In memoriam Nicolae-Paul MIHAIL (3 iulie 1923 – 19 martie 2013) – Un mare om de cultură, un om de mare caracter

Chiar dacă şi-a găsit alt domiciliu decȃt cel de pe pămȃnt, nu am cum să nu-l “desprind” cam mereu pe cel care m-a ȋnvăţat să ţin zdravăn stiloul ȋn mȃnă! Una din dovezi: dedicaţia de pe cartea autorului “Cupa lui Socrate” (Editura Garamond – Bucureşti) “Prietenului Vasile-Ioan Ciutacu, condei de aur de mare plasticitate, polemist redutabil cu mari resurse, amic afectuos, neliniştit, mereu căutȃndu-se pe sine, tot ȋnainte! Sinaia, decembrie 2006”. Alta, prefaţa la “Descȃntec pentru moarte şi viaţă” unde m-a ghicit ca nimeni altul, avertizȃndu-mă “Nu ai voie niciodată să fii sub!”.

Apoi, desele noastre ȋntȃlniri la domiciliul domniei sale din Sinaia, str. Furnica nr. 59, unde ȋncercam să punem ţara la cale cȃnd, uneori, ne colora ȋn albastru sȃngele, þuica zămislită de tãria Colţilor de Nisip. Şi m-a ȋnsoţit la schitul Lespezi ȋn 2004, 2005 şi mereu, fiind membru al “Asociaţiei Culturale “Lespezi-2004” Comarnic, ca ȋngerii lui Pȃrvu Mutu Zugravul să ne deschidă cartea de aur a culturii…

***

Ideea acestui interviu mi-a venit în după-amiaza unei sâmbete bacoviene când se terminase o şedinţa de cenaclu literar „Lucian Blaga” din Sinaia „patronată” cu eleganţă, seriozitate şi competitivitate de regretatul maestru al scrisului – Nicolae-Paul Mihail …

Pentru cei care nu ştiu (că nu au de unde într-un început de mileniu bântuit de multă agitaţie şi prevestiri în niciun caz de lucruri bune pentru locuitorii Terrei) de mai bine de o jumătate de secol, în Sinaia, trei tineri „biciuiţi” de harul cuvântului bine aşezat, în plină „înşurubare” a literaturii de niciun ban găurit „confecţionată” de un regim obedient lui Stalin, au înfiinţat în Sinaia un cenaclu literar care ceva mai târziu, când a fost posibil, s-a numit „Lucian Blaga”. Poate e bine să ne amintim şi de anul reabilitării marelui poet şi filozof de la Lancrăm, 1964. Fără pretenţia că subsemnatul ar dori să stabilească o istorie a acestui cenaclu îndrăzneşte să spună că acei tineri care au săpat şi turnat fundaţiile acestui cenaclu se cheamă: Stelian Tăbăraş, deosebitul scriitor plecat prea devreme la cele veşnice, directorul Casei de Cultură, actualmente pensionar,nimeni altul decât scriitorul, monografistul şi poetul Radu Ghica Moise, Ion Ciutacu – tehnician pe atunci la „Carbonit” Sinaia, ziarist mai târziu, plecat şi el dintre noi, Aurică Ivan etc. Evident, profitând şi de faptul că în Sinaia era o Casă de Creaţie a Uniunii Scriitorilor, şi prin amabilitatea „dirijorului” din umbră – iertată-mi fie formularea! – Radu Ghica Moise – director al Casei de Cultură, oameni importanţi ai culturii au călcat pragul acestui cenaclu: Eugen Barbu, Marin Preda (cum să-i împac?…), Ovid Crohmălniceanu, Nina Cassian, Nicolae Breban, muzicianul Edmond Deda, istoricul Dumitru Almaş etc.

Apoi, „s-a îngroşat” rândul cenacliştilor prin venirea poetului de origine ucraineană Orest Masechievici, om de mare cultură, poetul Nicolae Teodor – Poiană, Mircea Nedelciu, Bujor Nedelcovici, prof. Ion Floricică, Iulia Leurzeanu ş.a. Pe urmă şi-a făcut apariţia Nicolae-Paul Mihail, care încet – încet, prin talentul împrăştiat – în toate direcţiile: pamflet, analize critice competente pe textele citite în cenaclu, scenarii, cronici plastice şi literare de mare profunzime, caricaturi, etc. „a subjugat” cenaclul…

Iertat să fiu pentru această acoladă dar, dacă-mi permiteţi, sunt adeptul ideii că scriitorii nu vin pe lume decât pentru pedeapsa de a fi altfel şi, Doamne fereşte, să ajungă în poziţia de a pune placheuri la pantofii vreunui politician… Revenind în după-amiaza de sâmbătă când, după şedinţa de cenaclu, maestrul a rostit:

-Vasile, simt… ceva e „putred în Danemarca”.

-Ce-ar fi, maestre?

-Ne întâlnim poimâine (şi privindu-şi ceasul) pe la orele 10.30 la mine acasă, să vorbim.

-La orele 10.30, sigur, voi fi eu cu reportofonul lângă domniile voastre.

-Nu uita să avem şi ţoiurile pline de fascinanta lume a Colţilor Galbeni…

***

După cum se ştie, de multe ori, viaţa scriitorului se confundă cu propria-i scriere. Adeseori, viaţa acestuia trezeşte interes în rândul celor care au avut de-a face cu opera sa. Sunt scriitori care greu s-au lăsat „descoperiţi” în scurta/îndelungata şedere pe pământ. Mă gândesc aici la formidabilul prozator Ştefan Bănulescu, care era de-o muţenie şi discreţie nepământeană, lăsând mai târziu urmaşilor, eventual, plăcerea să-l descifreze. De-o zgârcenie identică dă dovadă şi scriitorul Nicolae-Paul Mihail care, retras la locuinţa sa din cartierul Furnica din Sinaia, nu încetează să-i „împingă” mai încolo, amabil, pe cei care i-ar descoase viaţa. E un gest de nobleţe sufletească, de om care ştie ce face şi nu e un încurcă-lume. Dimpotrivă, îşi asumă atât riscurile, cât şi gloria. Că, nu-i aşa?, gloria este cel mai greu lucru de stăpânit de către fiinţa umană. Surpriza a venit când, pe la începuturile verii noastre trecute, atât de scurtă şi capricioasă, insistând, a fost de acord, în casa domniei sale, să pornim reportofonul. Iar astăzi, când încredinţăm tiparului cuvintele noastre de atunci, desprinse de pe banda magnetică fidelă întru totul, nu facem altceva decât să fixăm în memoria timpului, sper, o parte din această poveste frumoasă numită Nicolae-Paul Mihail, scriitor cu dar de suflet şi minte.

V.I.C.: Domnule Nicolae-Paul Mihail, vă rog să debutăm cu „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”. Altfel spus, când v-aţi dat seama că nu puteţi exista în afara scrisului?

Nicolae-Paul Mihail: Numai cu puţin înainte de a socoti că totuşi viaţa are limitele ei, mi-am dat seama că aş fi putut exista şi în afara scrisului, pentru că până acum nu am avut nevoie să mă gândesc la acest lucru, fiind obligat să cuget la cum pot trăi în prezent. A trăi în prezent nu este o treabă uşoară. A fost greu pentru generaţia mea, care a trebuit să treacă prin furcile caudine ale unor mari imperii care şi-au impus destinele lor şi asupra bietei populaţii româneşti, şi care, după cum vezi, nici acum nu este liberă. Dar am ştiut, domnule, întotdeauna că, în avatariile mele sociale şi profesionale, am avut de la naştere un colac de salvare – înclinaţia spre artă. Şi pe care am valorificat-o în mai multe feluri, mai bine sau mai rău. Într-adevăr, vocaţia artistică, literară în cazul nostru, este dominantă, esenţială şi este necesar să te fi născut cu ceea ce trebuie, cum spunea Boilleau, cu acel dar secret de la Dumnezeu. Asta este valabil nu numai în literatură, ci şi în biserică, de exemplu. Şi-acolo ai nevoie de har. Nu mai vorbesc în călătorii, în descoperiri ştiinţifice etc., unde ai nevoie de această informaţie pe care ţi-o dă, pe tavă, o forţă superioară.

V.I.C.: Lumea avizată ştie de prietenia dvs. cu marele scriitor Eugen Barbu. V-aş ruga, cu sinceritatea care vă caracterizează, să detaliaţi acest lucru. Cât a fost amiciţie, cât a fost admiraţie faţă de opera sa, sincope etc.?

Nicolae-Paul Mihail: Cu Eugen Barbu am fost prieten din 1943, 9 septembrie, de când a intrat el în armată, Şcoala Militară de Ofiţeri de Jandarmi. În timp ce curăţam armele, eu le spuneam colegilor mei de grupă tot felul de glume şi bancuri. Sau găselniţe satirico-umoristice. Lui i-a plăcut chestia asta,ne-am racordat la acest fel de a fi, ca să spun aşa, am tras concluzia că ne înţelegem şi pe alte planuri mai târziu, nu numai pe chestiunea bancurilor militare. Şi-am rămas foarte legaţi, din 1943 şi până s-a stins din viaţă, la 9 septembrie 1993. Deci, am fost prieteni 50 de ani, o viaţă de om, nu? Am colaborat bine, ne-am înţeles excelent, a fost între noi, dacă vrei, o camaraderie adevărată. Dar nu întotdeauna a fost lineară, pentru că fiecare evoluăm în viaţă în funcţie de reuşita sau nereuşita noastră. La început, îţi spuneam, am fost nişte oameni foarte apropiaţi. Ulterior însă el, care avea şi motive puternice să îmbrăţişeze o politică acuzat democratică, fiind şi la Bucureşti, a progresat, ca să zic aşa, şi într-un fel mi-a oferit şi mie mai târziu un câmp de desfăşurare mai bun, pe care l-am folosit pentru mine şi pentru el, în sensul că am reuşit să colaborăm şi să scoatem nişte lucruri destul de acceptabile din punct de vedere artistic.

V.I.C.: Doresc să nu trecem prea uşor peste „fenomenul Barbu”! Cum este percepută la ora actuală o operă de valoare care cuprinde „Groapa”, „Principele”, „Săptămâna nebunilor” ş.a.? Merită ele o asemenea „tăcere” sau de ce anumiţi literaţi, ca să zicem aşa, le împing uşor mai încolo?

Nicolae-Paul Mihail: Opera lui Barbu, şi nu mă refer numai la „Groapa”, „Principele”, „Săptămâna nebunilor”, ci la orice a scris el, poartă pecetea unui scriitor de mare talent, un talent de o forţă romanescă, citadină, bucureşteană, pe care puţini scriitori o au sau au avut-o. El este minimalizat astăzi pentru că a reuşit să dezamăgească pe acei corifei care în timpul comunismului împărţeau decrete de talent şi de geniu. Şi care acum s-au mutat toţi în America sau în alte părţi mai apropiate de noi…

V.I.C.: Adică?…

Nicolae-Paul Mihail: El a fost departe de a fi un tip intuitiv. Era un ins care citea foarte mult, studia, nota, făcea fişe (sper ca fişele pe care le-a creionat să nu se fi risipit în neant sau să i le fi aruncat moştenitorii la gunoi!), era un tip foarte muncitor. Se scula dimineaţa târziu, dar de pe la orele 11.00 şi până pe la 15.00 „clănţănea” în disperare la maşina de scris „Mercedes”, zilnic. Înainte de a se apuca de scris, citea presa, era mort după ea. „Groapa”, „Săptămâna nebunilor”, „Principele” sunt cărţi de mare valoare parabolică, hai să-i spunem aşa. Să exemplificăm: „Groapa” arată o lume mai de jos, deci în groapă, o sublume. „Principele” dezvăluie un conducător care este în afara lumii, iar „Săptămâna nebunilor” înfăţişează o altă lume decât cea pe care o trăiam noi atunci. Deci, Barbu a dat naştere la un program literar şi filozofic foarte interesant pe care el nu l-a teoretizat. Nu    s-au găsit până astăzi teoreticieni care să evidenţieze treaba asta. Când i-am propus să facem aşa ceva, el a zis: „las că aranjez eu cu Drăgan ca să scoată aceste opere la o editură mai mare”. Nu s-a făcut proiectul acesta, pe urmă, după 89, a revenit la mine, iar eu i-am spus: „te duci să-l faci cu ăia, nu cu mine!”.

V.I.C.: Un alt prieten al dvs. este poetul Viorel Dinescu. Cât a cântărit această prietenie în opera lirică a mai tânărului dvs confrate?

Nicolae-Paul Mihail: Viorel Dinescu este un poet foarte interesant. Cine îl aude cum vorbeşte în cancelarie (este profesor de matematici!) sau în fapte diurne nu dă doi bani pe el. Dar nu asta e viaţa lui. Din exzerior aşa pare, dar în realitate el citeşte mult, studiază, aprofundează. Bineînţeles că a contat şi faptul că a dat peste mine (sunt cu treizeci de ani mai mare decât el), deoarece eu, având o perspectivă şi o formaţie mai bogată, am ştiut să-l direcţionez. L-am scutit de efortul de a se căuta singur. Şi în poezie l-a ajutat faptul că este profesor de matematică, nepărăsind niciodată logica…

V.I.C.: Dar în poezie parcă trebuie şi puţină nebunie!

Nicolae-Paul Mihail: Tocmai asta i-am infuzat eu, spunându-i că poezia trebuie să fie o invenţie deasupra realului, nu împotriva lui, ci puţin deasupra lui. El a înţeles şi în decursul vremii m-a consultat întotdeauna. Pot spune cu mâna pe inimă că nici lui şi nici lui Eugen Barbu, cum zice lumea, eu nu le-am scris vreun rând. Sunt nişte prostii afirmate de unii! Nu poţi scrie pentru altul, pentru că în primul rând nu e moral şi apoi se cunoaşte făcătura. De exemplu, dacă tu vii la mine şi îmi citeşti o lucrare literară, ei bine, eu o ascult, îţi fac apoi o analiză literară, unde îmi spun şi eu părerea. Autorul e cel care hotărăşte asupra operei sale. Poetul Viorel Dinescu are o perspectivă frumoasă, bună, pentru că e tânăr.

V.I.C.: Invidia lucrează abrupt şi-n cadrul literaţilor, a scriitorilor în speţă? N-ar fi normal, scriitorul fiind un intelectual, să-şi cenzureze bine instinctele şi, deci, să fie scutit de un asemenea păcat? Ce părere aveţi?

Nicole-Paul Mihail: Nu trebuie să confunzi ce ar trebui cu ceea ce este. Invidia este un factor uman. Orice om are o anumită invidie. Atunci când ea e folosită ca un factor de progres, adică vreau să fiu şi eu aşa, la fel de bun cum e acela, să zicem, este foarte bună. Dar dacă eşti un tip mai egoist şi încerci să fii prin orice mijloc în fruntea bucatelor, atunci nu e în regulă. Îi inhibi pe ceilalţi. Tu trebuie să admiri şi să doreşti să fii ca acel cineva, fără să-i obturezi, obstrucţionezi pe ceilalţi care au, poate, aceleaşi perspective ca şi tine. Trebuie în acest caz să ai o anumită poziţie morală.

V.I.C.: De ce avem parte de această invidie?

Nicolae-Paul Mihail: Pentru că omul are sădit în sufletul lui foarte multe lucruri bune. Dar şi rele îl bântuie! La Biblie se spune: „dacă ştii binele şi răul vei fi asemenea lui Dumnezeu”. În ultimă instanţă trebuie ştiut cum să le foloseşti în diferite măsuri şi-n anumite ocazii!

V.I.C.: Sunteţi autor al unor romane; aţi iscălit numeroase scenarii de film; aţi făcut cronici despre artişti şi arte plastice de adâncime şi de bun simţ; cu peniţa lui Nicomah aţi scris numeroase epigrame; v-a apărut o carte de poezie; ştiu că prindeţi bine în bruioane chipuri ale confraţilor, găsindu-le trăsătura specifică de caracter; pamfletar de temut. Iată un portret al personalităţii artistice Nicolae-Paul Mihail. De la înălţimea vârstei dvs. care dintre aceste „meserii” vă este astăzi mai dragă?

Nicolae-Paul Mihail: Nu ştiu cine a spus că orice aş încerca să scriu devine vers. Nimic din ceea ce am scris eu nu a fost fără a-l dori să scriu, fără plăcerea de a-l scrie. La comandă n-am scris. Poate că am făcut-o la rugămintea unor colegi de redacţie. Într-adevăr, am acum 21 de volume din care trei urmează să apară anul acesta. Le-am terminat, sunt la editură, două sunt deja culese, pe unul sunt gata să-l termin. Doresc ca acestea să le lansez la Caracal şi nu la Centrul Cultural „Carmen Sylva”, unde este mai greu de urcat. După cum bine ştii, Caracalul este mai la şes şi nu trebuie să mai urc atâtea trepte. Deci, am 21 de volume, 19 scenarii de film în colaborare cu Eugen Barbu, care avea putere acolo, la Bucureşti, între care filmele cu Mărgelatu.

V.I.C.: Ce a însemnat colaborarea în acest sens cu Eugen Barbu?

Nicolae-Paul Mihail: Era o muncă în tandem: unul venea cu o idee, celălalt cu altă idee; unul era cu eşalonarea secvenţelor, cu acţiunea, altul cu dialogul. Eu cu Barbu ne-am înţeles foarte bine. Vă dau un mic amănunt: când Barbu nu se lansase şi era corector la tipografii, venea cu rebuturi tipografice din marea poezie a lumii. Şi le citeam nopţi întregi la domiciliul lui din Bucureşti. În ceea ce priveşte talentele mele la desen, la schiţele în creion, pe acestea le fac de amorul artei, din plăcere, să mă distrez. Arghezi, de exemplu, desena pe marginea hârtiei scrise sau de scris. Ai să râzi, dar am şi cântece pe care le-am compus.

V.I.C.: Pe note?

Nicolae-Paul Mihail: Nu! Că nu mai ştiu notele. Caut pe unul care se pricepe la treaba asta. O să le imprim odată, ca să nu dispară. Le-am făcut din plăcere. Probabil că atracţia asta sau moştenirea asta artistică nu se manifestă numai într-un singur sens.

V.I.C.: Consideraţi că este ceva genetic?

Nicolae-Paul Mihail: Nu, domnule! Toate vin de la Dumnezeu. Legile eredităţii nu sunt strictamente lineare. Sigur moştenim câte ceva şi de la mamă, câte ceva şi de la tată. Eu am avut un unchi scriitor!

V.I.C.: Cum îl chema?

Nicolae-Paul Mihail: E mort de mult şi nu mai contează. Şi am avut nişte mătuşi care pictau.

V.I.C.: Probabil i-ati însumat pe toţi ai dvs. ca să spunem aşa.

Nicolae-Paul Mihail: Nu totalmente. Cel mai mult, ca să revin la oile noastre, îmi place modalitatea satirico-umoristică.

V.I.C.: De ce?

Nicolae-Paul Mihail: Este un fapt care mă şi deconectează şi nu mă fixează în nişte canoane teoretice. Probabil sunt mai superficial decât alţi scriitori.

V.I.C.: N-aş crede.

Nicolae-Paul Mihail: Sau atunci când scriu un roman, eu fac nişte planuri în amănunt, e o întreagă muncă de organizare.

V.I.C.: De ocnaş!

Nicolae-Paul Mihail: Exact, de ocnaş! Şi-atunci mă simt mai sprinten într-o chestiune satirico-umoristică.

V.I.C.: Nu cumva timpurile astea sunt ale televiziunii în detrimentul cărţii? E bine, e rău?

Nicolae-Paul Mihail: Pentru marea majoritate a contemporanilor noştri timpul este al televizorului, şi asta e o nenorocire. Televiziunea are şi anumite avantaje, pentru că pentru că primeşti pilula culturală dintr-o dată şi sub aspect vizual şi auditiv şi ca informaţie, dar nu mai ai posibilitatea propriei tale reflecţii. Atunci când citeşti un text, acel text în costituţia lui ne-ascunde şi voce, şi parfum, şi culoare, şi sunet, dar nu mai e loc şi pentru tine. Imaginea şi informaţia televizorului este un decret egal cu el însuşi, tu eşti persoană străină, când citeşti eşti implicat, eşti coautor al autorului.

V.I.C.: Lumea bănuieşte, cum e şi firesc de altfel, că aţi ţine un jurnal, martor fiind la atâtea evenimente din viaţă şi literatură, iar publicarea lui ar suscita un interes mare. Ce ne puteţi spune în această privinţă?

Nicolae-Paul Mihail: Am avut, într-adevăr, un jurnal destul de interesant, am renunţat însă la el de vreo douăzeci de ani pentru că am găsit formula scrisorilor. Sunt mulţi dintre prietenii mei care păstrează scrisorile mele şi spun ei că sunt foarte frumoase. Ampăstrat şi eu o copie a lor, dar s-au cam stricat. Într-un timp, să fi fost acum douăzeci de ani, începusem să fac un jurnal. După note ieşea prea polemic şi apăream acolo ca un paraponisit al sorţii care nu se împacă cu realitatea contemporană. Asta e o greşeală.

V.I.C.: Dar scriitorul, după dvs. se împacă cu viaţa cea de toate zilele, sau nu?

Nicolae-Paul Mihail: Omul, dacă a căzut în apă, nu se poate plânge că e ud. Dacă ai căzut în apă trebuie să fii ud, altminteri nu se poate. Scriitorul în postura asta se poate gândi: măi, ce bine era pe uscat şi ce bine e dacă mai apuc să fiu pe uscat. Nu numai scriitorul, ci orice om se poate gândi că poate fi şi mai bine.

V.I.C.: Ştiţi, se obişnuieşte să se formuleze întrebări de genul: dacă v-aţi duce pe o insulă pustie, ce cărţi aţi lua cu dvs.? Scuzaţi-mi banalitatea întrebării, dar chiar aş dori să aflu lucrul acesta.

Nicolae-Paul Mihail: Ar trebui să iau foarte multe cărţi. Pentru că foarte multe îmi plac. Dacă mă limitez la un poet, bineînţeles că l-aş lua pe Vasile Ioan Ciutacu.

V.I.C.: Maestre, să lăsăm gluma la o parte. (Râde din suflet, zgomotos, îndelung)

Nicolae-Paul Mihail: Sau ceva de genul lui Rainer Maria Rilke. Baudelaire, Eminescu evident, Arghezi. Noi avem poeţi foarte mari. Occidentalii pot spune că n-au poeţi de talia alor noştri.

V.I.C.: Şi atunci de ce literatura română n-a primit nici un premiu Nobel?

Nicolae-Paul Mihail: Premiul Nobel este un premiu politic.

V.I.C.: Sunteţi cetăţean al oraşului Sinaia. Ce le puteţi transmite locuitorilor sinăieni?

Nicolae-Paul Mihail: Sunt foarte bucuros că sunt cetăţean al oraşului Sinaia de cel puţin 50 de ani. Trebuie să recunosc că dacă oraşul Caracal este locul unde m-am născut (şi îl iubesc şi mă iubeşte), unde sunt cineva, fiind cetăţean de onoare, oraşul Sinaia este locul renaşterii mele, pentru că aici am compus cele mai multe dintre scrierile mele. Aici mă simt bine, cu toate că-s puţin cam izolat, aşa e firea mea, dar mă aflu aproape de lumea literară şi sunt bucuros să fiu sinăian. N-aş pleca de-aici nici în ruptul capului, m-am obişnuit să stau în coasta Bucegilor. Cunosc puţină lume în Sinaia, de fapt prietenii mei sunteţi voi, cei din cenaclul „Lucian Blaga”, în timp ce în Caracal tot oraşul îmi e prieten. La Caracal sunt „nea Nicu” şi mă iubeşte primarul, adică este o legătură mai românească. Aici e un oraş ca să zic aşa de trecere. Trecem unul pe lângă altul.

V.I.C.: N-aş putea încheia vorba asta dintre noi dacă nu v-aş ruga să-mi spuneţi un vers fără de care nu puteţi începe ziua.

Nicolae-Paul Mihail: Mă obsedează un vers din Shakespeare, care se referă la aşa-zisa iubită a lui; dar eu mă refer la capacitatea scriitorului de a dărui nemurirea: „Doar prin miracol frumuseţea pală/ Va străluci în neagra mea cerneală”. Toţi cei care mă ascultaţi acum veţi fi morţi, dar rămâneţi vii prin ceea ce am scris eu pentru voi.

Treaba am început-o pe la prânz. Să fi fost orele 13.00. Nu s-a uitat nimeni la ceas, de parcă eram în afara timpului. Totuşi, cineva din casa unde ne aflam, a făcut precizarea: „băieţi, e ora unu!” nimeni însă n-a fost atent la această remarcă. La cîteva clipe după aceea, când, de peste deal de Furnica, vestea vremea orologiul din turnul castelului Peleş, altcineva din încăpere a zis într-o doară: „Da, este ora unu ziua!”. Într-un răstimp, după aceea, cineva din casă a vrut să ştie cât e ora, cu toate că acel cineva se uita insistent la ceasul de la mână. Dar nimeni nu i-a răspuns sau n-a fost atent la aceste vorbe. Mi-am zis că acel cineva trebuie să plece, să prindă vreun tren sau vreun „maxi-taxi”. A mai fost la mijloc şi o ploaie mărunţică, ţepoasă, de sfârşit de vară sau de început de toamnă, care mai răcorise, probabil, încă o dată fruntea încărunţită şi înfierbântată a Vârfului cu Dor. Câte cineva ne mai sunase pe mobil. Eu nu-mi aduc aminte să fi răspuns, dar nici nu bag mâna în foc că nu i-aş fi răspuns Venerei ce bine mă simţeam în locul acela, mai ales că persista obsesiv în minţile oamenilor întrebarea capitală: câte sacrificii va cere noua schimbare la faţă a lumii? Şi toate astea parcă s-au estompat sub fascinaţia vorbelor rostite de domnul Nicolae-Paul Mihail, figură emblematică şi enigmatică a acestor vremi şi acestor ţinuturi. Pe la Verbancu, când coboram Furnica, de peste munte, am auzit cum orologiul de la castel fixa adânc ora în memoria clepsidrei. Una, două, trei…, şaptesprezece bătăi distincte spintecau văzduhul…

(Publicat ȋn “Constelaţia Nicomah”- Editura Fundaţia Scrisul Romȃnesc – 2013

You may also like...

Leave a Reply