Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui… Traseul celor Trei Surplombe

LXXXVII

Dornic să se afirme, E. Cristea avea în vedere imediat după război două posibile trasee. Primul era Fisura Mare din Peretele Văii Albe; al doilea, a cărui escaladă îi fusese sugerată de Mircea Sterescu, se afla în Peretele Gălbenelelor.

Despre acest din urmă drum, punctat la capătul superior de trei mari proeminenţe, Nae Dimitriu ar fi spus: “Omul care va reuşi să-l urce trebuie să aibă nervi de oţel”. Este un prag pe care E. Cristea, în ciuda eforturilor sale, nu reuşise să-l atingă în anul de sfîrşit al războiului: după patru încercări, “ne aflam sub limita treimii inferioare a peretelui”, adică sub punctul atins de Nicu Comănescu în 1935. Prin urmare, la 9 septembrie 1945 eroul nostru hotărăşte să coboare peretele. Deşi cuprindea “alpinişti de renume” (Toma Boerescu şi Gh. Roşculeţ), blocarea la recuperare a frînghiilor de rapel a obligat echipa să petreacă o noapte la sînul verticalei. Neplăcuta întîmplare nu a alterat optimismul unuia dintre protagonişti: “Fizic realizasem foarte puţin; tehnic ceva mai mult: cunoşteam toate obstacolele traseului şi confecţionasem, pentru depăşirea lor, un număr însemnat de pitoane tubulare, pe care […] le-am transportat la baza de jos a celor trei surplombe.”

În sezonul estival următor, E. Cristea se caţără împreună cu N. Baticu. Intraţi în traseu, s-a mers iniţial cap schimbat, pentru ca apoi, la propunerea însoţitorului său, Baticu să-i lase întîietatea şi în lungimile pe care ar fi trebuit să le urce el primul. S-a ajuns astfel, după două încercări, la baza surplombelor, unde terenul i-a refuzat lui E. Cristea orice avans. Asaltul decisiv s-a dat la 20 iulie 1946, sub privirile mai multor prieteni veniţi să urmărească de la “Hotel Gălbenele” desfăşurarea tentativei. S-a intrat în traseu (prin traversare) la nivelul brîului care conduce în Furci, în formula de echipă Baticu, Gicu Nicolescu, E. Cristea şi Sorin Tulea, ordine păstrată pînă la ieşirea în creastă*1.

Fisura Pintenului Văii Albe

În 1945, E. Cristea încalcă înţelegerea cu Ion Coman de a realiza împreună premiera Muchiei Roşii*2. În replică, ultimul a început să ia în zeflemea calităţile de căţărator ale “patronului”, afirmînd între altele că se va lăsa de alpinism dacă acesta va reuşi să atingă al patrusprezecelea piton fixat de el în Fisura Pintenului Văii Albe*3.

Cristea nu-şi făcea iluzii că ar putea răspunde provocării, dar în aceeaşi perioadă Coman nu şi-a respectat nici el o promisiune asemănătoare, legată de Creasta Uriaşului*4. În aceste condiţii, N. Baticu a acceptat să intre împreună cu E. Cristea în Fisura Pintenului. Îndrumat de coechipierul său, vulcanizatorul a atins faimosul piton 14. Apoi, pe teren virgin, a trecut o surplombă, dincolo de care lipsa pitoanelor, plantate în exces pe drum, a obligat la retragere.

În situaţia existentă, pînă la o nouă intrare în traseu discreţia era obligatorie. În cursul săptămînii ce a urmat, Cristea nu şi-a putut însă reprima satisfacţia de a-i relata întreprinderea unuia din apropiaţii lui Coman, Dan Finţescu. Gafa fiind făcută, rapiditatea urma să decidă învingătorul în această cursă în care fiecare nega meritele adversarului. Primele raze de soare ale următoarei duminici, 4 august 1946, i-au găsit pe Baticu şi Cristea (după o noapte petrecută într-o grotă din zonă), aproape de baza Pintenului. Ei se aflau deja în traseu cînd siluetele grupului Coman s-au ivit pe muchia dinspre est a Circurilor. Acesta din urmă se va mulţumi în acea zi să atingă vîrful Pintenului pe şiştoaca aflată la vest de acesta*5. În strunga degetului va ieşi, la scurtă vreme, şi cealaltă echipă, avîndu-l drept cap de coardă în acea zi pe Baticu.

“Nu este pentru cine se pregăteşte, ci pentru cine se nimereşte”, va comenta I. Coman întîmplarea*6. În această optică, el însuşi poate fi blamat însă pentru premiera, în octombrie 1940, a Fisurilor Centrale (Peretele Văii Albe), traseu încercat anterior de mai multe echipe. Opinia în chestiune a lui N. Baticu: “Cine nu este în stare să urce un traseu pînă la capăt, să lase pe altul mai bun să o facă.”

În acelaşi sezon 1946 Cristea şi Baticu şi-au propus să urce pereţii Cheilor Bicazului, dar din motive in dependente de voinţa lor tentativele nu au putut avea loc.

Spre cele mai înalte demnităţi ale mişcării alpine oficiale

Deşi patron, E. Cristea devine în 1948 (se pare “prin Pincu Weintraub, negustor de mobile pe Calea Victoriei, ajuns mare la O.N.T. de atunci”*7), secretar al secţiei Bucureşti din asociaţia “Turismul Popular”. Aici el contribuie la “munca de educare revoluţionară” prin intermediul turismului. Mai apoi, vulcanizatorul accede în conducerea secţiei de turism a C.G.M. La 1950, asociaţia “Turismul Popular” este desfiinţată. Cu cîteva luni înainte E. Cristea înaintase diriguitorilor C.G.M. un memoriu, în care invoca “importanţa alpinismului şi necesitatea înfiinţării unor secţii pe lîngă asociaţiile sportive”. În paralel, alături de alţi opt alpinişti el prezintă o cerere asemănătoare cluburilor Dinamo şi C.C.A. Gruparea militară avea să răspundă pozitiv solicitării*8.

______________                   

1)  Desfăşurarea ascensiunii este relatată pe larg în Amintirile unui alpinist, de N. Baticu, p. 207-211.

2) În cartea lui Ion Coman, Am îndrăgit munţii, p.115, acest episod transpare, voalat, sub forma: “Am văzut doi oameni cu frînghie grăbindu-se pe sub abrupt, către Tămăşel. Îndată am înţeles de unde veneau şi că noi sosisem o zi prea tîrziu pentru Muchia Roşie”.

3) Itinerarul fusese tatonat în patru rînduri (1943-45) de I. Coman, care găsea că “după […] dificultatea celor aproape două treimi din înălţime […] nimeni nu ne va contesta dreptul de a termina această premieră” (op.cit., p.71).

4) I s-a mai spus Creasta Hornului Negru, a Policandrului si, finalmente, a Vulturilor (N. Dimitriu, E. Cristea, op. cit). Această muchie coboară din Creasta Văii Albe şi este încadrată de Peretele Policandrului, respectiv de Vîlcelul Hornului Negru.

5) W. Kargel (op.cit., p. 28) atribuie premiera acestei căi unei echipe conduse de I. Şincan. Informaţia i-a fost furnizată de N. Baticu, căruia, tatonînd înainte de război intrarea spre Fisura Mare, i s-a părut că aude prin ceaţă, dinspre vîrful Pintenului, vocea lui Şincan. Acesta din urmă nu pomeneşte însă de o asemenea întreprindere.

6) I. Coman, op.cit., p.71.

7) N. Baticu, Măşti care cad.

8) Cum e de aşteptat, prieteni şi adversari văd diferit momentul: “În pragul deceniului cinci, înţelegînd că alpinismul este adevărată sa chemare, va deveni primul antrenor de alpinism din ţară…” (D. Solojan, care trece sub tăcere faptul că independenţa micilor meşteşugari era în acel moment pe cale de dispariţie, în plus atelierul lui E. Cristea     aflîndu-se pe locurile unde la scurtă vreme s-a ridicat actuala clădire a Facultăţii de Farmacie); “Cînd secţia de turism a Confederaţiei Generale a Muncii a pus problema verificării sportivilor […] prin Dondi Galin, industriaş şi inspector la O.N.T., a ajuns la clubul C.C.A.” (N. Baticu, op. cit.)

You may also like...

Leave a Reply