Întoarcere dintotdeauna la piscul copilăriei … in memoriam

Vasile Ioan Ciutacu

Motto: ”Astăzi chiar de m-aș întoarce /  A înțelege nu mai pot / Unde ești copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”      Mihai Eminescu

Un necesar cuvânt înainte

În primăvara anului 1929, către sfârșitul lunii aprilie, preotul Andrei Popescu, aflat în fața altarului bisericii „Sfântul Nicolae” din cartierul Vatra Sat, Comarnic, le citea viitorilor mei părinți Sfânta Taină a Cununiei. În stânga și în dreapta lor se aflau nașii Salomeea și Gheorghe Botoacă, ținând în mâini lumânările mari aprinse.  La ceremonie participau o seamă de rude din partea miresei cât și a mirelui, de asemeneni prieteni, cunoscuți și credincioși dornici să asiste la asemenea manifestări. Proaspeții căsătoriți, la distanță de o săptămână și jumătate de la sfântul eveniment, găsiră de cuviință să sădească trei brazi pe colina aflată în apropierea casei părintești a mirelui, ce avea, de-acum, verigheta pe deget. Imobilul se afla în ținuturile legendare ale Colților de Nisip, în apropierea pădurii Boncu ce sprijinea pe umerii ei partea de răsărit a cerului. „Ca să-i adie mereu pe copiii noștri!” i-ar fi răspuns tata mamei mele, cam nedumerită de ce frumosul ei vis împlinit îi ceruse să-l ajute la plantarea brazilor. „Streașina lor va fi peste timp aripa pruncilor noștri”, i-ar mai fi precizat soțul proaspetei lui neveste, de pe chipul căreia nu dispăruse cu totul nedumerirea. 

Toate astea mi le precizase cândva Sandu Țundrii, pe când îi coseam iarba de-a doua în grădina lui aflată în Podul Ceaușului. Și când eram pe ultima sută de metri a vacanței mari înainte de începerea anului școlar ca să pășesc pragul clasei a XI-a la liceul  „George Enescu” din Sinaia.

Păi de ce trei brazi și nu unu sau patru? l-am întrebat. „Pentru că, de când era flăcău și ne jucam împreună de-a v-ați ascunselea, ori țurca, el, fără tăgadă de a fi contrazis, mă asigura că atunci după ce i se vor pune pirostriile pe cap, el o să aibă neapărat trei copii: o fată și doi băieți… Avea nebunia asta de a crede că fără un brad lângă suflet nu exiști!… Dumnezeu știe de unde se procopsise cu un asenemea gând!” îmi precizase Sandu Țundrii… 

Mult mai târziu, după ce am venit eu pe lume și deja ajunsesem prin clasele primare, cam toți copiii din acest colț de lume și de Rai, ne adunam sub cerul de cetină al brazilor sădiți de părinții mei la începutul căsniciei lor. Ne jucam de-a v-ați ascunselea, încingeam câte o miuță, ne spuneam povești, nenumărate și nemuritoare povești, ne împărtășeam unii altora impresii despre cărțile citite de curând. Ce mai, eram în al nouălea cer! Cu alte cuvinte ne încărcam bateriile, pentru a reuși să parcurgem viitoarele noastre drumuri prin viață. Inexplicabil, și cu totul ciudat, a fost și faptul că unul dintre brazi, cel despre care tata spunea că este al fratelui meu Ion, s-a uscat, lovit de un trăsnet năpraznic imediat după moartea acestuia, pe 21.07.1952. Încă un brad, „care e al Elenei”, după cum ne preciza tata, și care era sora mea, treptat, treptat   s-a uscat și el, așa după cum se împuțina „proprietăreasa” lui. Și-a dat obștescul sfârșit în noaptea zilei de 18 iulie 1989, în spitalul de la Sinaia, nu înainte să îmi spună: „Tică, din fărâma bradului meu adună o cruce mică, sfințește-o, și fie deasupra patului tău, când ai ochii închiși. Ca să te vegheze!”  Așa am și făcut, din moment ce rugămințile celor care se duc sunt aproape porunci! Astfel că a rămas suveran pe colina copilăriei mele numai bradul meu atât de singuratic, chiar dacă adeseori îl cuprind cu brațele și-mi lipesc sufletul de inima lui. Și-l aud cum timpul urcă, mi se pare, doar prin el. Ades îl privesc cum rădăcinile i se înfig din ce în ce mai adânc în creasta de piatră a copilăriei mele, în ciuda viscolelor dinspre răsărit și dinspre lumea de astăzi, care nu socoate că fiecare zi ce trece poate fi cea mai frumoasă clipă a vieții.

***

Prin primăvara anului 1959, lângă bradul meu, împreună cu Bulei Gheorghe, fratele istoricului, am făcut o bancă și o masă din crengi de mesteacăn necojite. Aici se așeza profesorul Bulei Ion, care nu reușise la facultatea de litere, și fiind dirigintele meu în clasa a V-a, ca profesor suplinitor de limba și literatura română, Ion Bulei ne preda alte lecții decât cele din clasă. Așa încât repede l-am înlocuit pe academicianul Al. Toma cu Lucian Blaga, spre exemplu. Sau mergând în urmă, și ajungând prin 1944, am reușit să înțeleg că eliberarea însemna, de fapt… ocupație. Și uitându-mă pe această masă de lemn de mesteacăn, prin anul 1960, toamna, am observat cât de anapoda, dureros de anapoda îi stătea manualului de istorie al lui Roller când alături erau „Schimbarea la față a României”, ori „Pe culmile disperării”. Dar continuam să ne jucăm fie  de-a v-ați ascunselea, fie de-a șoarecele și pisica… Dar bradul ținea umbrela deschisă deasupra noastră. Și ne adia sufletele.

Apoi profesorul nostru suplinitor, născut pe 30.03.1941, a luat examenul de admitere la facultatea de istorie. Îmi trimetea scrisori pe care le citeam pe banca de mesteacăn de sub bradul copilăriei noastre. Dar, în vacanțe profesorul iar era cu mine, cu fratele său Gheorghe, seara mai ales, după ce ziua îi ajutasem pe părinți în străvechile munci din gospodărie. Și pentru că fluviul timpului era de neoprit, ne mai întâlneam la bradul copilăriei numai de marile sărbători, unde adeveream fiecare ce mai adăugasem spiritual în dreptul nostru în lupta necontenită de a nu face în zadar umbră pământului. Martor ne era bradul copilăriei noastre care altminteri nu aveau cum să ajungi la el.

***

 Pe 18 Iulie a.c. profesorul nostru a venit la casa părintească. N-o mai făcuse de un an din cauza unei îndelungi suferințe. Boala nemiloasă i se putea citi pe chipul istoricului  și-n mersul său că iar e dispusă să-și arunce zarurile. ”Doamne, de n-ar fi câștigătoare!” gândeam eu când   mi-a bătut în poartă: ”Hai la brad, prietene!” Și greu am ajuns la el pe scurtătura care altădată era un fleac pentru noi. O dată ajuns, a pus mâna pe trunchiul bradului, uitându-se la mine. I-am citit în ochii cu care mă privea izbânda: „Altminteri, nu se putea!… De-acum pot să mor liniștit!” și toată figura lui se luminase a izbândă. „Vezi, să zici ceva despre mine în biserică!”. Apoi, parcă ne-au unit lacrimile pe care încerca să ni le șteargă adierea tămăduitoare și din altă lume a bradului copilăriei noastre. A refuzat să mai parcurgă cărarea pe care o străbătusem de atâtea ori. „Vasea, hai pe cea din fundul grădinii, că dacă o birui am dovada că încă mai sunt om!” Și-a biruit-o!… Așa încât va rămâne lângă noi pentru totdeauna prin fraza lui de scriitor valoros când ne povestește fragmente din istoria noastră de români, și, paradoxal, când am știut a ne aprecia valorile. Luați aminte!…

La buna revedere, bunul meu prieten!…

Epitaf

 In memoriam  istoricului Ion Bulei

Frunza toamnei mi-e cărare

Aș veni din dor de soare

Dar mi-e teamă că apun

Amintire de lăstun

Căruia i-a mai rămas

Zborul frânt să-l ia la pas

Că aripa i-o furase

Timpul totu-i ce i-o dase

Să ajungă tocmai sus

Unde zorii apus nu-s…

Dar el, bietul, ce să facă

De crezuse că e joacă

Să străbată atâți sorți

Fără aripi chei de porți…

Aș veni cu dor de soare

Păsăruică pe-o cărare

Lespezită cu frunzare

Într-o toamnă de altare

Doamna mea din miez de floare…

9 Noiembrie 2020, ora 15:50 – Poiana Comarnic

Citită în biserica „Sfântul Gheorghe” din Comarnic, după slujba de înmormântare din 11 noiembrie 2020, orele 14.15.

You may also like...

Leave a Reply