ADUCEREA ÎN CUVINTE

„Iubește-mă începe ura” este a patra carte a poetului Vasile Ioan Ciutacu, după „Descântece pentru viață și moarte” (Editura Premier, 2007), „Spânzurat de-un fir de iarbă” (Editura Premier, 2009) și „Indulgențe pentru un loc pe Corabia lui Noe” (Editura Premier, 2009).

Titlul „Iubește-mă începe ura” ne introduce în atmosfera cărții – Yin și Yang-ul chinezesc, Drumul în sus și Drumul în jos heraclitian, Binele și Răul, Frumosul și Urâtul, polaritatea valorilor, lupta contrariilor și chiar negarea negației „…iarba deasă/ de nimeni parcă neculeasă”, sunt elemente care jalonează demersul poetic al lui Vasile Ioan Ciutacu și care se regăsesc atât în ideatica textului cât și, uneori, în elementele antitetice pe care se structurează matafora sa. Iată câteva exemple: „cerul din lut”, „nemuritori prin clipa muritoare”, „au devenit bogați săracii”, „ne-ntoarcem eroi dintr-o luptă ce nu s-a purtat niciodată”, „Și te vedeam de nu vedeam…” Toate acestea conferă demersului său poetic un puternic dinamism și forță de expresie. Poezia sa pătrunde într-o lume ancenstrală, a elementelor primordiale „cuvintele –acelea rostite de tine/ care țineau loc/ de pământ/ de apă/ de aer/ de foc…”, o lume sălbatică și cruntă cu brume, geruri și zăpezi, cu toamne și ierni cutrereiate de haite de lupi și în care se simte, întru-câtva exilat „Și n-am pe nimeni ca să-i fac un dar/ De strâng în brațe des statui de ger,/ Și caut vorbe rare în zadar…” (Cerul răstignit) și pe care poetul încearcă să o îmblânzească prin iubire. „Iubește-mă începe ura” înseamnă, în (di)sperarea poetului, iubește-mă pentru că altfel va începe ura și, poate mai puțin, iubește-mă pentru că, oricum, ura va începe. Poetul este permanent într-o „stare de veghe” datorită condiției umane, precare, în această lume: „Ce facem, Doamne, că se face frig/Și lemnul sub topor se tot scurtează/Și numai eu te-aud când disperat te strig/ Să-ți spun că noaptea urcă spre amiază…”// (Stare de veghe). Și chiar dacă el este pândarul (vânătorul), este conștient că tot el este în același timp și vânatul:     „Să-ncepem, doamnă, astăzi vânarea cea mai grea/ Să hărțuim prin inimi vânatul licaneu/ Să revenim la focul cu jar din stea/ În timp ce vânătorul și lupul sunt tot eu”.

Cartea este structurată, aș zice eu, aparent arbitrar, în două secțiuni: „Lupii din sânge” și „Albul sculptat din cuvinte”. Zic aparent arbitrar deoarece teme din prima secțiune se regăsesc, din abundență, în a doua și invers: tema eroziunii timpului, tema iubirii necesare, temele psaltice ale căutării divine și temele christice ale mântuirii prin jertfă, etc. În realitate, în prima secțiune, poetul caută reperele ontice ale inserției sale în lume, în timp ce în a doua secțiune încearcă să creioneze sensul și rostul existenței. Prima ne identifică a doua ne dă șansa mântuirii… prin iubire.

„Lupii din sânge” ne dezvăluie o realitate cosmică în care timpul circulă liber precum sângele într-un sistem sanguin „Mă uit pe ulițe cum timpul trece” (Clipa din mână), lupii din sânge fiind, de fapt, vârstele poetului așa cum sunt percepuți în poezia „Tablou”: „o pârtie plină de urlete flămânde de lupi/ vârstele mele/ din cercurile bradului de pe colină” dar care sunt și anii pe care poetul îi cheamă din vremuri: „Și iar croiesc pârtii, dar oare până când/ Îmi chem din vremuri anii – lupii mei flămânzi?/ Și de-i auzi la noapte prin gândul tău trecând/ Ai grijă, nu-i lua-n seamă să nu devină blânzi!” (Pradă). Astfel se crează, la mivel cosmic, coridoare prin care are loc o adevărată transhumanță istorică a timpului cu valorile lui dispărute sau pe cale de dispariție dar care, ancorate temeinic în rădăcinile ontice ale realității, respiră încă aerul axiologic al prezentului: „Mai trece rar prin sat câte-un bătrân în cârje/ De parcă se destramă și ceru-n urma lui…/ Însă mai rar coboară târând ciomagul alb/ Câte-un păstor din veacuri ce pare-al nimănui,// De semnul crucii-i și fac cei care calea-i taie/ Când îi aud oftatul cu lacrimi în obraz…/ Mai trece iar prin sat câte-un bătrân ce-nalță/ La rang de rugăciune paragini de pârleaz,// Și cine mai pricepe că-n plânsul ce îl poartă/ El duce mântuirea acelora din sat/ Când Dumnezeu deschide prin lună câte-o poartă/ În care-și văd urmașii păstorul neîngropat?!…” (Păstorul neîngropat). Așa cum, la nivel temporal, există o comunicare a vremurilor, la nivel cosmic există o comunicare spațială, inserția în realitate a poetului este organică „de la călcâi până la ploape”, de lutul gliei pănă la cerul înstelat. Poetul se simte participând la miracolul existenței. Spațiile descrise pictural în poezie sunt spații reale în care sălăsluiește efectiv poetul: bradul de pe colină este real, iernile crâncene, în troienile cărora poetul taie pârtii, sunt reale, lupii care urlă sub ferestre sunt reali, Poiana este reală, după cum reale sunt și înfloritele primăveri, numai că, în poezie ele sunt transfigurate în tărâmuri fantastice, ireale, de basm, uneori blânde, primitoare: „Și suie floare peste floare/ Tot cățărându-se prin noi/ Că-n ochi avem numai petale/ Și-n brațe flăcări de altoi…//Și-aud prin veac un glas de tată/ Îngână-n cer privighetori/ Când mână iarna din poiată/ Cu mieii înfloriți din flori…// Și stăm de vorbă cu copacii,/ Ne zboară păsări subțiori…/ Și-au devenit bogați săracii/ Îmbobociți de-atâtea flori…” (Floare de cireș) sau „Tocmai în lună-i Poiana, sânul tău/ Încorsetat în ierburi, vulpile roșcate…/ Prin brad aud icoanele-ți din greu/ Cum se izbesc de noduri și de cioate…” (Aud icoanele). Alteori aceste spații sunt mai puțin primitoare mai siberiene, uneori deprimante: „Privește pe drumul îmbrăcat în iarnă/ Cum ziua se retrage fără urme,/ Doar lupii mirosind lăptoasele stele/ Le sprijină-n boturi peste culme…/ (Somn alb) sau „Vântoasele de-o săptămână/ Dezleagă poarta din țâțână/ Și lupii vin cu colți de brumă/ Fugindu-le din ochi o turmă…” (Și-atâtea frunze). Dar indiferent cum, poetul constată o înfrățire protectoare cu natura, „Iată pădurea/ mă ține de mână/ să nu cadă cu totul/ de tot în fântână…” (Mână-n mână) sau „Bradule de pe colină/ Nu îți da vina pe rășină/ Când mă privești prin cetini verzi/ Și teamă-ți e să nu mă pierzi…/ Și mă uit la tine, frate,/ Socotind cândva că-n spate/ Te voi duce, mă vei duce/ Între noi purtând o cruce, Crucea tot din osu-ți ruptă” (Balada bradului de pe colină).

În capitolul al doilea, „Albul cioplit în cuvinte”, poetul își pune problema rostului asemeni unui „…căutător de comori ce n-a găsit măcar un bănuț de argint…” (Căutătorul de comori).

Albul din cuvinte este, pentru poet: iubita (iubita mireasă, iubita minune, iubita femeia care-l aștepta, „femeia jumătate bărbat/ care spintecă lemne”), este zăpada, bruma, iarna, este moartea care așteaptă deșirarea „ghemului aflat spre sfârșite”, dar mai presus de toate este viața pe care o iubește necondiționat. Fără iubită, spre exemplu, nimic nu-și mai are rostul: „Ce rost mai are orașul acesta/ să fie trecut pe vreo hartă/ dacă nu mai cobori pe peron/ unde te-aștept cu anotimpul/ păsărilor migratoare-n poartă?…” (Așteptare pe un peron) sau „Ce rost are drumul să mai fie drum/ dacă tu nu-l mai străbați,/ nu-i mai deștepți pietrele/ din somnul lor mai greu ca deznădejdea…” (Rost fără rost). Convins că singurul sens al ființării este iubirea, el își așteaptă iubita înlăturând din calea sa orice opreliști: „Te-aștept să vii, am pregătit și poartă/ să n-aibă ivărul de cum sosești/ Șă nu te miri dac-ai să vezi și harta/ În care poarta e trecută când nu ești…// Te aștept să vii, am priponit și câinii/ Și numai cel din sânge-mi stă la pândă” (Te-aștept să vii…), și încă „Fără tine nu e vreme,/ Nici pământul nu mai este,/Ești un cer ce naște ceruri,/ Ești povestea din poveste…” (Portret).

Suprema prețuire a iubitei este aducerea sa în cuvinte: „Te-aștept să vii la mine în cuvinte/ Și să rămâi precum un drum prin soartă/ Pe care-l tot străbat și nu-i de-ajuns/ De cred ades că-n mine s-a ascuns…” (Te-aștept să vii…) poetul este asemeni meșterului Manole, ziditorul de altare: „Chiar dacă zidesc cuvinte/ Cum un meșter de altare/ Fără tine nu se poate/ Să stea zidul în picioare…” (Portret).

Trebuie să reținem, însă, că iubirea ce străbate versurile volumului de față, este o iubire christică, cristalizatoare de relații interumane și nu un erotism de circumstanță.

Dincolo de conținutul ideatic al cărții, putem remarca mijloacele prin care textul se „insinuează” în poezie: forța metaforei și a figurilor de stil prin care poetul creionează imagini picturale. În poezia lui Ciutacu, tot timpul, mergi cu ochii deschiși. Parabolele sale sunt, uneori, născătoare de mituri. Poetul stăpânește la fel de bine versul clasic, versul popular ca și versul liber. Cu siguranță aducerea în cuvinte este șansa ieșirii din anonimat, este o punte de trecere în eternitate și poetul știe asta. Ceea ce știm noi, lectorii cărților sale, este că Vasile Ioan Ciutacu este un poet consacrat care trebuie să aștepte șansa de a fi citit.

                              GRIGORE  GOLUBEANU

Soarele ochilor mei vorbește tăcerea

Pășesc timpul prin grădina primăverii.

Știi?,

am venit mai devreme ca să mă adaptez minunii.

Orice cuvânt rostit aici este tăcerea

trandafirului înflorit.

Merg în vârful picioarelor

să nu clatin veșnicia.

Uite!, urmele tatălui flori de nu mă uita

Cu iia brodată de îngeri cu fir de iarbă

și stele mama de mine și gând îl așteaptă venind.

Cu boneta, banduliera și lopata Lilemann.

Din ultima bătălie…

Din ultima scrisoare încrustată

cu creion chimic, baionetă și sânge:

„Dumnezeu, tu și eu!”. Și câteva flori.

Să-i bandajeze rănile durute de ea

cu feșe de suflet.

Și de alt timp…

…De atâta timp.

Aceste flori în grădina unde ea

va răsări de ziuă din flăcările mele flori.

Minunea ce sporește minunea.

De-abia acum soarele ochilor mei vorbește tăcerea

Auziți?

Un oftat curcubeu

…Vin de departe.

Azi-noapte un copil mi-a tăiat calea.

M-a luat de mână

Mâna lui avea degete de lumină

Bună dimineața copil al soarelui!…

Porțile mari se deschid…

Iată-l pe tata din veșnicie și așteptare

Ne invită de ziuă ținând în brațe

Soarele căruia îi lipsește câteva raze de lumină,

degetele copilului

Bună dimineața tată de soare!…

Bună dimineața oameni buni!

Zice tata privind îndelung

Din jilțul istoriei

Înspre cele patru puncte cardinale.

Un oftat curcubeu din grădina

Cu cruci de la marginea satului

boltește cerul.

Dorința

Doream din inima dorului

Să spun bolovănosele clipe

De la răspântia visului

Cu urmele lespezi prin timp…

Cineva întoarce capul.

Ecoul cuvântului deslușește…

Este ea miez de lumină…

Vreau să spun inima dorului.

Sângele-mi șoptește zbuciumul alb

Cu buzele de cer, duminici albe…              

Nunta cerească

Se leagănă copacii a dans de primăvară

De-auzi petalele cum șuieră prin ei

Când razele de lună-s arcușuri de vioară

În mâinile de vânt printre aripi de zei.

Se zice că un virus ne caută pe-afară

De vom muta grădina dincoace de perdea

Nu-mi pasă, Clara, pe drum de astă seară

Eu am să vin spre tine cu flori din viața mea.

De-o fi să mă provoace la cruntul lui duel

Cu dorul meu de tine având și scutul Lui

Am să-l răpun cu toți mișei din mișel

De iată-mă în poartă, hai, vino s-o descui…

Tu lasă primăvara să vină peste noi

Eu am să-ți tai o cale prin munți către castel

La nunta noastr-albastră cu sângele altoi

Vom reclădi iar lumea nuntiți numai de El.

Garda pentru noi să fie!

Domnule Președinte ies afară

Din mine și din casă și din țară!…

…Spuneți gărzii că-n zadar

Bate pas de defilare

Și păzește un hotar

De prăpăd și de sahare…

Domnule Președinte ies afară

Din mine și din casă și din țară!…

Am să car mormântul tatii

Și al mumii lângă mine…

Nu-ncercați să-mi puneți gratii,

Le retez din trei suspine…

Domnule Președinte ies afară

Din mine și din casă și din țară!…

Prin străini, să țineți minte,

De n-o fi să fiu acasă

Am să vin cărând morminte

Și cu-o doamnă de mireasă

Ne vom scutura de luturi,

Aripi ne vor crește iară

Și copiii având scuturi

Dorul nostru pentru țară…

Domnul Președinte, președinți

Din părinți cu părinți și iar părinți

Noi suntem și drept urmare

Când înfigem plugu-n glie

Bătând pas de defilare

Garda pentru noi să fie!

Poezii de Vasile Ioan Ciutacu

Din volumul„Masca de vulture” în curs de apariție la Editura „Eikon” – București

Leave a Reply