Activitatea lui I.I.Dunăreanu în Piatra Craiului (II)

LXXV

Cele subliniate de noi în citatul precedent nu trebuie să inducă în eroare. La debutul celui de-al patrulea său an de explorări în masiv I.I.Dunăreanu pătrunsese întrucîtva în abrupt, dar nu se abătuse cu un pas de la ceea ce predecesorii săi cunoşteau în amănunt. Ca dovadă articolele sale (din Buletinul Alpin) despre Piatra Craiului tratează în acest stadiu doar poteci (plus Hornul Mare din Padina Închisă).

Peste un an, I.I.Dunăreanu (avîndu-i alături pe Mitică Teodoru şi pe Franz Bauschke*1) trage pe durata concediului la Plaiul Foii, unde Iosif Albu deschisese de curînd, “prin puterile lui şi [cu] o energie cu adevărat românească”, o cabană*2. Cu “concursul preţios al lui Iosif Albu […] după ale cărui îndrumări prieteneşti am pus piciorul în abruptul apusean”, echipa a putut descifra în bună parte Westwandul. Au găsit Brîul Ciorînga Mare*3, cît şi, prin Scara de Fier, firul superior al Padinei lui Călineţ*4. Nu şi adăpostul vînătoresc despre care li se vorbise, întrucît iniţial grupul Dunăreanu urca spre Ciorînga prin stînga micului bazin pentru captarea apei. L-au reperat abia “pe cînd nici nu bănuiam, după cercetări repetate”*5, de unde şi numele atribuit (“Cabana Ascunsă”).

Au fost explorate de asemenea Valea Podurilor şi Vîlcelul Caprelor. Despre îndrumătorii săi I.I. Dunăreanu nota:

“Numai vînătorii de capre negre cunoşteau secretele acestei minunate regiuni, pe care totuşi am străbătut-o sub conducerea unora dintre cei mai iscusiţi dintre ei, folosind pentru prima dată Brîul de Mijloc «La Ulcior».

De altfel, concursul acestor oameni atît de binevoitori a fost în unele cazuri esenţial, întrucît numai datorită lor am putut pătrunde în cele mai interesante zone de abrupt, asupra cărora cunoscătorii «de la oraş» au păstrat şi păstrează încă misterul cel mai desăvîrşit.“

Chiar şi aşa, admiriştii au fost “obligaţi de multe ori să rezolve singuri, neajutaţi nici chiar de localnici, complicatele probleme de orientare într-un abrupt încă necunoscut…”*6.

În 1938, neobositul cercetător a pătruns şi în locuri necălcate de om. Ca şi în cazul Hornului Mare din Padina Închisă, se pare că a făcut-o fără să vrea. “Într-o simplă ascensiune de prezentare a Călineţului”, avînd doar cu o frînghie, echipa sa a pătruns într-un fir abrupt de pe stînga acestei văi*7. Aici, după depăşirea cîtorva săritori, avansul a fost oprit de surplombantul “Horn Adînc”, care avea să dea şi numele traseului.

Dezamăgirea eşecului a fost sporită la scurtă vreme de constatarea – de la distanţă – că, deasupra ultimului obstacol, îi aştepta “o splendidă poiană şi apoi un fir îngust care ar fi făcut posibilă ieşirea pe Muchia Ţimbalului”.

Prin urmare s-a pus la cale reluarea tentativei. Cum căţărători de mare valoare lipseau ADMIR-ului, I.I. Dunăreanu a lansat apelul: “Stăm la dispoziţia amatorilor de a duce la bun sfîrşit încercarea noastră […] le oferim orice lămurire sau chiar să-i conducem în regiunea vizată, scopul nostru nefiind o glorie trecătoare, ci stabilirea unui nou şi vast cîmp de activitate pentru alpinismul nostru”. Ca prime puncte de interes erau indicate regiunea Călineţului, Peretele Ţimbalului Mare, Colţii Gemeni, Muchia Ţimbalului Mic, săritorile Văii Podurilor (probabil cele aflate imediat deasupra Brîului de mijloc), Hornul Adînc.

Chemarea apare la începutul toamnei 1938*8, fără ca somităţile epocii să îi dea curs. Îşi oferă însă serviciile Titi Ionescu, cel mai bun alpinist al ADMIR-ului*9. Împreună cu I.I.Dunăreanu, acesta soseşte la baza Hornului Adînc în 8 noiembrie acelaşi an. Fără îndoială aveau cu ei echipamentul adecvat, dar iarna deja sosită în acele locuri le-a dejucat planurile (au suit în acea zi Padina lui Călineţ, ascensiune nu lipsită de peripeţii şi care a fost trecută ulterior între premierele asociaţiei).

Titi Ionescu a fost cucerit de frumuseţea locurilor, “făgăduind să dedic multe din zilele mele libere explorării amănunţite a regiunii a regiunilor încă neumblate, ce sînt în număr atît de mare în această parte a Pietrei Craiului. Patrimoniul asociaţiei ADMIR trebuie să se îmbogăţească şi pe acest tărîm al cercetărilor alpine şi contribuţia mea […] sper că va fi destul de importantă”.

Întrucît priviseră “cu nesaţ” partea inferioară a Hornului Adînc, este greu de crezut că în vara următoare admiriştii au uitat complet de el, în favoarea Canionului Ciorînga Mare şi a celorlalte reuşite din 1939. De aici concluzia că au înregistrat în Hornul Adînc un nou eşec, pe care redactorul Buletinului Alpin a refuzat să şi-l asume, menţinînd traseul (departe de a fi terminat) între premierele asociaţiei. Îşi va recunoaşte înfrîngerea abia peste cinci ani, dar şi atunci va încerca să o poleiască*10.

În vara anului 1937 I.I.Dunăreanu cunoaşte şi poteca Marelui Grohotiş*11, de unde admiră “Carugele cu colţul lor de o formă atît de ispititoare, Marele Perete al Grindului*12 […] Poiana Închisă, o minune spînzurată la 2000 m altitudine…“

Peste un an, acelaşi condei găsea că în zonă, “cu excepţia cîtorva investigaţii ale saşilor în căutarea legendarei Moara Dracului, nimeni nu a pătruns pînă azi sistematic în regiunea superioară a abruptului”. Îmbătat probabil de reuşitele din regiunea Călineţului, I.I.Dunăreanu identifica aici “nenumărate spărturi şi hornuleţe care înseamnă tot atîtea ieşiri la creastă pentru alpinişti”. Este însă o exagerare, venită din partea unui om ce nu părăsise în acele locuri poteca turistică.

În primăvara lui 1939 redactorul Buletinului Alpin informa că va publica, în numărul viitor al revistei, descrierea unor trasee  “din care  nu vor  lipsi  Umerii  Pietrei  Craiului,  V. Tămăşelului,  Padina  Lăncii,  Brîul de Sus  şi V. Urzicii”.  Nu trebuie înţeles însă de aici că le şi parcursese:

a) Umerii Pietrei Craiului

În zona acestora urcase Titi Ionescu: “Odată, în vara anului 1937, un grup de trei, desfăcîndu-ne  de o colectivă a ADMIR-ului,  am escaladat  ceea ce noi am fi vrut să fie Moara  Dracului, deşi în realitate  era vorba  de regiunea  de abrupt numită Umerii Pietrei Craiului. A fost o ascensiune dificilă pe care o voi descrie după ce o voi repeta, pentru a-mi fixa mai bine punctele principale”*13 (să fie acesta “punctul interesant” în preajma  Plaiului lui Ivan despre care Ionescu-Dunăreanu îi vorbea, în aceeaşi perioadă, lui C. Lehmann?).

Reputatul căţărător nu pare să fi regăsit vreodată acest drum, legat de care îngrijitorul Buletinului Alpin avea să menţioneze că Titi Ionescu “a mai încercat să efectueze  acest traseu (al Umerilor,  deschis în 1939 de ADMIR, n.n.), dar a ieşit în creastă fără a găsi traiectul direct, fiind obligată de lipsa de cunoştinţe  asupra terenului să devieze mult spre sud”*14.

b) Ulterior pomenitului anunţ, I.I.Dunăreanu nu scrie să fi urcat parcurs Valea Tămăşelului, cu atît mai puţin nu o prezintă în amănunt. Foarte vagi (şi în parte inexacte) îi vor fi şi remarcile privind Brîul de Sus.

c) Întîile  prezentări  de trasee  în  zona  Marelui  Grohotiş  apar  în toamna  lui  1939. Ori este greu de crezut că animatorul admirist,  care  populariza  pe  atunci  chiar  şi  jumătăţile de premieră, a amînat pînă atunci să publice descrierea Padinei Lăncii şi a poienii care “închide” această vale (de care  era entuziasmat, după cum am arătat, chiar văzînd-o numai de la distanţă).

d) Alăturarea Văii Urzicii (străbătută de o potecă turistică) la traseele alpine de mai sus naşte bănuiala că autorul nu cunoscuse nici măcar această arteră. Legat  de aceeaşi  listă este presupus  că ea are la bază  informaţii  primite  de la Albu sau alţi vînători, ori de la ciobanii alături de care I.I.Dunăreanu spune că şi-a petrecut “multe nopţi, la foc”.

______________                   

1) Franz Bauschke avea experienţă de alpinist consolidată pe văile Bucegilor, alături de grupul Olgăi Geresh. Deşi nu posedăm  vreo dovadă în acest sens, este posibil că Bauschke, prin contactul cu conaţionalii săi, să fi cunoscut în oarecare măsură abruptul Pietrei Craiului ori măcar să fi deţinut informaţii utile.

2) De la nota precedentă, am citat din Piatra Craiului, ed. 1944, p.122 şi ed. 1958, p.114, 191, 205.

3) “Vînătorii de capre negre străbăteau regiunea în toate direcţiile, pînă mai ieri, iar Brîul Ciorînga mare avea pentru ei deosebită însemnătate. De cînd însă doborîrea frumosului vînat a intrat sub legi mai aspre, ţinutul nu mai este atît de umblat.” (Buletinul Alpin, nr. 3/1938)

4) I.I.-Dunăreanu va fi aflat nu cu mult înainte de aceasta vale, întrucît după întîiul sezon în masiv vorbea de “o serie de viroage care cad repede din peretele vestic al Pietrei Craiului Mare (creasta nordică), transformîndu-se în rîuri de grohotiş şi pînă în prezent nenumite” (Bucegii şi Piatra Craiului, p.138).

5) Piatra Craiului, 1944.

6)Idem.

7)Nu-i exclus ca această abatere să fi datorat informaţiilor despre vîlcelul secundar al Călineţului (“conduce mult mai uşor  lîngă Vîrful  Ţimbalului  Mare”)  primite de la vînători, acestora  din urmă “ascensiunea  firului  principal  fiindu-le aproape necunoscută”. (Buletinul Alpin, nr. 3/38)

8) Buletinul Alpin, nr. 3/1938.

9)  Titi Ionescu, fără a fi de o modestie absolută, era o persoană agreabilă. Spre deosebire de vulcanicul secretar general admirist nu era grăbit să stabilească premiere. De asemenea, în ciuda impresiei generale, a rămas un îndrăgostit de Bucegi. Prezenţa lui Titi Ionescu “a fost esenţială şi a condiţionat reuşita încercărilor noastre” din 1939.

Mai trebuie precizat aici că Titi Ionescu învăţase tehnica frînghiei de la Niculae Baticu, fiind colegi la “Metropola” (vezi N. Baticu, op. cit., p. 184-185).

10)  “Retragerea strategică la care am fost obligaţi […]  în  prima  ascensiune  a  Hornului  Adînc,  din  cauza  lipsei materialului tehnic necesar.” De remarcat aici şi manevra: “Întregul parcurs ar avea o diferenţă de nivel de cel puţin 400 metri, ceea ce l-ar aşeza alături de cele mai grele ascensiuni din munţii noştri (Piatra Craiului, 1944, p. 128). Sistemul  se practica însă şi la case mai mari (vezi includerea “extremelor” Peretelui  Gălbenelelor  între premierele Clubului Alpin).

11)  În vara lui 1937, I.I.Dunăreanu (probabil împreună cu alţii) a reînnoit marcajul cruce roşie “în Plaiul lui Ivan […] marcaje cu adevărat occidentale şi sistematice” (scrisoare către C. Lehmann, 1 iulie 1937)

12) Este vorba de Peretele Marelui Grohotiş, denumire lansată în 1939 de membrii C.A.R. şi acceptată la scurtă vreme de admirişti.

13) Idem, nr. 3/1938.

14) Idem, nr. 2-3-4/1939. În lipsa unei descrieri cît de fugare, pretenţia nu pare de luat în serios. De altfel I.I.Dunăreanu ignoră în lucrările sale acest drum. Walter Kargel (Trasee alpine în Carpaţi, p. 97) vorbeşte însă de o variantă “care se desfăşoară în întregime în dreapta Umerilor Pietrei Craiului (versantul sudic), iar escalada nu necesită nici un moment folosirea corzii […] Se urcă pe feţele înierbate trecînd Brîul de Mijloc şi Brîul de Sus pînă în Creasta Sudică”. Ideea este întărită de Walter Gutt (Munţii Carpaţi, nr. 1, 1997), care indică existenţa unui drum pe Valea Tămăşelului, descris între războaie de cabanierul, alpinistul şi speologul Richard Hertz.

You may also like...

Leave a Reply