc încă”*6.

Şi în 1939*7, de altfel, I.I.Dunăreanu îi aştepta “să stea de vorbă” pe Lehmann şi pe “amicul Tonsch” (coleg de munte al braşoveanului).

______________                   

1)  Ulterior, I.I.Dunăreanu a scris că la data întocmirii primului său ghid cunoştinţele despre Piatra Craiului îi “erau tot atît de aproximative […] ca şi ale celorlalţi drumeţi” (Piatra Craiului, 1944, p.17). Din extrasele de mai sus rezultă însă clar că el nu cunoştea nici cît turistul de rînd locurile.

2) Denumirile fuseseră extrase fără îndoială din hărţile de stat major ale epocii. Sub influenţa lor, I.I.Dunăreanu scrie că drumul grănicerilor “trece […] pe la izvoarele văii lui Ivan” (p.156).

3) “1. Din Tămaşul venind în Marele Grohotiş, trecînd printr-o serie de ganguri şi mici brîne, la vîrful Grindului, iar de aici urmînd creasta spre vîrful la Om. 2. O variantă a drumului «La Lanţuri» care începe chiar din locul unde se afla scris cu roşu pe stîncă «fals». Este un itinerar mai lung, pe un teren mai slab, acoperit cu grohotiş şi piatră friabilă. 3. Din drumul ce duce din Plaiul Foii spre Tămaş, străbătînd porţiunea de pădure ce se găseşte între vale şi zidul Pietrei, sau luînd-o pe la jnepenişul de sub Zaplaz spre nord, se poate urma unul din nenumăratele fire ce duc la creastă. Dintre acestea 5-6 prezintă un interes deosebit, ele urcînd pînă la culme. Nici unul dintre firele peretelui vestic nu poartă vreo denumire, ele nefiind cercetate de turişti din cauza dificultăţii ce prezintă atît parcurgerea zonei de pădure cît şi ascensiunea începutului firelor care se caracterizează prin săritori foarte mari şi grele. Prin aceste şiştoace sau vîlcele o escaladă în formaţie mai mare de 2-3 persoane este periculoasă din cauza bolovanilor ce se prăbuşesc cu uşurinţă.” (Buletinul Alpin, nr.1-2/1933). Fără îndoială că C. Dedula nu a urcat cele 5-6 vîlcele de care pomeneşte; va fi aflat despre ele de la alţii. Este clar însă că el a cercetat zona de la baza pădurii şi a mers pe drumurile 1 şi 2, despre primul vorbindu-ne şi nouă.

4) “Vineri dimineaţă urc Westwand. Vino Gara Braşov ora 5 dimineaţa. Vreau să mergi cu mine” (25 oct. 1934). Solicitat în prealabil prin astfel de telegrame, Lehmann a condus vreme de mai mulţi ani prin Piatra Craiului grupurile lui Udrişte-Olt. De asemenea: “Te rog dacă ai posibilitatea anunţă-l pe

[cabanierul]

Pflander că sîmbată seara (20 crt.) vine în P. Craiului un grup de 20 de bucureşteni. Să fie bine aprovizionat cu mîncare şi băutura şi să prepare locuri bune de dormit” (15 aprilie 1953).

5) C. Lehmann se pare că nu ştia nimic de “Hornul Mare”, motiv pentru care I.I.-Dunăreanu  şi l-a atribuit drept premieră. În aceeaşi zonă, acesta din urmă a reperat în deceniul patru şi o altă spintecătură, “Hornul Negru” (denumirea exista): “unii localnici susţin că îl cunosc, deşi mă îndoiesc, căci în acest caz ar fi trebuit să cunoască şi Hornul Mare” (Piatra Craiului, 1958, p. 84) .

6) Scrisoare 21 iunie 1938.

7) Idem, 4 iulie 1939, Plaiul Foii.

You may also like...

Leave a Reply