Frânturi de viaţă

PAMFLET

„Niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei, niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată”.

Aceste cuvinte adânc scrijelite pe o coloană de susţinere a timpului istoric de cea mai mare conştiinţă a poporului român, genialul poet şi publicist Mihai Eminescu mi se potriveşte ca o mănuşă. Nu numai în zilele astea când, oameni buni, doresc să stau de vorbă cu dumneavoastră. În afară de a vă zice din suflet „Sărbători fericite”… Sănătate şi Lumina sfântă să vă binecuvânteze de Crăciun şi de Anul Nou!”… Ci şi în alte cazuri în care niciodată faptei nu-i poate ţine locul o înşiruire de cuvinte ce „din coadă o să sune”. Adică atunci când rostirea nu poate înlocui un fapt imperios necesar, dar netradus niciodată în viaţa cea de toate zilele. Mai pe şleau zis, aşa cum fac azi o groază de politruci decembrişti. Pe care noi îi ţinem în spinare.  Şi ei ne amăgesc cu promisiuni deşarte. De treizeci de ani duşi pe apa sâmbetei, oameni buni!

De-a lungul existenţei mele am avut parte de întâmplări care m-au marcat atât de profund aşa încât astăzi când dialogăm pe această cale, sper ca împreună să învingem teama că: „vorba nu poate înlocui o realitate”. Aşadar, să ne încumetăm împreună a defini anumite momente esenţiale din viaţa mea,cu scuzele de rigoare dacă, repet, în cazul de faţă cuvintele folosite nu vor înlocui realitatea în deplina ei splendoare.

Bunăoară, spre sfârşitul copilăriei mele, niciodată pe sfârşite, mi-aduc aminte că mă balansam pe poarta de la drum a casei părinteşti. Ca de obicei, după ce închideaum unul din manualele şcolare. Dar într-una din zile, era primăvară, mi s-a părut că poarta, parcă, era o alta decât cea de ieri când mă dădeam huţa, huţa, stând cu picioarele pe paianta de jos a ei, când înspre bătătura casei, când spre drum. Mi se părea, când era dată înspre afară, că drumul mă aştepta până departe. Spre capătul lui. Şi azi îl aud pe tata, care era prin preajmă, zicându-i mamei ce mă privea din pragul casei cu ochi de cer: „Uite, îl caută drumurile!” Iar eu, dacă îmi aduc bine aminte, i-am zis aproape de plâns: „Tată, asta nu mai e poarta mea!…”

Un alt moment, ce biruie timpurile în memoria mea, este când eram elev în clasa a V-a. Când se încheiau notele şi se premiau elevii. Atunci, după părerea mea, colega D. Nu merita premiul întâi. Mai ales că prinsesem faza când dirigintele prof.N.P. lua o plasă în care era un curcan, zicând: „Desigur, doamnă, va lua premiul întâi!” Am scris atunci „revolta” mea la ziarul „Scânteia pionierului” unde redactor şef era o anume Balada Anisie. După vreo trei zile ai mei s-au pomenit cu o înştiinţare din partea ziarului prin care eram rugat să le dau telefon la redacţie. Pe vremurile acelea în Comarnic era decât o cabină telefonică unde actualmente este biroul DIGI. Tremuram tot de emoţie pentru că nu ştiam atunci ce este un telefon, cum să vorbeşti la el şi mai ales ce să caut eu în cabina aceea. Noroc cu oficianta, doamna Gheorghe Florica, care dându-şi seama de situaţia în care mă aflam, m-a îmbărbătat: „Uite, iei telefonul în mână când vei fi sunat”, şi îmi puse în mâna tremurândă telefonul cu fir, „şi răspunzi la ce vei fi întrebat. Nu te pierde cu firea, sunt lângă tine!”… După un timp, când nici astăzi nu-mi explic cum atunci n-am intrat în pământ, sună centrala. Doamna Gheorghe îmi face semn să intru în cabina telefonică şi să iau telefonul în mână. Aşa am făcut. Apoi l-am dus la ureche. Şi-am auzit un glas de femeie: „Am primit articolul tău… Poate ai visat ce-ai scris acolo. Te sfătuiesc să ne trimiţi un articol din care să reiasă cum că toată clasa aţi fost într-o excursie!… Da?” Nu ştiu ce-am răspuns, doar atâta ştiu că vroiam ca să scap cât mai repede de telefonul acela. Noroc că doamna Gheorghe mi l-a luat din mână. Că altminteri îl scăpam pe jos.

Odată ajuns acasă m-am abandonat cu totul la pieptul mamei plângând: „Jur, mamă, că în plasa aceea era un curcan viu!… Mare!”… Apoi, lăsând-o pe mama uluită, m-am smuls din braţele ei şi-am fugit la bradul de pe colina copilăriei mele. L-am luat în braţe, l-am strâns cât am putut de tare, dispărând parcă în el şi în alte timpuri. „Tu mă crezi?”, l-am întrebat. Parcă, de foarte departe, am auzit vulturul ce-şi făcuse cuib în adierile lui. „Da! Era curcan!”

Peste o săptămână am făcut o excursie cu colegele şi colegii mei pornind de la casa noastră, dimineaţa, şi ajungând, spre amiază, la Fântâna Rece din Boncu. Ne însoţea şi câinele nostru Ceruţ, care mai târziu a dispărut în fălcile lupilor ce năvălise în sat în năpraznicele geruri din iarna anului 1960. Am scris de această escursie trimiţând articolul al „Scânteia pionierului”. Cât s-a bucurat dirigintele meu, prof. N.P. de „isprava mea”! Dar mie nu-mi dispărea din minte – iată”, şi azi – zbaterea curcanului din plasă ce era rostit, prin sacrificare, să aşeze coroniţa cu premiul I pe creştetul nevinovatei mele colege N.D.

Alt episod de semnalat din viaţa mea când mă obsedează de-atâta vreme cugetarea lui Mihai Eminescu cum că „niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate”, cât şi faptul că misiunea noastră este, fără îndoială, aceea de a scoate în relief problemele sociale care pot fi abordate artistic, a fost prima şi ultima vizită a mamei mele la Liceul „George Enescu” din Sinaia pe când eram elev la acest vestit edificiu educaţional. Mă aflam în recreaţia mare, pe holul de la parter, într-un grup de colege şi colegi din clasa mea. A VIII-a C. Ne cheltuiam energia debordantă în râsete, zâmbete dulci, îmbrânceli şi ţipete prin care lesne se putea citi bucuria de a fi împreună. De a ne bucura de viaţă. Că de, eram atât de nevinovaţi şi creduli pe prima treaptă în piramidă socială a vremii. Atunci, în recreaţia aceea mare, mama a deschis uşa principală de la intrare. Venise tocmai din ţinuturile legendare ale Colţilor de Nisip. De acasă, altfel zis. Îţi aminteşti Aluna?… Era înfăşurată în vestitul şal de lână moştenit de la bunica Parascheva. Mai luceau în ţesătura lui roua lacrimilor bunicii ani buni după ce primise vestea că bărbatul ei, Gheorghe – adică unchiul meu – murise cu mâinile încleştate pe armă, în 1916, în bătăliile crâncene de la Predeal. Undeva prin munţii Neamţului din masivul Baiul. Şi unde, la o distanţă de 64 de ani de la acele bătălii pe viaţă şi pe moarte, împreună cu regretatul meu prieten – Niţu Marcel – aveam să-i ridic o cruce din fier pe care am fixat-o în fundaţia de beton…

Când mama a dat de mine pe hol, afară, pe bulevard, înfloreau castanii. Avea o fotă neagră cu fir de aur, zestre de la părinţii ei. Şi pe care am păstrat-o în cufărul vechi de unde a fost furată când hoţii mi-au spart casa. M-a privit în ochi adânc, de parcă se surpase lumea. „Să nu mai vii acasă, băiatul mamei!… Întovărăşirea ne-a luat din pământuri”, mi-a zis, când un zîmbet dureros îi fulgera obrazul. Pe cel cu brad?, am sărit ca ars. „Niciodată!… Pe cel de pe Faţă!… Pe ăla l-au luat!” Şi tata n-a zis nimic?, am mai întrebat-o. „Atât. N-o să vă ajute, mă, Dumnezeu!” Suna clopoţelul. Mama şi-a pus pecetea sărutului ei sfânt pe obrajii mei şi fiind ora de dirigenţie am întrebat-o năuc pe doamna profesoară, Dăniciuc Maria, lăsând-o cumva descumpănită: De ce, doamna, zice Eminescu: „N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid/ care nu se-nfiorează de-a ta faimă Baiazid”. Bineînţeles că spusele tatălui s-au adeverit până la urmă şi întovărăşirea tovarăşilor s-a dus pe apa sâmbetei, iar terenul luat a trecut din nou în proprietatea noastră. Şi ca să nu se mai întâmple aşa ceva l-au schimbat ai mei cu cei din neamul Nărea, rude mai îndepărtate, care aveau un teren în Coasta Gâlmii. Mai aproape de casa noastră unde n-a călcat niciodată picior de întovărăşit!

Da. Frumos şi adânc spune Eminescu că: „Niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate”. Să ia seamă la acest adevăr politrucii noştri de astăzi. Să treacă în a face ceva durabil pentru neam. Că în treizeci de ani de democraţie dâmboviţeană să nu ne ferim a recunoaşte în ceasurile când un an nou îşi deşiră clipele, că România a ajuns o colonie, iar românii, sclavi. Tocmai asta nu vroua Eminescu să fim! El dorea, ca şi Bălcescu dealtfel, ca românul să aibă conştiinţă de stăpân cunoscându-şi drepturile şi gata oricând să ia taurul de coarne pentru aşa ceva. Asta şi-au dorit eroii noştri de la tragicele evenimente din 1989, jertfindu-se. Cu pioşenie le închin poezia care urmează.

                                                            24 decembrie 2020

Ruga eroilor tineri

Nenumăraţi şi iar şi iară

La neamul nostru întru ţară

Retraşi la neamul de sub vatră

Ne iartă, Doamne, cât se iartă!…

Tot mai rostiţi la vremuri grele

Retraşi apoi înspre tăcere

Cu chipurile-n ger uitate

Ne iartă, Doamne, cât se poate!…

Retraşi pe-nscrisul de pe cruce

Pentru altarul viu din sânge

Şi zborul alb dintre cuvinte

Ne scoală, Doamne, din morminte!…

Ridică-ne din greu neumblet

Pentru cei vii, dar morţi în suflet

Nenumăraţi şi iar şi iară

Să nu murim a doua oară!…

                                    25 decembrie 2020

La buna revedere!…

Vasile Ioan Ciutacu

You may also like...

Leave a Reply