Activitatea în Piatra Craiului (continuare)

LXXVI

La începutul lunii iulie 1939, I.I.-Dunăreanu se afla la Plaiul Foii, împreună cu Titi Ionescu şi Franz Bauschke. Avînd şansa unui timp minunat şi beneficiindu-se, se pare, de îndrumările lui C. Lehmann*1, grupul admirist a trecut neîntîrziat la acţiune.

– 2 iulie : Umerii Pietrei Craiului

Impresionanta coamă, parte a cumpenei de ape Muntenia-Transilvania, se afla în fruntea ambiţiosului program de premiere stabilit pentru vara anului 1939.

“Această denumire nu-mi aparţine; am găsit-o pe o fotografie luată de pionierul drumeţiei muscelene Gabriel Dimitriu din Cîmpulung…”*2

Lui I.I.-Dunăreanu i se datorează segmentarea topografică a muchiei  respective. Iniţial (1939), pornind de la aprecierea că în dreptul fostei linii de graniţă Brîul de sus prezintă trei ramuri, el menţiona că “între fiecare din aceste braţe, Umerii de piatră se ridică semeţi, fără a fi ameninţători”. Mai apoi (Piatra Craiului, 1958) va indica Umărul de Jos ca pornind de la Pridvor*3, cel de Mijloc din brîul omonim (plasat la 1920 m. alt.) ş.a.m.d.

Abordarea Umerilor s-a făcut frontal, urcîndu-se un horn situat deasupra Şeii Tămăşelului. După o evitare pe faţa Văii Tămăşelului, s-a trecut apoi într-un vîlcel pendinte de Bîrsa Tămaşului, pe care l-au urmat pînă în locul unde acesta “se înfundă […] într-un perete vertical”. Aici se găseşte, pe muchia dinspre nord, Pridvorul (unde “surplombele apasă greu peste micul promontoriu”).

“Consider drumul peste Umeri drept unul din cele mai plăcute trasee de stîncă din Piatra Craiului; nu am pierdut nici un prilej ca aproape în fiecare an să petrec cîteva clipe pline de farmec pe frumosul «belvedere» de la […] «Pridvor», pînă cînd această deosebită plăcere a revenit irealizabilă.

Nemaiputînd avansa pe vîlcel, Titi Ionescu şi ceilalţi s-au angajat pe un horn aflat imediat deasupra “Pridvorului”. Nu departe s-a ieşit într-un prim brîu, un scoc aflat în stînga liniei de creasta scoţîndu-i apoi în zona superioară a abruptului, mai puţin sălbatică. Din Brîul de Sus, ocolind Umărul de la acel nivel, au suit în stînga un afluent al Bîrsei Tămaşului, ieşind finalmente în creasta sudică*4.

Din 1958 (Piatra Craiului, pag. 222), I.I.-Dunăreanu atribuie acestui traseu propriul său nume.*5

S-a mers apoi pe creastă către sud, cu intenţia de a găsi o coborîre spre Poiana Închisă. Prin locurile aflate imediat la nord de aceasta, efectuîndu-se în total două balustrade şi un rapel de 40 de metri, s-a ajuns într-un vîlcel şi apoi în poiană, “pe latura ei inferioară”. De aici au urmat firul principal al Padinei Lăncii (“locuri cunoscute”, la acea dată, de unde supoziţia că o exploraseră cu cîteva zile înainte şi că, implicit, mai fuseseră în Poiana Închisă).

Deşi avea să revină de cîteva ori în zonă, I.I.-Dunăreanu nu a reuşit să identifice posibilităţi de ieşire la creastă în urcuş*6. O asemenea cale a găsit, în 1945, Emilian Cristea*7.

Există o altă cale de ieşire la creastă (cunoscută de C. Lehmann,  care o mai parcurgea în deceniul opt)*8, pe latura nordică a poienii.

Legat de aceste două itinerarii (segment al celei mai lesnicioase coborîri a versantului, între drumul Deubel şi Valea Urzicii), este interesant de meditat cînd le va fi călcat omul prima oară. Informaţii scrise în acest sens nu există, dar se ştie la începutul secolului XIX vînătorii de capre parcurgeau relativ lesne abruptul nord-vestic  al Pietrei Craiului.

– 6 iulie : Hornul Închis.

Fir ce taie extremitatea nordică a peretelui aflat deasupra Brîului Ciorînga Mare. Aici, după trecerea a şase săritori, un obstacol dificil a făcut necesară instalarea unei balustrade către un vîlcel învecinat, pentru a se reveni mai sus în fir. În continuare, pînă la creastă nu au mai întîlnit dificultăţi notabile.

Traseu omologat ulterior cu II A.

– 14 iulie : Colţii Gemeni şi Muchia Ţimbalului Mic.

Prin Valea Podurilor, s-a ieşit în şaua dintre Colţii Gemeni şi Muchia Ţimbalului Mic. Pe un horn prezentînd un punct dificil, au suit pe creştetul celui mai înalt dintre vîrfuri.

Traseu omologat II A.

Reveniţi în şa, au urcat apoi creasta separînd Valea Podurilor de bazinul Ciorînguţei.

– 18 iulie : Canionul (iniţial, Hornul) Ciorînga Mare.

Acest fir “ne atrăsese atenţia prin aspectul lui impresionant, văzut atît de pe Valea Bîrsei, cît şi de la intrarea lui pe Brîul Ciorînga Mare”, “lăsînd să se prevadă oarecari dificultăţi de ascensiune la capătul superior”. Aici, după trecerea a trei săritori, i-a întîmpinat “Săritoarea cu Grotă”. Ocolirea ei pe o fisură din stînga s-a dovedit foarte dificilă; la o prima tentativă, “după patru ore de munca titanică numai în acest loc”, capul de coarda avansase 15 metri, dar sub ameninţarea serii şi a oboselii, echipa a fost nevoită să coboare.

S-a revenit peste două zile. Din punctul atins, Titi Ionescu*9 a efectuat o traversare Dulfer către porţiunea de deasupra grotei.

“Am constatat cu bucurie că stînca s-a supus tuturor încercărilor la care a fost obligată […] prejudecata friabilităţii stîncii din Piatra Craiului era pe jumătate infirmată. Ea va fi definitiv infirmată cu ocazia ascensiunii Peretelui din Piscul Rece.*10

Folosind pitoanele inclusiv ca prize de picior, primul căţărător a răzbit, cu mîinile însîngerate, deasupra săritorii.

Dificultăţile traseului erau departe de a se fi încheiat. Pînă în creastă au luptat cu alte opt săritori. Dificultate FRTA: III A.

______________                   

1) Vezi amintita scrisoare din 4 iulie 1939. Nu ştim dacă C. Lehmann a dat curs invitaţiei, dar peste patru ani se bucura din partea lui I.I.-Dunăreanu de aceeaşi deosebită consideraţie.

2) “… din ale cărui albume de fotografii, datînd de acum 45-50 de ani (1908-1913, n.n.), am reţinut şi interesanta denumire de Coltul Carugelor, dată vîrfului Lancia” (Piatra Craiului, 1958, p.225).

3) Astăzi se consideră îndeobşte Umărul de Jos ca săltînd chiar din Şaua Tămăşelului.

4)  Relatarea de mai sus are la bază notaţiile lui I.I.-Dunăreanu.  Ori descrierile Umerilor Pietrei Craiului  datorate acestuia conţin cîteva erori imposibil de neglijat.

a)  “Vîlcelul se înfundă în pereţii Umerilor  […]  este  punctul  pe  care  l-am  numit  «La  Pridvor»  […]  Continuarea ascensiunii nu este posibilă decît […] pătrunzînd prin hornul ce se deschide pe latura nordică a Umărului…” Ori Vîlcelul din Umărul de Jos nu sfîrşeşte în dreptul Pridvorului, ci iese într-o ramura inferioară a Brîului de Mijloc. Nu se aici problema unei modificări radicale din 1939 şi pînă astăzi a reliefului regiunii;

b)  Imediat  după  premiera  admiristă  I.I.-Dunăreanu  menţionează  şi  faptul  că  “la  1820  m.  altitudine  (în  dreptul Pridvorului, n.n.) […] sîntem pe Brîul de Mijloc”. Ulterior va corecta doar parţial această greşeală, plasînd brîul (altminteri bine localizat, în dreptul unei “interesante lespezi […] ca un acoperiş de colibă”) sub “hornul larg cu vegetaţie şi cu trepte foarte bune” din treimea mediană a traseului (aflat, în realitate, deasupra).

Erorile monografiei dunăreaniste (care nu se rezumă la cele de mai sus) vor fi preluate şi de alţi autori. Aceştia nu par să fi parcurs locurile, impresie întărită în cazul unuia din ei de afirmaţia că (şi) jumătatea superioară a traseului Umerilor are gradul II+ (în realitate, I A).

5) Potrivit obiceiului existent nu numai la noi, numele unui traseu desemnează capul de coardă de la premieră sau, mai rar, un om cu merite deosebite indicat de acesta. Or, în cazul ascensiunii din 1939, ordinea urcuşului fusese “Titi Ionescu, Fr. Bauschke, I.I.-Dunăreanu”. De aici mirarea noastră, căreia I.I.-Dunăreanu a ţinut să-i precizeze: “Ne-am perindat la postul de cap de coardă toţi cei trei bărbaţi […] şi s-a căzut de acord ca traseul să poarte numele celui mai în vîrstă, care întîmplător era şi cel mai vechi în masiv, precum şi proiectantul traseului”.

Explicaţia nu convinge însă.

a) Cap de coardă cu acel prilej, pe porţiunile pe care se va fi găsit necesar întinderea frînghiei, va fi fost Titi Ionescu (a cărei prezenţă era “strict necesară”, cf. Piatra Craiului, 1958, p. 190)

b) “Mai vechi în masiv” erau Titi Ionescu şi F. Bauschke, I.I.-Dunăreanu cunoscînd Piatra Craiului, după propriile-i spuse, abia la 1935.

c) Îndoielnică este şi posibilitatea de a identifica, de la baza abruptului, un traseu, într-un labirint de calcar unde chiar I.I.-Dunăreanu recunoştea ca “puternicul efect de perspectivă” joacă ochiului feste serioase.

Totodată nu ştim de ce toponimicul în cauză vede lumina tiparului abia la două decenii de la premieră, deşi anterior I.I.-Dunăreanu avusese toată libertatea în ale scriselor turistice.

6) În Buletinul Alpin, nr. 2-3-4/1939, I.I.-Dunăreanu pretinde că a “refăcut traseul, în urcuş”, menţiune care dispare însă din scrierile lui ulterioare, unde este prezentată tot varianta coborîtă în rapel la 2 iulie 1939.

7) Membrii unui cerc turistic bucureştean (poate cel mai mare din ţară) folosesc pentru cele două ieşiri denumirile “Dunăreanu”, respectiv “Cristea”. Ultima formulă poate fi de înţeles, fiind vorba de un om care se află la originea popularizării itinerarului. În cazul celeilalte însă, după cum am arătat, se poate afirma că I.I.-Dunăreanu nici măcar nu a pus piciorul pe ea.

8)  Faptul că echipa ADMIR, în 1939, s-a angajat fără mari ezitări în apropierea ei, naşte bănuiala că existau vagi informaţii despre această variantă.

9) “Prezenţa strict necesară a unor cunoscuţi alpinişti ca: Titi Ionescu […] şi alţii, a fost esenţială şi a condiţionat reuşita încercărilor noastre de a forţa misterioasele porţi ale abruptului Pietrei Craiului” (Piatra Craiului, 1958, p. 190).

10) Piatra Craiului, 1944.

You may also like...

Leave a Reply