VASILE IOAN CIUTACU – DESCÂNTECE PENTRU VIAŢĂ ŞI MOARTE

Pentru Vasile Ioan Ciutacu poezia este, după cum singur o mărturisește, o problemă esențială de viață, un rost și o motivație ale existenței umane în sine. Nu avem nici un temei să ne îndoim de asta din moment ce ele vine cu argumente de valoarea celor conținute în recentul său volum de versuri: DESCÂNTECE PENTRU VIAȚĂ ȘI MOARTE (Ed. Premier – Ploiești, an 2000, coperta de Ioana Grigorescu, post-față de Beatrice Ruscu). Dacă la această oră ar exista în țara noastră o viață culturală normală, cartea lui Vasile Ioan Ciutacu ar pute fi onorată ca un adevărat eveniment literar de înaltă calitate. Din nefericire, în prezent lumea e atrasă doar de scrierile polemice, care atrag atenția datorită scandalului și acuzelor directe nominalizate, chit că acest gen extra-literar este, prin excelență, perisabil.

Neacordând nici un credit criteriilor de conjunctură, poezia lui Vasile Ioan Ciutacu ne propune o artă universal-valabilă, dincolo de mode și timp, o poezie născută din dragoste și revoltă, din teamă și bucurie, din speranță și desnădejde, autorul nu este gestionar al unor modele importate, nici arlechin care dincolo de revoltă mimează cu ironie marile sfâșieri ale omului contemporan; el este chiar victima care se autoimolează în fața noastră, călău și jertfă în același timp, aceasta fiind de altfel, singura ipostază în care te poți întâlni cu adevărata poezie.

Luând în considerație doar sursa și materia inspirației poetului, așa cum apare acesta în volumul „Descântece pentru viață și moarte”, unii comentatori l-au etichetat pe Vasile Ioan Ciutacu drept poet-țăran, un ins teluric, direct, necruțător și năvalnic. E o simplificare. El este un scriitor cu o bogată cultură bine asimilată. Și oare, nu din noroi și din piatră făuresc marii artiști îngeri, flori și idei? E drept că motivele de inspirație sunt , la Vasile Ioan Ciutacu, arhetipale, ele formând doar baza materială, substanța din care  prestidigitatorul scoate „păsări și nuferi când joacă, și stoluri și grădini și catapetezme” cum spunea un mare poet. Alți analiști, pe semne de formație comparatistă, l-au apropiat de diverși alți creatori înruduți într-o oarecare măsură cu Esenin, Rilke, la noi cu Aron Cotruș, Radu Gyr chiar. Se poate, dar nu acesta este esențialul. Niciunul dintre noi nu știe rezultatul vreunei generații spontanee. Suntem câte ceva din fiecare om pe care l-am întâlnit dar metabolizarea informațiilor culturale ne aparține în totalitate. Căci spune altcineva, în glumă: „dacă leul mănâncă o antilopă, antilopa devine leu, nu leul antilopă!”…

În creația oricărui om de cultură – și Vasile Ioan Ciutacu face parte din această categorie, se întâlnesc cele mai diferite și mai semnificative valori ale lumii, fapt care nu poate decât să-l onoreze pe cele ce se adapă la cele mai curate izvoare. Într-o zonă ideală a volumului la care ne referim, depistăm dragostea metafizică a lui Dante pentru Beatrice sau teama de înserare a lui Novalis sau dansul nebun de idei al lui Nietzsche. Nu e absent, desigur nici Esenin cu desnădejdea stepelor nesfârșite, nici Eminescu cu ale sale nostalgii selenare. Căutând arheii literari, cum să ne mire dacă vom da, poate, și peste Dosoftei, Arghezi, Voiculescu și mulți alți înaintemergători?…

Dar în poezie se întâmplă și alte lucruri ciudate. Autorul se confundă cu opera, iar aceasta îl exprimă, îl demască, am putea spune, în cele mai secrete reacții ale sale. Cititorul este invitat la o adevărată psihanaliză poetică. Poezia eminesciană: Tat twan asi (tu ești acela) este valabilă și în cazul lui Vasile Ioan Ciutacu, care nu poate fi gândit în afara „Descântecelor pentru viață și moarte”, cutreerate de lupi și de țăndări de lumină. Poezia lui este, în fond, autobiografică, precum și în cazul altor poeți. („Doamna Bovary sunt eu”, declara Flaubert). Lectura descântecelor echivalează cu parcurgerea filelor unui jurnal intim, ale cărui însemnări zilnice, deși metaforizate și cu cheie, îl trădează cu fiecare filă pe cel care l-a scris.

Se spune că artistul se naște, trăiește și moare prin opera pe care o ticluiește. Vasile Ioan Ciutacu aparține plenar acestei categorii de damnați. Cu fiecare filă pe care o întoarcem, măștile poetului cad una câte una.

El rămâne cu pieptul gol în fața tuturora. Asta a și vrut!

Și e netemător știind că fiecare carte este o moarte și o înviere…

                        Nicolae-Paul Mihail

• 

Darul

                 – 1 –

Tu, Clara mi-ai trimis stiloul

Să scriu la vremuri de răscruce

Cum păsări duc prin cer oul

Ca zborul să le fie cruce

Privindu-le să pic pe gânduri

Să descifrez ce-ar fi erou

Când se ordonă stai în rânduri

Și-ți cară visele-n cavou…

Dar să priceapă tot românul

Cât de înalt este să ai

Un zbor de glie când păgânul

Te-ar vrea infernul dintr-un rai

Ca el să-ți șteargă ce străbunii

Au scris cu sângele-n testament

Că-n vatră nu cumva tăciunii

Să ardă-un foc inexistent,

Să plângi în țara ta pe drumuri

Când să exiști e aventură

Prin rotocoalele de fumuri

Ce căi strivesc, îți intră-n gură

Sir Președinte luați aminte

Clara mi-a trimis toiagul

Și Dumnezeu îmi dă cuvinte

Când scriu cu el mai mare dragul

Că mișc în front așa-s ursit

Poruncile să le destram

De-alerg copil plus infinit

Cu raze lună bat în geam

De ușa mi-o deschide-un înger

Și n-am cum să știu că-i ea

Când rănile m-opresc să sânger

Că trec un prag de casă stea…

Stiloul flaut fermecat

Numai prin El tu mi l-ai dat!…

               – 2 –

Tu, Clara, mi-ai trimis stiloul

Să încrustez urma ce duce

Cum păsări urcă-n stele oul

Ca zborul să le fie cruce

Apoi cu darul tău să-ți spun

Din ceruri în scrisori de nea

Ți-le trimit printr-un lăstun

Ferindu-le de vreme rea

Să știi c-aici se pregătește

O nuntă aripi de vecie

Când primăvara te vestește

Că-s mire vers de poezie

Pe care tu să mi-l dictezi

Să-l scriu ca un adânc de vreme

Când viruși vin de n-ai să crezi

Că-i sfarm luceferi în poeme

Te-aștept să vii să-mi ții isonul

Ceremonia n-o să-nceapă

Decât mireasă când dai tonul

Acestei lumi în cer să-nceapă

Acasă

Îmi imaginez orașul care trăiește

prin nume țara.

Întind mâinile către el.

Dau de hotarele lui granițe

și mai departe nemărginirea…

…întoarcerea este dimineața

când fericit că am străbătut

atâta cale dau de firul ierbii fermecat

al copilăriei – osia pământului.

Bucurați-vă că după drumul lung

sunteți cu mine acasă!…

Masca de vulture

Cât se va mai bucura

câinele casei că nu sunt câine

Copilăria îmi face cu mâna

din adâncul piscului ei:

un bun rămas, ori un bun venit?

Culesul merelor de aur

nu mai are scară.

Nucile dezghiocate de mama

există doar în cozonacii

ale căror felii sunt ospățul zeilor.

Venele-mi tânjesc rugina.

Dar exist în amândoi

Ea pășește prin iarba visului

eu prind aripi din urmele de pe lespezi

Fericirea am vândut-o cândva

doar pe-o mască de vulture

Cât se va mai bucura

câinele casei că nu sunt câine.

Bucuria deșteptării

Și vine tata ca să-mi spună:

– Ce naiba faci de nu mă vezi

Cum ierburile te sugrumă

Și crești năpârci în loc de iezi?…

Auzi tu, Clara ce se întâmplă

Într-un ținut ce-i și al tău

Când sângele de stea în tâmplă

îmi bate în apus de hău…

Și din cuvinte desenez

O primăvară prin grădină

Și tu regină-n al ei miez

Îmi crăpi de ziuă făr’ de-o vină

De ies afară unde tata

Se scutură de cimitir…

Grădina din cuvinte-i gata

Când cot la cot cu el înșir

O rânduială de-altădată

De tot ce-a fost e sângeriu

Și stăm apoi sculptați în poartă

Și mai devreme și mai târziu

Și te aștept cum se cuvine

De vii, un lucru să nu-mi ceri

Când toate astea-s pentru tine

Să nu-mi spui c-ai fost doar ieri.

VASILE IOAN CIUTACU

Poezii din volumul „Masca de vulture” în cur de apariție la Editura EIKON – București