VASILE IOAN CIUTACU – DESCÂNTECE PENTRU VIAŢĂ ŞI MOARTE

Pentru Vasile Ioan Ciutacu poezia este, după cum singur o mărturisește, o problemă esențială de viață, un rost și o motivație ale existenței umane în sine. Nu avem nici un temei să ne îndoim de asta din moment ce ele vine cu argumente de valoarea celor conținute în recentul său volum de versuri: DESCÂNTECE PENTRU VIAȚĂ ȘI MOARTE (Ed. Premier – Ploiești, an 2000, coperta de Ioana Grigorescu, post-față de Beatrice Ruscu). Dacă la această oră ar exista în țara noastră o viață culturală normală, cartea lui Vasile Ioan Ciutacu ar pute fi onorată ca un adevărat eveniment literar de înaltă calitate. Din nefericire, în prezent lumea e atrasă doar de scrierile polemice, care atrag atenția datorită scandalului și acuzelor directe nominalizate, chit că acest gen extra-literar este, prin excelență, perisabil.
Neacordând nici un credit criteriilor de conjunctură, poezia lui Vasile Ioan Ciutacu ne propune o artă universal-valabilă, dincolo de mode și timp, o poezie născută din dragoste și revoltă, din teamă și bucurie, din speranță și desnădejde, autorul nu este gestionar al unor modele importate, nici arlechin care dincolo de revoltă mimează cu ironie marile sfâșieri ale omului contemporan; el este chiar victima care se autoimolează în fața noastră, călău și jertfă în același timp, aceasta fiind de altfel, singura ipostază în care te poți întâlni cu adevărata poezie.
Luând în considerație doar sursa și materia inspirației poetului, așa cum apare acesta în volumul „Descântece pentru viață și moarte”, unii comentatori l-au etichetat pe Vasile Ioan Ciutacu drept poet-țăran, un ins teluric, direct, necruțător și năvalnic. E o simplificare. El este un scriitor cu o bogată cultură bine asimilată. Și oare, nu din noroi și din piatră făuresc marii artiști îngeri, flori și idei? E drept că motivele de inspirație sunt , la Vasile Ioan Ciutacu, arhetipale, ele formând doar baza materială, substanța din care prestidigitatorul scoate „păsări și nuferi când joacă, și stoluri și grădini și catapetezme” cum spunea un mare poet. Alți analiști, pe semne de formație comparatistă, l-au apropiat de diverși alți creatori înruduți într-o oarecare măsură cu Esenin, Rilke, la noi cu Aron Cotruș, Radu Gyr chiar. Se poate, dar nu acesta este esențialul. Niciunul dintre noi nu știe rezultatul vreunei generații spontanee. Suntem câte ceva din fiecare om pe care l-am întâlnit dar metabolizarea informațiilor culturale ne aparține în totalitate. Căci spune altcineva, în glumă: „dacă leul mănâncă o antilopă, antilopa devine leu, nu leul antilopă!”…
În creația oricărui om de cultură – și Vasile Ioan Ciutacu face parte din această categorie, se întâlnesc cele mai diferite și mai semnificative valori ale lumii, fapt care nu poate decât să-l onoreze pe cele ce se adapă la cele mai curate izvoare. Într-o zonă ideală a volumului la care ne referim, depistăm dragostea metafizică a lui Dante pentru Beatrice sau teama de înserare a lui Novalis sau dansul nebun de idei al lui Nietzsche. Nu e absent, desigur nici Esenin cu desnădejdea stepelor nesfârșite, nici Eminescu cu ale sale nostalgii selenare. Căutând arheii literari, cum să ne mire dacă vom da, poate, și peste Dosoftei, Arghezi, Voiculescu și mulți alți înaintemergători?…
Dar în poezie se întâmplă și alte lucruri ciudate. Autorul se confundă cu opera, iar aceasta îl exprimă, îl demască, am putea spune, în cele mai secrete reacții ale sale. Cititorul este invitat la o adevărată psihanaliză poetică. Poezia eminesciană: Tat twan asi (tu ești acela) este valabilă și în cazul lui Vasile Ioan Ciutacu, care nu poate fi gândit în afara „Descântecelor pentru viață și moarte”, cutreerate de lupi și de țăndări de lumină. Poezia lui este, în fond, autobiografică, precum și în cazul altor poeți. („Doamna Bovary sunt eu”, declara Flaubert). Lectura descântecelor echivalează cu parcurgerea filelor unui jurnal intim, ale cărui însemnări zilnice, deși metaforizate și cu cheie, îl trădează cu fiecare filă pe cel care l-a scris.
Se spune că artistul se naște, trăiește și moare prin opera pe care o ticluiește. Vasile Ioan Ciutacu aparține plenar acestei categorii de damnați. Cu fiecare filă pe care o întoarcem, măștile poetului cad una câte una.
El rămâne cu pieptul gol în fața tuturora. Asta a și vrut!
Și e netemător știind că fiecare carte este o moarte și o înviere…
Nicolae-Paul Mihail
Darul
– 1 –
Tu, Clara mi-ai trimis stiloul
Să scriu la vremuri de răscruce
Cum păsări duc prin cer oul
Ca zborul să le fie cruce
Privindu-le să pic pe gânduri
Să descifrez ce-ar fi erou
Când se ordonă stai în rânduri
Și-ți cară visele-n cavou…
Dar să priceapă tot românul
Cât de înalt este să ai
Un zbor de glie când păgânul
Te-ar vrea infernul dintr-un rai
Ca el să-ți șteargă ce străbunii
Au scris cu sângele-n testament
Că-n vatră nu cumva tăciunii
Să ardă-un foc inexistent,
Să plângi în țara ta pe drumuri
Când să exiști e aventură
Prin rotocoalele de fumuri
Ce căi strivesc, îți intră-n gură
Sir Președinte luați aminte
Clara mi-a trimis toiagul
Și Dumnezeu îmi dă cuvinte
Când scriu cu el mai mare dragul
Că mișc în front așa-s ursit
Poruncile să le destram
De-alerg copil plus infinit
Cu raze lună bat în geam
De ușa mi-o deschide-un înger
Și n-am cum să știu că-i ea
Când rănile m-opresc să sânger
Că trec un prag de casă stea…
Stiloul flaut fermecat
Numai prin El tu mi l-ai dat!…
– 2 –
Tu, Clara, mi-ai trimis stiloul
Să încrustez urma ce duce
Cum păsări urcă-n stele oul
Ca zborul să le fie cruce
Apoi cu darul tău să-ți spun
Din ceruri în scrisori de nea
Ți-le trimit printr-un lăstun
Ferindu-le de vreme rea
Să știi c-aici se pregătește
O nuntă aripi de vecie
Când primăvara te vestește
Că-s mire vers de poezie
Pe care tu să mi-l dictezi
Să-l scriu ca un adânc de vreme
Când viruși vin de n-ai să crezi
Că-i sfarm luceferi în poeme
Te-aștept să vii să-mi ții isonul
Ceremonia n-o să-nceapă
Decât mireasă când dai tonul
Acestei lumi în cer să-nceapă
Acasă
Îmi imaginez orașul care trăiește
prin nume țara.
Întind mâinile către el.
Dau de hotarele lui granițe
și mai departe nemărginirea…
…întoarcerea este dimineața
când fericit că am străbătut
atâta cale dau de firul ierbii fermecat
al copilăriei – osia pământului.
Bucurați-vă că după drumul lung
sunteți cu mine acasă!…
Masca de vulture
Cât se va mai bucura
câinele casei că nu sunt câine
Copilăria îmi face cu mâna
din adâncul piscului ei:
un bun rămas, ori un bun venit?
Culesul merelor de aur
nu mai are scară.
Nucile dezghiocate de mama
există doar în cozonacii
ale căror felii sunt ospățul zeilor.
Venele-mi tânjesc rugina.
Dar exist în amândoi
Ea pășește prin iarba visului
eu prind aripi din urmele de pe lespezi
Fericirea am vândut-o cândva
doar pe-o mască de vulture
Cât se va mai bucura
câinele casei că nu sunt câine.
Bucuria deșteptării
Și vine tata ca să-mi spună:
– Ce naiba faci de nu mă vezi
Cum ierburile te sugrumă
Și crești năpârci în loc de iezi?…
Auzi tu, Clara ce se întâmplă
Într-un ținut ce-i și al tău
Când sângele de stea în tâmplă
îmi bate în apus de hău…
Și din cuvinte desenez
O primăvară prin grădină
Și tu regină-n al ei miez
Îmi crăpi de ziuă făr’ de-o vină
De ies afară unde tata
Se scutură de cimitir…
Grădina din cuvinte-i gata
Când cot la cot cu el înșir
O rânduială de-altădată
De tot ce-a fost e sângeriu
Și stăm apoi sculptați în poartă
Și mai devreme și mai târziu
Și te aștept cum se cuvine
De vii, un lucru să nu-mi ceri
Când toate astea-s pentru tine
Să nu-mi spui c-ai fost doar ieri.
VASILE IOAN CIUTACU
Poezii din volumul „Masca de vulture” în cur de apariție la Editura EIKON – București