Convorbire cu istoricul, prof. Univ. Dr. Ion Bulei şi primarul oraşului Comarnic, Sorin Nicolae Popa

Vasile Ioan Ciutacu

Împreună cu primarul Sorin Nicolae Popa, pe 31 decembrie 2018, orele 11.00, am bătut în ușa istoricului Ion Bulei – conform unei prealabile înțelegeri- comărnicean la origini și care, acum, își petrece zilele pe strada Pădurea Pustnicului, nr. 127 Sector 1, București, alături de soția – Mariana Avram Bulei, proaspătă pensionară. Bineînțeles în interiorul frazelor istorice care, cred, că mâine  o să fie o nouă carte de succes, un nou articol care va înnobila paginile vreunui cotidian. Poate este bine să spunem celor care nu știu cine este istoricul Ion Bulei. Ei bine, a fost cercetător (1971-1990), profesor la Facultatea de Istorie a Universității București (din 1993), diplomat (atașat cultural Roma, 1990-1993, director al Institutului Cultural Român de la Veneția, 1997-2003), autor a 22 de cărți singur autor, 38 în colaborare, peste 160 studii și articole. Premiul Nicolae Iorga al Academiei Române. Premiul Uniunii Scriitorilor. Premiul revistei Magazin istoric. Decorat cu Steaua României, în grad de cavaler. Cetățean de Onoare al orașului Comarnic. Iată-ne pe toți patru în sufragerie. Prin ușa deschisă ”strecor” în apartament o creangă din bradul copilăriei noastre care mai adie încă. ”Înțelegeți?, nu puteam să vin cu mâna goală!” Profesorul o primește. Parcă e un copil când i se dă păpușa. După ce primarul înmânează albumul despre Comarnic, CD-ul și placheta omagială: ”Centenarul Marii Uniri” citesc pe fața profesorului cât de bucuros este. Fac fotografiile care se impun.

            -Ne-a fost vorba, domnule profesor, că schimbăm și niște vorbe pentru o publicație. ”Păi, dragă Vasea, (așa îmi zice din copilărie n.r.) ce mai stai?” Ne așezăm care cum vrem: pe un fotoliu, pe o canapea și pe un scaun. Nerăbdător scot din geantă reportofonul. Și-l pornesc…

***

            VIC. Bucuria acestei întâlniri aș dori să fie spusă cu voce ”tare” într-o publicație. Pentru că, iată, e ceva aparte, cu totul deosebit, ca în zilele acestea când fiecare e mare și tare, vai de mama noastră, un primar pune accent pe valorile pe care le păstorește. Și le caută. Oriunde s-ar găsi ele. Am dreptate, domnule profesor?

            Prof. Ion Bulei: Întotdeauna ai dreptate. (evident că acest lucru trebuie perceput ca o  ironie! n.r.) Când mai stăm de vorbă tu ai dreptate și eu sunt acela care trebuie să te contrazică. Și uite așa se naște o discuție. Și uite așa, dragă Vasea, e frumos când ne vedem.

            VIC. Domnule primar Sorin Nicolae Popa, ce simțiți în aceste clipe când priviți profesorul nostru, al cărui nume are puternice rezonanțe în paginile de căpătâi ale istoriografiei naționale, cât și în cele de dincolo de granițe, ne-a deschis ușa bucuros de oaspeți?

            Primar S.N.P.  Mă simt onorat să fiu în casa domnului profesor Bulei. Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să mă intersectez cu dumnealui, dar numai Bunul Dumnezeu a orânduit totul ca să ne și cunoaștem.

IC. Pe toți cei de față ne leagă soarta de Comarnic. Cu funii marinărești, chiar dacă, uneori, este nevoie și de noduri. De noduri de viață, însă. Așa încât mi-aș permite, domnule profesor, să vă întreb dacă orașul copilăriei noastre, se ține după domniile voastre, oriunde ați fi, ca un câine după stăpânul său plecat la vânătoarea ”mistrețului cu colții de argint” – vorba poetului?

            Prof. Ion Bulei. Mi-a plăcut cum ai întors lucrurile ca să vină înspre noi. Într-adevăr, să știi că și eu mă gândesc la asta. Mă gândesc adesea. Dar nu știu dacă noi alergăm sau câinele aleargă după noi. Dar suntem în preajma momentului ăluia când ”Pasărea cu clonțul de rubin/ ciugulind prin țărână/vor da de urmele poetului Nicolae Labiș” (din ultima poezie dictată de poet, pe 21 dec. 1956, înainte de a deceda, n.r.).  Mă văd la brad, dragă Vasea, în copilăria noastră. Și visez.  Mă bucură, domnule Ciutacu, apropos, mâine e ziua domniei tale – Sfântul Vasile- un sfânt parcă e alături de noi acolo unde suntem. Nu numai că suntem împreună, dar efectiv e un loc minunat. Și dacă domnul primar, din când în când (și-l privește pe ”martorul” procesului nostru de astăzi n.r.) vine și ne vede pe acolo, își dai seama că suntem aranjați pe vecie. Adică avem bucuria împlinită. Pentru că văzând dânsul că nu merge ceva, repară. Face să meargă!

            VIC.  După câte știți, domnule primar, aveți în fața dumneavoastră cel mai avizat istoric al reabilitării ”Partidului Conservator” – pe vremea comuniștilor, atenție! Al operelor scriitoricești, aș spune: ”Atunci când veacul se năștea”, ori al fabulosului roman istoric în două volume ”Lumea românească la 1900” etc. Al atâtor și atâtor conferințe ținute la catedre și tribune din țară și străinătate, nemaipunând la socoteală formarea unei generații de istorici veritabili, ce-ați dori să învățați de la domnul profesor ca să vă fie mai ușor, în aceste vremuri tulburi, la cârma ”corabiei” care se cheamă Comarnic?

            Primar S.N.P.  Aș dori măcar zece la sută din ceea ce a făcut domnul profesor să pot fi și eu în stare să realizez și să duc numele orașului nostru cât mai sus.

            VIC. Domnule profesor, prin ce s-ar putea particulariza Comarnicul față de celelalte așezări de pe Valea Superioară a Văii Prahovei?

            Prof. Ion Bulei: Pentru că ne-am născut noi acolo. Prin asta, evident. (zâmbim). Comarnicul este un loc de trecere…

            VIC.  Dar nu și de oprire?…

            Prof. Ion Bulei. …De trecere…Un loc pe unde vin și pleacă, nu comărnicenii neapărat, cât oamenii care vin din Țara Românească, dinspre București înspre Brașov sau se duc de la Brașov spre Câmpina. Comarnicul este o localitate importantă pentru că a fost mai important decât Sinaia, de pildă. Sinaia făcea parte din administrația Comarnicului. Era mai de seamă decât Câmpina, până ce acolo s-au descoperit zăcăminte de petrol. Atunci, evident că a luat-o înaintea Comarnicului. În perioada anterioară acest oraș era deasupra acestor așezări pentru că, efectiv, acolo erau mulți locuitori, spre deosebire de localitățile din jur. Mulți locuitori, și care erau în principal oameni care se ocupau de creșterea animalelor. În special a oilor. Denumirea Comarnicului vine din comarnicul stânii, camera a doua de la stână. Ai colindat, Vasea dragă, toate stânele din jur, și nu numai, așa că sunt convins că știi foarte bine unde se duce ciobanul și își ține proviziile. Pe urmă, Comarnicul este un loc unde au fost foarte mulți cărăuși, deoarece drumul care leagă Brașovul de București era pe aici, fiind mai scurt. Dar din păcate era un drum prost. Din cauza asta comărnicenii s-au specializat în a transporta lumea care venea de la București sau invers. Erau foarte buni cărăuși, cu cai iuți. Renumiți pentru meseria pe care o aveau. Pe urmă, comărnicenii sunt oameni care efectiv erau și sunt foarte primitori. Aici s-a oprit multă lume, de-aici a plecat multă lume. Adică este un loc de unde vin și pe unde se întorc apoi cei care fac legătura între centrul țării românești și între Brașov, care era principalul oraș pentru comerț pe care îl aveau comărnicenii.

            VIC.  Pe ce temelii istorice s-ar putea sprijini Comarnicul ca să nu o ia la vale prin paginile nesfârșite ale eternității?

            Prof. Ion Bulei  Comarnicul este deja vechi, din secolul XVI-lea, 1235, din câte îmi aduc eu aminte care m-am ocupat puțin de istoria acestei localități. Dar pe vremuri, pierzând materialul pe care îl aveam atunci și nu-l mai am. Dar despre acest lucru se găsesc date în arhivele de la Ploiești, dar și în cele de la București. Le studiasem în amănunt, dar din păcate, cum vă spuneam, nu mai am aceste rânduri, că altfel, le dădeam publicității. Pentru că merită. Este un oraș care îți permite să te gândești, domnule, cum eram noi odată. Și ce făceam noi odată. Și de ce acea istorie pe care o avea atunci nu mai poate să fie astăzi. Sau, de ce nu? Ce istorie are el acum.

            VIC.  Vă rog să caracterizați un comărnicean față de un secărean sau un teșilean, spre exemplu!

            Prof. Ion Bulei   De obicei, secăreanul este un tip care este venit dinspre Ardeal, de unde, de fapt, a venit și multă lume din Comarnic pentru că este un loc de margine. Deci aici s-au așezat mulți care se îndreptau spre Ardeal sau ardeleni care veneau de acolo și se așezau la Comarnic. Asta nu înseamnă că se opreau toți. Sunt astăzi nume multe în orașul nostru care trădează această origine. Deci, îmi pare bine să constat că, iată, noi comărnicenii avem un trecut de fapt. Ardelenii sunt cu deosebire cei care ne caută, cei care fug de exploatările din Transilvania care sunt nobiliare, ungurești de regulă. Și fug de diverși comercianți care sunt la Brașov și unii dintre ei reușeau să facă un comerț mult prea activ, așa încât mai încălcau și regulile. Comarnicul prin excelență are legătură cu Ardealul. Este o localitate care se leagă mai tot timpul de Ardeal. Și ceea ce însemna Ardealul pentru noi. Pe de altă parte, revenint la întrebarea ta, dragă Vasea, un secărean, recunosc eu care am trăit pe acolo, mi s-a părut mai harnic decât un comărnicean. Adică un om care reușea să facă treabă mai bine decât noi, cei dincoace de culmea Seciuri și de Crucea Secăriei, mai înspre sud. Mă uitam, de pildă, la modul cum coseau ei și cum coseam noi. Ei bine, în urma lor, iarba care urma a fi cosită era perete, în dreapta. Știau cum să țină coasa în mâini. N-o tundeau, domnule. Pentru că nu oricine poate cosi bine. Așa încât eu am tras concluzia, în general, că noi eram în urma secărenilor, și a celor care, eventual, sunt pe Valea Doftanei, unde s-a așezat o populație ardelenească. La noi, mai puțin s-au oprit ardelenii, în comparație cu cei care s-au stabilit pe Valea Doftanei. Dar peste tot în zonă este de căutat Ardealul. Pentru că Ardealul efectiv a fost acolo. Și era și o vorbă pe vremuri, o știu de la tatăl meu: ”Cu tine nu mai iau Ardealul!” Adică dacă nu ești vrednic să te duci undeva și să faci ceva durabil, nu te mai asemeni cu ardelenii. Ardealul ne cheamă!

            VIC.  Este ușor de guvernat românul, domnule profesor?

            Prof. Ion Bulei: Nu. În general, noi, românii, suntem mai greu de guvernat. Domnul primar (și privește în direcția unde este edilul șef al Comarnicului) ar trebui să știe mai multe decât noi în acest sens. Dar efectiv noi suntem un popor care punem probleme celor care ne conduc. Pe de altă parte, cei care ne conduc ne pun probleme și mai mari, și mai grave, pentru că nu găsesc, din păcate, metodele cele mai potrivite de a guverna.  Noi românii suntem dificili de manevrat, de dus dintr-o parte în alta. Dar până la urmă, cu chin cu vai, o facem. Suntem mai ușor mânați spre rele, mai greu mânați spre foarte bine!

            VIC.  Dar dvs, domnule primar, ce părere aveți? Poartă comărniceanul un costum potrivit pentru vremurile astea?

            Primar S.N.P. Comărniceanul poartă costumul adecvat acestor vremuri. Dar sunt și mulți care au nevoie de a lucra la caracterul lor. Dar, să fim înțeleși, fiecare din noi mai avem de muncit la noi înșine pentru a purta costumul potrivit acestor vremuri.

            Intervine profesorul nostru: ”Este adevărat! E bine zis!”

O nouă dovadă despre manifestările culturale de la Schitul Lespezi

Pe 31decembrie 2018, orele 12.00, ne-a deschis ușa casei sale, bucuros de oaspeți, prof. univ. dr. istoric cu greutate, Ion Bulei, cu care mi-am ”croit” copilăria pentru totdeauna. Ca să-mi țină de cald și astăzi, când vremile au gerul cu dinții de oțel în sânge… Eram însoțit, ori invers, de domnul Sorin Nicolae Popa, primarul orașului în care a văzut pentru prima dată lumina zilei pictorița Georgeta Năpăruș, nume de răsunet în artele plastice. Un ins care tresare înseninat când aude că este vorba de cultură. Această întâlnire însoțită de clinchetul zurgălăului care, din moment în moment, urma să-l auzim în poartă, a fost redată amănunțit în publicația ”Ziar de Sinaia” nr. 913/9-15 ian. 2019, paginile 14 și 15 sub titlul ”Întoarcere la piscul copilăriei”.

Redăm acum numai acel pasaj în care istoricul nostru, unul dintre membrii fondatori ai Asociației Culturale ”Lespezi-2004” Comarnic face referire la semnificația zilelor culturale de la Schitul Lespezi, cât și la concursul de poezie ”Martha Bibescu” – ediția a II-a.

Așadar, iată pasajele care, cred, că pun degetul pe rană, cu alte cuvinte. 

”VIC.  Domnule profesor, ați participat la serbările și manifestările culturale de la Schitul Lespezi din 2004 și 2005. Vara. Primele de acest fel în locul acesta. Ca să fie clar. Și să se audă. Ați iscălit ”Proclamația de la Lespezi” din 24 iulie 2005, scrisă și pronunțată de fascinantul scriitor, regretatul Stelian Tăbăraș. Ca să rămână și să se audă peste timp. Anul acesta (13, 14 și 15 Iulie 2018 n.r) Asociația Culturală ”Lespezi – 2004” Comarnic, cu sprijinul domnului primar și al Consiliului Local, a reluat desfășurarea de evenimente și activități culturale. V-am simțit printre noi, chiar dacă nu ați putut veni. Eu, cel puțin, v-am auzit palpitațiile inimii când priveați la ceea ce se întâmpla în poiana dumnezeiască a Schitului. Este cumva adevărat?

Prof. I.B. Mărturisesc că aș fi venit cu sufletul în mână astă vară la manifestările culturale de la Lespezi. Cu mare bucurie aș fi venit, dar sănătatea nu  m-a mai lăsat, din păcate. Mărturisesc că acolo este chiar un loc dumnezeiesc, unde efectiv Ăl de Sus a pus mâna pe pensulă și s-a dus și a înviat sfinții din interiorul schitului. Da. Este un loc care mi-a plăcut și unde m-am simțit legat de oamenii de acolo. Și de tine, în special! Și bineînțeles de Stelian, un mare scriitor care s-a dus dintre noi mult prea devreme și care ne-a dat o dovadă de felul în care am putea fi noi comărnicenii…Știutori de multe, oameni harnici, este o bucurie să-i întâlnești.

VIC. Aceiași ”actori” (Asociația Culturală ”Lespezi-2004” Comarnic și Primăria din Comarnic) au ținut primul concurs internațional de poezie ”Martha Bibescu” prin care un tânăr, în urma jurizării, și-a publicat primul său volum de versuri sponsorizat de Administrația Locală Comarnic. Vă spun toate acestea pentru că în aceste zile de grea cumpănă pentru țară, primarul nostru a înțeles rostul primordial al culturii pentru ca orașul nostru să scoată capul în lume, așa pe cât era de frumoasă și cultă prințesa noastră ce a învârtit, dacă mi-e permis, cancelariile vestice pe deget. Nu am venit să ne lăudăm, ci să auzim părerea unui om avizat de ceea ce înseamnă cultură autentică.

Prof. Ion Bulei.  Amintirea Marthei Bibescu m-a preocupat în înscrisuri și merita să ne ocupăm de moștenirea lăsată de ea! O femeie excepțională care a iubit foarte mult viața. Asta s-a văzut din tot ceea ce a făcut. Dar mai ales a iubit locurile acelea unde suntem noi, comărnicenii. Am văzut scrisori primite sau trimise în Grecia pe la diferite personalități de acolo. Le-am văzut scrise la modul acesta: ”A Posada, al Comarnic”. Era întotdeauna important Comarnicul deci, pentru că Posada făcea parte din Comarnic. De fapt ca și acum, ea fiind un cartier al Comarnicului. Acolo era castelul Marthei Bibescu. Și al familiei Bibescu. Este interesant de văzut istoria acestui castel, care are o istorie bogată mai ales prin oamenii care au trecut pe acolo. Numai dacă mă gândesc că la 1915, când stătea să înceapă războiul și spre castelul de la Posada se duce un transport de scrisori, și nu numai – o corespondență întreagă pe care o transportau germanii – și englezii află de această trimitere de materiale acolo, la castel și, întâmplător, și cum nimic nu este întâmplător, a luat foc castelul. Între altele, a murit aici și o pisicuță, cea mai dragă pe care o avea Martha Bibescu…Castelul era o bogăție. Era bogat mai ales prin oamenii importanți care se duceau acolo. Martha Bibescu avea multe relații în lumea diplomatică de la București. Apoi acolo veneau oameni politici și mari intelectuali de-ai noștri. Trebuiesc recuperate toate acestea. Sunt ale unei vieți de odată, trăită din plin acolo, în locul unde ne-am născut noi și-l moștenim. Este Comarnicul la fel ca toată țara, o bogăție, o bogăție pe care trebuie s-o descoperim!

Iar, dragă Vasea, prin ceea ce ai făcut astă vară la Lespezi și prin acel concurs de poezie ”Martha Bibescu”, avându-l alături pe domnul primar, nu ați făcut altceva decât să creați posibilitatea să iasă dintr-o dată copiii în față, ei știind cel mai bine să redea viața. Bogăția lor de zâmbet, când încep să povestească, lăsându-i acolo să se manifeste, natura luându-i în brațe de lumină și pădure, te simți și tu, cel care ești de față, foarte bine. Să-l rugăm pe domnul primar să mai lase să se desfășoare asemenea manifestări. Ba, mai mult decât atât. Să lăsăm aceste evenimente să caracterizeze localitatea Comarnic pentru că în felul acesta ne putem califica noi cei care suntem de acolo, ne putem arăta ceea ce suntem, să ne arătăm valoarea!

Intervine domnul primar:  Identitatea noastră să o arătăm. Eu nu pot decât să vă asigur că voi face tot ceea ce ține de mine ca să se poată desfășura asemenea manifestări culturale an de an.

(A fost momentul când l-am simțit pe Stelian Tăbăraș cum mă privește cu fața-i luminoasă, radiind de bucurie: ”Vasileioane, la vară sunt iar cu tine. La Lespezi!” I-am răspuns: ”Nu, Steliane! Ci întotdeauna!” Din cauza asta poate, profesorul și primarul, pentru o clipă, m-au privit mirați).”

VIC. Domnule primar, după această întâlnire cu reputatul nostru istoric, comărnicean, nu? (și mă uit la dumnealui cum încuviințează dând din cap!) și nu e nevoie să puneți mâna pe suflet –  de-acum vă cunoaștem ca pe o persoană sinceră, cu credință în Cel Etern – cu ce sentimente plecați?

Primar S.N.P.  Plec mai bogat de la întâlnirea cu domnul profesor Ion Bulei, mult mai împlinit, lucruri, de fapt, cu care voi pleca de pe acest pământ.

VIC. Domnule profesor, caracterizați, vă rog, perioada istorică în care domnul Sorin nicolae Popa este primar al orașului comarnic! I-o fi greu la ce jug s-a înhămat?

Prof. I.B.  Eu sunt foarte bucuros să văd oameni venind din Comarnic spre vadul capitalei țării. Este o venire care semnifică ceva, dorința de împlinire și mai puternică pe care o au comărnicenii, în general. Eu mărturisesc că parte din colegii pe care i-am avut acolo, pe oamenii pe care i-am cunoscut după aceea și erau din Comarnic, i-am văzut cu alți ochi. I-am văzut astfel pentru că suntem și noi de acolo și vrem să ne strângem mâna unora celorlalți. Și haide, dragă Vasea, să fim împreună și în continuare, alături de primar, pentru că efectiv locul în care ne-am născut noi este mirific. Este un loc care ne așteaptă. Întotdeauna.

VIC. Doamna Mariana Avram Bulei, spuneți-ne, ca personaj neutru, cu ce impresie ați rămas despre comarnic după ce ați dat prima dată ochii cu el?

Doamna Mariana Avram Bulei:  Deci prima întâlnire cu Comarnicul, de fapt, se confundă cu prima întâlnire cu Ion Bulei, cu tine. De fapt, eu am cunoscut Comarnicul din prima clipă din poveștile pe care mi le-ați livrat voi. Și-am înțeles: copilăria a lăsat urme adânci în sufletele tale și ale lui Ion, așa încât poveștile voastre sunt foarte frumoase, sunt autentice, ca atare mi le-am însușit ca și cum aș fi trăit acolo.

VIC. Ca întotdeauna reușiți să redați esențialul într-un mod aparte, exact și plăcut… Acuma, domnule profesor (și-am revenit la locul meu), bradul copilăriei noastre știa că vin la dumneavoastră. Nu știu de unde sau de cât amar de vreme mă cunoaște, m-am dat de gol. Ca mai mereu. Și m-a simțit. M-a rugat, parcă, aseară când am trecut pe la el, și când, firesc, era în adiere: ”Dă-i profesorului această cetină din timp și din sufletul meu. Și pere. Cinci. Îl văd mereu, dar neapărat, îl aștept aici și mâine. Dar mai ales peste cinci luni, când puii de vultur vor avea pene sub streașina mea din oțel. Că și el e un vulture crescut de mine.”

Prof. Ion Bulei:  Vulture n-aș spune că sunt. Nu mai sunt de mult. N-am fost niciodată, poate. Suntem, în orice caz, cei care aspirăm privind spre ceruri albăstrimea de acolo. Și este în noi pe oriunde ne ducem. Și doar așa am făcut. Pe unde am fost m-am bucurat că sunt de acolo și că vin de unde vin, chiar mă gândeam la faptul că un unchi de-al meu – tot Ion Bulei îl chema – și care a murit în timpul războiului, din păcate prea devreme. Era sublocotenent. El visa să crească patruzeci de stupi, să-i așeze el ca lumea, acolo, și în urma veniturilor obținute astfel să poată ajunge la Paris. N-a mai apucat să vadă Parisul,    l-am văzut eu în locul lui. Dar în orice caz mi-a plăcut foarte mult amintirea lui. Mi-a plăcut și pentru faptul că i-a lăsat tatălui meu niște cărți, gândindu-se că s-ar putea să am eu nevoie de ele. De prin clasa a III-a am început să facem istorie cu învățătoarea Lazanovschi, care ne spunea o lecție, ori alta. Și când ajungem acasă și răsfoiam cartea lui Giurescu pe care mi-o lăsase învățătorul,  și vedeam că este altceva acolo. Și-l întrebam atunci pe tatăl meu: ”văd că aici e cu totul altfel”. Dar mai târziu am priceput de ce trebuie de fapt, să aprofundez cărțile învățătorului, spunându-mi tatăl: ”Tu să spui la școală ce se spune la școală, dar de știut să știi ce zice cartea, pentru că ruda noastră Bulei, ți-a lăsat aici amintirea. Și în felul acesta m-am învățat să fiu critic de la începuturi. Alte vremuri.

VIC. Vă mulțumesc! Și la buna revedere! Sărutăm mâna doamnei, ne strângem mâinile cu profesorul, urându-i ani de sănătate și iar, mulțumiri. Și eu știu că mă așteaptă câinele casei și bradul de pe piscul copilăriei. Și copilărind cu domnul primar ne întoarcem acasă, de parcă am veni de la o spovedanie…

You may also like...

Leave a Reply