M.N.RUSU Poezie şi geografie

În Lumină lină, nr. 4 din 2011, în semnalul editorial “Corabia de piatră”, am promis că voi reveni asupra volumului Indulgenţe pentru un loc pe Corabia lui Noe, semnat de poetul Vasile Ioan Ciutacu (Ed. Premier, Ploieşti, 2009). Am revenit. Am recitit cartea şi mi-am consolidat impresia dintâi. E vorba de un poet autentic, o conştiinţă care s-a aprins şi reaprins liric în anii de după ”revoluţia inocenţilor” din ’89 şi cărora chiar “martirilor” le dedică un poem în avangarda paginilor: ”Nenumăraţi şi iar şi iară/ La neamul nostru întru ţară/ Retraşi la neamul de sub vatră/ Ne iartă, Doamne, cât se iartă!// Tot mai rostiţi la vremuri grele,/ Retraşi apoi înspre tăcere,/ Cu chipurile-n ger uitate,/ Ne iartă, Doamne, cât se poate!/…// Retraşi pe-nscrisul de pe cruce/ Pentru altarul viu din sânge/ Şi zborul alb dintre cuvinte/Ne scoală, Doamne, din morminte!/ Ridică-ne din greu neumblet/ Pentru cei vii, dar morţi în suflet,/ Nenumăraţi şi iar şi iară/ Să nu murim a doua oară!” (Ruga eroilor tineri). Poem antologic, indiscutabil sau discutabil pentru cei fără suflet şi credinţă.

Dar să nu se creadă că aceasta este harfa esenţială a poetului ce se vrea îmbarcat pe Corabia lui Noe a existenţei noastre de toate zilele. Vasile Ioan Ciutacu solicită ”indulgenţe” pentru acele personaje din istorie şi pentru acele locuri istorice care s-ar cuveni să fie salvate (de la) dintr-o Românie a ţăranului subcarpatic şi a castelului său din zona palatelor de pe Valea Prahovei şi a munţilor care o străjesc. Pe scurt, pentru că nu vreau să polemizez cu prefaţatorul cărţii, cam pripit şi contradictoriu, încerc să ofer o perspectivă şi o cheie deosebită pentru înţelegerea în profunzime a versurilor din această carte plină de surprize lirice şi versificatorii.

V.I. Ciutacu nu este un poet marcat de moda optzecistă sau aproape de ea, ci unul care, pe urmele generaţiei lui Nichita Stănescu, încearcă să repună în circulaţie fluidul viu al poeziei universale şi al celei autohtone, obstrucţionat cândva de ideologia totalitară a „revoluţiei culturale”. Poetul nostru este un profund cunoscător al marilor noastre valori lirice (Nichita, Tudor Arhgezi, Ioan Alexandru, Gh. Pituţ, ş.a.); dar şi al celor de sub “vămile” lui T.S. Eliot. Sinteză şi preluare de ştafetă greu de realizat, dar nu imposibilă. El ridică la rang de personaj mesianic însuşi toposul său natal, respectiv zona subcarpatică dintre Posada Principesei Bibescu, Castelul Peleş şi Mănăstirea Sinaia, în metafore care răstoarnă eventuala lor origine livrescă. Localitatea Poiana este ridicată, simbolic orbind, la înălţimi cosmice, ancestrale: ”Din cer, Poiana, te-ai desprins, tăgadă,/ Pe crucea timpului stai răstignită…/ Alerg spre tine-n lanţuri de zăpadă/ Cu sufletul de foc ca spre iubită” şi ale stemelor princiare: “De crini învolburaţi şi puşi s-atace/ Făptura ta de nuntă şi fierbine,/ De-ai duce-apoi tratatul greu de pace/ Pe gura-ţi pustiită de cuvinte/ Ce-n scâncet totuşi mai auzi cum cere/ Din sufletul a celor ce-au plecat…/ E-un ţipăt surd, la margini de durere/ Ce bântuie fantoma peste sat…” (Porţi de mătănii). Sau: „Când umerii povara-i înconvoaie/ închide-mi dangătul ajuns văpaie/ Şi pune-1 sub o cheie anumită/ Să nici nu ştiu că-mi este arvunită/ Şi-n locul lui aşează-mi doar o toacă/ Şi- aceea ar să-n muguri de o cracă/  Să-mi sece lutul, umbra-mi ca să-l treacă,/ Iar de se cere timpul ca să-mi bată/ Mai toarnă-mi, iarăşi,/ clopotu-mi pe-o spată/ Şi scoate-mi cuiele cu floarea-n poartă/ Ce le-am bătut în palme viaţa toată” (Toaca). Aşadar, poetul se reîntoarce la motivele şi obiectele spiritului creştin, la acele metafore care au avut o anumită funcţionalitate, la simboliştii români, dar cărora acum le redă o nouă strălucire. Să transformi corabia lui Noe şi munţii Ararat în registrul semantic al unui lirism armonios, să-i vezi antropomorfic precum vede poetul Poiana natală, nu este deloc un exerciţiu facil. Închei cu poemul edificator Corabia cuvântului: „Timpul tangentă la cărarea muntelui, / în căutarea unor paşi dincolo de înălţimea lui/ – cum zborul e-o pasăre respirată de aer -/ Stau în faţa acestei uriaşe inimi/ pe care doar mintea sufletului o poate cuprinde…// Şi mă doare, Doamne, mă doare,/ că în loc de aripi mi-ai dat/ nişte urme ce seamănă, unori,/ c-un urcuş prăbuşit la picioare,/ de iarăşi mă caţăr din greu/ prin povârnişul din mine/ cu rănile-n coajă, ştii?/ de la ultima noastră iubire,/ până ce muntele are culoarea/ din sângele meu…// Între pisc şi abisuri/ târăsc în loc de fiinţă/ corabia cuvântului înspre vârful Ararat”.

Publicat în revista diasporei românești din SUA –”Lumina Lină” din New York, în nr. 3 Iulie Septembrie 2012

Vârsta albă

                                    lui M.D.

Tu ce mai faci? Zăpada e cu tine?

Cine-ţi mai taie pârtie şi lemne?

Ţi-e patul greu? În palmă simţi suspine?

Şi-n preajma ta nu-i nimenea, pesemne?

Te sună cineva? Ţi-e cupa plină?

Ce zvonuri mai auzi înzăpezite?

Ce stele ning? Ce viscol le înclină?

Sau tu-l dobori cu tâmplele-nflorite?

E mare depărtarea? Mă mai vezi?

Fereastra ţi se trage sub perdea?

De-atâta ger sticlos mai poţi să crezi

Cum mi se scurg genunchii în podea?

E linişte sau poate vin schiorii?

E-un foc de armă sau e-o avalanşă?

Cuvintele-s tăcerile scrisorii

Şi iarna vămile ţi le înfaşă?

Mai poţi să vii? Eşti lacrimă sau rază?

E sufletu-mi în poartă ori sunt lupii?

Şi neaua care curge ţi-e amiază?

Şi-a cui e umbra asta fără dubii?

E o fantomă sau e trupul meu?

Vezi, urma-i nu cumva-mi se potriveşte?

Şi nu auzi cum plânge Dumnezeu

Când crucea ce-o ridic mă arcuieşte?

Eşti mult pe-aproape sau mi se pare

Că ninge cineva peste ninsoare?

Îmi croşetezi din bine ori amarul?

Şi cine, doamnă-mi fură iarăşi jarul?…

Iarba

Dobor din mări de iarbă nestinsă câte-un val

Ce-n furie izbeşte tăpşanul de la casă…

Pe drum se-aud rugine-n potcoava unui cal

Şi-n pragul uşii-mi pare că-i urma ta rămasă.

            Mai dau pereţii casei cu năpârliri de vânt

            Şi plase de păianjen desfac de pe icoane…

            Aş încerca să fluier, aş încerca să cânt,

            Dar gura mi se-nchide cu pâcla unei toamne.

            Şi strig din toţi plămânii, dar nimeni nu-mi răspunde,

            Aş vrea s-aprind iar focul, aş vrea să  te-aştept,

            Dar ierburile grase, învăluite-n unde,

            Mi s-ar propti în umeri, mi s-ar ascunde-n piept…

            Uitându-mă de tine, uit timpul în odaie,

            Aş vrea să ştii o strofă, din câte ţi-am mai scris,

            Când ierburile astea încearcă să-mi îndoaie

            Şi mâna pe hârtie, şi vocea de proscris,

            Dar gândul că exişti, oricâtă iarbă este,

            Cărarea dinspre tine e-o culme printre creste.

Vasile Ioan Ciutacu

You may also like...

Leave a Reply