Prioritatea lui I.I.Dunăreanu în abruptul Pietrei Craiului

LXXVIII

 Spre sfîrşitul vieţii sale, I.I.Dunăreanu a susţinut că “în Piatra Craiului am umblat pe propriile mele urme, am deschis drumuri noi, am descoperit noi peisaje, am contribuit la dezvoltarea alpinismului”*1.

Titlul de “părinte al Pietrei Craiului”, răsărit pe dorinţa generală a lui I.I.Dunăreanu de a se impune semenilor, îl va fi tentat pe acesta încă de la primii paşi în masiv. Prin urmare, de foarte timpuriu el şi-a apărat fief-ul*2 cu rară vehemenţă. De pildă, pe vremea cînd cunoştinţele asupra abruptului Pietrei Craiului îi erau neînsemnate (înaintea sezonului de vară 1938), redactorul Buletinului Alpin declara: “Saşii trec drept cei mai buni cunoscători ai Pietrei Craiului […] Elementele culese de noi în ultimii trei ani ne îndreptăţesc să contestăm saşilor titlul de mai sus şi să sperăm că această legenda nu va dăinui în defavoarea românilor…”*3

Afirmaţia era întărită, în aceeaşi perioadă, de pretenţia că “minoritarii” nu cunosc în versantul nord-vestic decît văile Turnului, drumul pe “la Lanţuri” şi poteca traversînd Marele Grohotiş*4.

După toate aparenţele, fulgerele adresate saşilor se datorează:

a) naţionalismului acelor ani, căruia I.I.Dunăreanu îi era fervent adept;

b) iritării decurgînd din amintitele pretenţii ale unor saşi (generalizarea  nu este binevenită aici);

c) nemulţumirii produse de faptul că în munca sa nu a fost ajutat deloc de “cunoscătorii  «de la oraş»” (a se citi saşii braşoveni).

Ironie a soartei, unui sas (C. Lehmann) i se adresa I.I.Dunăreanu în vara anului 1938, cu următoarele: “Te rog să vii să ne mai vedem şi să mai colindam pe sus căci doresc sa cunosc şi ceea ce nu cunosc încă”. Mai apoi, pe cînd lucra la monografia masivului, I.I.Dunăreanu îi comunica aceluiaşi: “Pentru că eşti mai vechi decît mine în acest munte, aş dori să nu tipăresc cartea înainte de a mă consulta cu d-ta asupra unor informaţii şi locuri necunoscute”*5.

Am amintit anterior pretenţia lui I.I.Dunăreanu: “în Piatra Craiului am umblat doar pe propriile mele urme.” Deşi contestabilă  (se înţelege în tot masivul, deşi chiar în traseele de căţărătură el i-a avut pe alţii din echipă înainte), am fi luat-o ca pe o figură  de stil. Dar în monografia  din 1944,  C. Lehmann  este amintit  (numai)  în calitate  de “iscusit amator fotograf” şi “unul din puţinii peregrini ai Pietrei Craiului”. Aparent elogioasă, ultima menţiune nu-l indică pe braşovean  drept cunoscător  al abruptului Pietrei Craiului, cu atît mai puţin nu aminteşte contribuţia acestuia (relevată în scrisori) la reuşitele admiriste.

Să fi fost C. Lehmann o excepţie confirmînd regula că ai săi conaţionali nu păşiseră în abrupt? Legat de aceasta, o anchetă se impune.

Într-adevăr, marea masă a colindătorilor Pietrei Craiului evitau abruptul. O făceau din mai multe motive. Unul ar fi fost dificultatea mersului în sine, dar şi greutatea orientării atît în zona de abrupt propriu-zisă şi în locurile de la baza acesteia. Chiar aceste obstacole învinse, accesul turiştilor era limitat pînă în 1930 de existenţa în acele locuri a unei zone cinegetice, iar după aceea de instituirea unei rezervaţii naturale, ferită de orice amenajare turistică.

Cei dornici să lupte cu dificultăţile nu puteau fi opriţi de asemenea piedici. În cei priveşte pe români însă, mult mai la îndemînă le erau zidurile Bucegilor. Fără îndoială oameni precum Nae Dimitriu vor fi sesizat la începutul deceniului patru mulţimea de văi, hornuri şi fisuri din Westwand, dar mai atrăgătoare s-au dovedit Colţul Gălbenelelor, Hornul Central şi celelalte. În plus exista, cel puţin printre alpiniştii de la sud de Carpaţi, o aversiune datorată caracterului îndeobşte friabil a calcarului.

Românii din Braşov, care abia băteau la porţile alpinismului, au urmat exemplul celor din capitală, eventualele veleităţi în abruptul Pietrei Craiului fiind descurajate de lipsa unor hărţi. Altfel stăteau lucrurile în cazul saşilor braşoveni. La curent cu realizările celor din Germania, care ajunşi în Carpaţi au stabilit nu o dată itinerarii de stîncă, unii membri S.K.V. le-au urmat pilda*6. În acţiunile lor ei erau priviţi cu îngăduinţă de paznicii locurilor, putînd chiar să tragă la adăposturile vînătoreşti din regiune (Ascunsă, Diana, probabil şi casa din gura Văii Vlăduşca)*7. Aceşti iubitori de munte, din dorinţa de a prezerva liniştea, farmecul locurilor, aveau “tendinţa de a menţine un anumit mister asupra celor mai frumoase şi mai spectaculoase locuri din abruptul Pietrei Craiului”. Acest zid al tăcerii (despre care I.I.Dunăreanu spune că mai exista la 1958) se va fi datorat şi felului de a fi al alpiniştilor ardeleni; neafectaţi de competiţia, de setea de notorietate a confraţilor regăţeni, aceştia nu au ţinut să-şi facă publice isprăvile. Într-adevăr, se va scrie ditirambic despre urcuşul unei echipe de saşi pe Picătura, dar aceasta exagerare naţional-socialistă pare să fi constituit o excepţie.

Concret, cine erau aceşti iubitori ai zidurilor de stîncă albă ?

Unul era Carol Lehmann. Acesta nu folosea de obicei frînghia, cu atît mai puţin pitoanele, la care recurgeau însă alţi conaţionali, dintre care Erwin Csallner*8 şi Waldemar Goldschmidt au suit primul traseu de gradul IV din munţii noştri: Piatra Altarului. Alături de ei pot fi amintiţi Prox, Samhammer, Streitfert, Wilk, Tonstch şi alţii (care, între altele, au marcat în jurul anului 1930 Brîul de Mijloc).

Toţi erau braşoveni. Unde să-şi fi făcut ei turele “de inimă” dar şi de antrenament, decît în Piatra Craiului?

Aceştia ori alţii se află la originea contestării, încă din deceniul patru, a premierelor lui I.I.Dunăreanu în Piatra Craiului, situaţie pe care cel în cauză a încercat s-o clarifice în felul următor:

“Problema premierelor în Piatra Craiului o vom dezbate în numărul viitor al Buletinului Alpin, cînd vom căuta să precizăm ce se poate înţelege sub această denumire în masivul atît de mult străbătut de vînători, dar ale cărui colţuri pur alpine au fost descoperite totuşi în vremea din urmă.” *9

Condiţii independente de voinţa proprie au făcut ca I.I.Dunăreanu să revină asupra subiectului abia peste patru ani:

“Controversa asupra noţiunii de «premieră alpină» nefiind încă definitiv clarificată, ne menţinem pe linia adoptată  de  majoritatea  alpiniştilor  moderni,  care  consideră  «premieră»  o  ascensiune  nouă  numai  din momentul în care devine ea publică, pe calea tiparului şi apoi prin controlarea ei pe teren, indiferent dacă acelaşi traseu ar mai fi fost parcurs de persoane izolate sau grupuri restrînse, dar care nu pot produce dovada publică a premierei; de altfel acceptarea acestui din urmă punct de vedere ar duce la rezultate dezastruoase, nemaiputînd să existe premiere decît acolo unde vînătorii nu au putut pătrunde în decursul timpului, adică în foarte rare cazuri greu de controlat”.

Dincolo de toate, este incontestabil primatul lui I.I.Dunăreanu în două domenii:

– al popularizării abruptului Pietrei Craiului;

– secretarul general admirist este întîiul alpinist român care a pătruns sistematic în zonă.

Suporterii şi, respectiv, detractorii lui I.I.Dunăreanu a ignorat însă atari subtilităţi. Primii l-au proslăvit pe “redescoperitorul Pietrei Craiului” şi i-au fixat plăci omagiale pe munte*10. Ceilalţi (dispreţuind nuanţările de genul “vînătorii şi pădurarii [erau] singurii care cunoşteau secretele acestui masiv”, cu atît mai puţin pe aceea

– în contradicţie cu precedenta! – că unii orăşeni “au păstrat şi păstrează încă misterul cel mai desăvîrşit” asupra zonei) au clamat că I.I.Dunăreanu a fost dus pe potecile şi văile abruptului de Lehmann şi Albu, iar în trasee de Titi Ionescu.

______________                   

1) Ani de drumeţie, p.119.

2)România Pitorească, replică adresată lui Florian Frazzei.

3) Buletinul Alpin, nr. 2/1938

4) Buletinul A.T.R.P., iunie-iulie 1940.

5) Scrisoare, 5 mai 1943.

6) Vezi turele în Creasta Arpăşelului şi în Peretele Nordic al Negoiului, amintite în cap. Căţărătură 1932-1935. De altfel, un sas, Anton Kurz, vorbeşte încă din 1843 de posibilitatea folosirii pe munte a pitoanelor (şi, implicit, a frînghiilor).

7) Ion Manof, care a pătruns în abruptul Pietrei Craiului la începutul deceniului patru, împreună cu unchiul său Martin Tonsch, ne spunea că legitimaţia de membru S.K.V. conferea trecere la pădurarii care supravegheau zona.

8)Ion Coman declara că Erwin Csallner, întîlnit prin 1939 în preajma refugiului Diana, a fost primul căţărător cu frînghieşi pitoane pe care l-a zărit (Ani de drumeţie, p.214).

9) Buletinul Alpin, nr. 2-3-4/1939.

10) “Salvamont Cîmpulung (/) 2-07-1939 (/) Traseul Dunăreanu (/) Cu prilejul împlinirii vîrstei de 75 de ani de către cel care a redescoperit frumuseţile acestui încîntator masiv (/) 19-08-1980 (/) Clubul de drumeţie Plaiuri Muscelene.”

Ideea acestei plăci nu ar fi exclus să-i aparţină chiar lui I.I.Dunăreanu, în ale cărui texte reîntîlnim sintagma “a(m) redescoperit frumuseţile” Pietrei Craiului (vezi Ani de drumeţie, Călător prin munţi). Această placă, deşi prinsă în pitoane de expansiune, în toamna anului 1984 a dispărut. Cu puţin timp înainte, I.I.Dunăreanu îl rugase pe cabanierul Nicu Bălan de la “Garofiţa” să o fixeze mai bine (ca răsplată urmînd să fie trecut în viitorul ghid la maestrului).

You may also like...

Leave a Reply