Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui…

LXXXVI

O revendicare

Odată realizat traseul din Peretele Piscului Rece, Emilian Cristea spune că nu a îndrăznit, “din modestie şi respect pentru membrii Clubului Alpin Român”, să afirme că “el era, de fapt, cel mai greu […] din ţară”.

Comentarii:

a) “Diferenţa de nivel de 330 m de la bază pînă în creastă echivalează cu aceea a peretelui din V. Gălbenelelor  (Bucegi)  considerată  drept  cel mai  dificil  din munţii  noştri  […]; membrii  echipei  noastre,  care cunosc bine ambii pereţi, afirmă cu tărie că dificultăţile de escaladă sînt incomparabil mai mari în Piscul Rece.” (Piatra Craiului, 1944, p.160). Deci şi la vremea respectivă E. Cristea a pretins public, prin intermediar e drept, că traseul său este cel mai greu din ţară.

b) Aceeaşi monografie oferă o descriere amănunţită a itinerariului; nici aceasta, nici afirmaţiile protagoniştilor nu reprezintă o dovadă incontestabilă a stabilirii traseului, întrucît:

– I.I.Dunăreanu mai popularizase rute incomplete ori de-a dreptul imaginare, morb de care se va dovedi atins şi Emilian Cristea (raportînd de exemplu Fisura Albastră ca terminată într-o vreme cînd nu depăşise în căţărare nici varianta marii spintecături);

– doritor să intre în C.A.R, E. Cristea a raportat în 1945 realizarea mai multor trasee. Între ele nu întîlnim itinerarul de gradul “6 superior”*1, ci altele, mult inferioare ca dificultate;

– dacă în 1942 E. Cristea a fost capabil să urce un traseu de gradul V, într-o singură zi chiar (doar prima lungime fusese cercetată anterior), cum se explică performanţele-i de duzină din anii 1945-46, faptul că în Fisura Albastră, pentru depăşirea unor pasaje de grad similar i-au trebuit ani de zile ş.a.m.d.?;

– au existat persoane care i-au contestat lui E. Cristea traseul din Peretele Piscului Rece*2.

După trei decenii şi jumătate, E. Cristea revendică public (este drept, “cu destulă strîngere de inimă”) nu doar paternitatea celei mai dificile rute alpine de pînă în 1942, ci şi a întîiului traseu de gradul V de la noi*3.

În prima clasificare alpină postbelică (1953), Peretele Piscului Rece (traseul central) figurează între rutele de gradul VA, coborîte în bloc, prin 1960, la nivelul IV B. Măsura nu poate fi interpretată ca abuzivă, E. Cristea făcînd parte în acea vreme din conducerea mişcării alpine oficiale. Nostalgia decurgînd din ierarhizarea iniţială par să fi condus ulterior la pomenita revendicare. Manevra va fi fost cu atît mai ispititoare cu cît E. Cristea, pe această cale, putea pretinde şi realizarea primului traseu de gradul V B (Trei Surplombe)*4.

De remarcat însă că în situaţii reclamînd minimalizarea traseelor adversarilor, E. Cristea a folosit acelaşi clasificare în sens invers (cazul Fisurii Artei).

Departe de a fi amendat, demersul a produs chiar aprecieri măgulitoare la adresa modestiei lui E. Cristea*5.

Membru al Clubului Alpin Român

Începînd cu 1944, soarele norocului luminează din plin existenţa lui Emilian Cristea. Profesional, el devine proprietarul unui atelier de vulcanizare pe strada Nicolae Filipescu.

Nici E. Cristea şi nici apropiaţii săi, pomenind acest moment, nu explică modul în care fostul ucenic a intrat în posesia bunului respectiv*6.

O fac alţii:

“Imediat după război, inginerul Gore Golescu s-a gîndit la rentabilizarea unui atelier de vulcanizare. Cunoscîndu-l de la munte pe Emilian Cristea, i-a propus acestuia o tovărăşie, în care el să vină cu banii, iar Cristea cu meseria. S-a căzut de acord. Golescu a închiriat un local, a cumpărat maşini şi instalaţii, a angajat lucrători şi odată pus atelierul în funcţiune l-a numit pe Cristea şef. Întrucît aşa cerea legea, formele juridice au fost făcute pe numele celui cu calificarea. După un timp, venind să vadă cum merg lucrurile, Golescu a fost întrebat scurt ce caută acolo. «Cum ce caut, nu sîntem asociaţi?» «Ce asociaţi […] eu sînt patron, firma e pe numele meu. Dacă te mai prind pe aici, te denunţ că vrei să mă exploatezi!». Între bani şi libertate, Golescu a ales libertatea.”*7

Oricum ar fi, întreprinderea pare să-i fi adus lui Cristea beneficii apreciabile, graţie cărora “patronul” (cum nu fără plăcere se lăsa numit chiar şi peste decenii) a putut dobîndi casa “pe care şi-a dorit-o atît” (D. Solojan).

Pe linie alpină, la 1945 E. Cristea nu mai era un novice dînd tîrcoale refugiului Coştila. Incontestabilele progrese în căţărătură, alături de noua poziţie în societate i-au redus*8 complexele faţă de căţărătorii fruntaşi. S-a apropiat îndeosebi de Nae Dimitriu şi de Toma Boerescu, fără a-i însoţi se pare de multe ori în ascensiuni.

Devine membru acum în Clubul Alpin Român, executînd în acest scop mai multe trasee: “Fisura sudică din Colţul Mălinului*9, creasta dintre Valea Ţapului şi Valea Urzicii, Colţul Brînei*10 şi altele*11”.

______________                   

1)  Piatra Craiului, 1944, p. 160.

2) Vezi capitolul Un autor şi realizările cu care se mîndreşte, p.

3) Ani de drumeţie, p.239.

4) E. Cristea nu face explicit o asemenea revendicare, dar:

– un om care nu acţiona, fără îndoială, de capul său (Şerban Dragomirescu, postfaţă la Piatra Craiului, 1984) scrie: “a făcut parte din prima echipă care, în România, a parcurs trasee alpine de gradele 5A, 5B, 6A, 6B (nu ştim ce rută viza autorul în acest ultim caz).

– despre eforturile lui E. Cristea de a-şi atribui sieşi rolul hotărîtor în realizarea traseului celor Trei Surplombe, vezi ultima parte a acestui capitol.

5) “O precizare foarte necesară […] spusă cu umila modestie ce l-a caracterizat şi abia după 35 de ani de la desfăşurarea evenimentului”.

În context:

a) S-a făcut mare caz de modestia  lui E. Cristea (D. Solojan, op. cit., scrie de pildă că modestia l-a împiedicat pe idolul său să ceară mai mult de 6 A pentru “Fisura Albastră”). Nimeni altul decît acesta, pentru a da numai două exemple, scria însă: “Primii alpinişti cărora li s-a decernat titlul de maestru al sportului au fost Emilian Cristea şi Aurel Irimia, în anul 1952 (corect, 1955, n.n.).” (Sportul Popular, 5 februarie  1965), respectiv îşi însoţea mai întotdeauna semnătura de menţiunea “maestru al sportului” etc.

b) I.I.Dunăreanu execută în broşura In memoriam şi o retragere strategică: de unde altădată (Piatra Craiului, 1958) cotase Peretele Piscului Rece-traseul Cristea, în spiritul epocii (cu IV B), la jumătatea necrologului vorbeşte de un (hibrid) IVB-VA, optînd finalmente pentru un VA curat.

6) “Acasă va deveni proprietarul unui mic atelier de vulcanizare…” (D. Solojan, op. cit.). S. Bonifaciu trece sub tăcere această etapă din viaţa lui E. Cristea, preferînd imaginea acestuia cu “nările […] îmbîcsite de mirosul cauciucului ars”.

7) N. Baticu, Măşti care cad.

8) Între altele folosea formula “domnul Dimitriu” şi nu avea nici curajul să răspundă zeflemelor lui I. Coman, care îi contesta calitatea de adevărat alpinist (informaţii de la N. Baticu).

9)  Întîia descriere a Fisurii Sudice din Colţul Mălinului aparţine unei echipe conduse de Horen Bedrosian (România, sept. 1949), care pretinde şi premiera, cu menţiunea că anterior drumul “a mai fost încercat şi s-a soldat cu numeroase căderi (se vor fi avut aici în vedere – şi – încercările amintite de noi la cap. Căţărătură în Bucegi…, n.n.) ceea ce a determinat o rezolvare a lui printr-o deviere laterală”. Chiar dacă era în acel moment secretar al filiale bucureştene a “Turismului Popular”, Cristea nu a contestat pretenţia armenilor.

10)  Deşi E. Cristea scrie (Ani de drumeţie) că şi-a făcut din “toponimia de amănunt a Bucegilor […] o preocupare majoră”, este de spus că muchia Ţapului-Urzicii şi Colţul Brînei reprezintă unul şi acelaşi lucru (vezi în acest sens Bucegii, de N. Dimitriu si… E. Cristea, p.321).

11)  În acel an E. Cristea a mai suit Fisura Sudică (sau Vestică, cf. revistei România) din Peretele Coştilei-Bucegi, Muchia Roşie şi varianta de ieşire din Poiana Închisă a Pietrei Craiului.

You may also like...

Leave a Reply