Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui…

LXXXVIII

Anii cincizeci…

La C.C.A., E. Cristea (care se pare că a rămas pînă la pensie personal muncitor civil) avea trei subordonaţi*1. Între aceştia figurează iniţial Moise Pompiliu şi Vlad Costinescu, alături de care suie în 1949 Hornul Vulturilor din Coştila. Peste doi ani, antrenorul “Armatei” îşi asigură concursul tinerilor soldaţi Aurel Irimia şi Radu Constantin, remarcaţi anterior la şcoala de căţărătură a C.G.M.

Secţia alpină C.C.A., pentru a justifica fondurile primite, trebuia să depună o activitate corespunzătoare. Prin urmare, în primii ani s-a vizat executarea de premiere în stîncă, cît şi întreprinderi de iarnă, de felul parcurgerii culmii Făgăraşilor şi, mai tîrziu, a Carpaţilor Meridionali. Începînd cu 1953, concursurile de alpinism au constituit şi ele un teren de afirmare pentru alpiniştii militari.

Pe “traseul” social în care se angajase, fostul muncitor a ştiut să urce cu o tenacitate remarcabilă*2.

S-a folosit de amiciţia unora ca Dondi Galin şi Pincu Weintraub, iar cînd steaua acestora a pălit*3, E. Cristea s-a priceput să cîştige aprecierea noilor săi şefi de la C.C.A. De aici, a avut porţi deschise la diverse publicaţii, unde şi-a expus pe larg acţiunile alpine (închinate, în spiritul epocii, cui trebuia), dobîndind astfel notorietate*4. A avut însă parte şi de contestări, cum ar fi:

“… Secţia de alpinism a C.C.A., al cărei antrenament se face «în secret» […] Dacă, de pildă, putem spune că antrenorul Gheorghe Roşculeţ (Dinamo) constituie un model […] în schimb antrenorul C.C.A., cunoscutul alpinist Emilian Cristea, face în mod sistematic din orice problemă a alpinismului «o problemă de club», pentru ca mai tîrziu să o transforme chiar într-o problemă personală […] Emilian Cristea socoteşte unele performanţe ale sale şi uneori ale altora drept redute inexpugnabile, frînînd sau stingherind astfel elanul tineresc al altor sportivi de frunte.” (Const. Messinger, preşedintele Comisiei Centrale de Alpinism)*5

E. Cristea a ştiut să-şi consolideze însă poziţia atinsă. În acest scop a făcut, la zece ani de la naţionalizare, o “retrospectivă a alpinismului în noua sa structură”6, dar mai ales a desfăşurat, alături de echipa sa, o remarcabilă activitate pe munte7. Aceste rezultatele nu par să-l fi mulţumit, motiv pentru care a recurs la exagerări şi nu numai:

“Peretele sudic al Clăii Mari […] are o diferenţă de nivel de peste 600 de metri. Cu pante foarte înclinate şi lipsit de posibilităţi de înaintare obişnuite, acest perete a fost ocolit multă vreme de către cercetători. Istoria alpină citează de-a lungul anilor doar cîteva echipe de alpinişti care au pătruns în aceste locuri şi care la întoarcere povesteau lucruri de necrezut.

Pentru a face lumină în această problemă, echipa de alpinism a C.C.A. […] a pornit la o cercetare mai amănunţită cu scopul de a valorifica din punct de vedere alpin acest ţinut sălbatic şi neumblat […] Reuşesc să ajungă la baza peretelui după zece ore de drum. Înnoptează pe o muchie ascuţită ce lasă în părţi prăvălişuri de sute de metri. Peste noapte, bivuacul lor fu avariat de o cădere de pietre care a provocat echipei pagube însemnate […]

În a doua zi de escaladă, umbrele înserării surprind alpiniştii în plin perete […] O ploaie amestecată cu lapoviţă a contribuit la înrăutăţirea situaţiei.

Peripeţiile militarilor s-au ţinut lanţ şi în cea de-a treia zi de escaladă, dar ele nu au frînt cu nimic hotărîrea militarilor, care pînă la urmă au ieşit în creastă.

Peretele sudic al Clăii Mari a fost escaladat!

Traseul este gata şi stă la dispoziţia tuturor alpiniştilor dornici să-l parcurgă.

Este o performanţă frumoasă, cu atît mai mult cu cît traseul are grad maxim de dificultate: VI B.”*8

Asemenea performanţe au fost înlesnite de faptul că alpinismul constituia o meserie pentru E. Cristea, căruia îi asigura nu doar un salariu, dar şi materiale alpine, deplasări, hrană etc. gratuite. De aici reproşul şi nu o dată dispreţul vădit de căţărătorii “de duminică”, dar nu trebuie pierdut din vedere că au existat şi alţi alpinişti profesionişti, cu rezultate inferioare animatorului “Armatei”.

Fisura Albastră

În primii ani de existenţă, echipele alpine ale C.C.A. au stabilit mai multe premiere, între care Santinela Văii Verzi şi Peretele Priponului. Tot atunci este parcursă, la vreme de iarnă, creasta Făgăraşilor de la Olt la Zărneşti.

Din acest bilanţ lipsea o nestemată, putînd eclipsa tot ce se realizase pînă atunci în munţii noştri: Fisura Albastră.

” — Atacasem Fisura Mare…

— Fisura Albastră, cum i-aţi spus…

— Acest traseu […] datorită culorii peretelui avea să se numească Fisura Albastră.”*9.

Denumirea îi aparţine însă farmacistului Dan Popescu, care, aflat la 1939 cu un prieten în Circuri, i-a temperat acestuia entuziasmul: “Ce, mă, te uiţi la ea? Nu vezi că e albastră (în sensul greu de cucerit, n.n.)?”*10 .

______________                   

1)  Sportul Popular, 10 febr. 1955.

2) E. Cristea, tocmai pentru ca fusese lipsit de ele în copilărie, şi-a dorit cu ardoare o casă, o familie. Casa a cumpărat-o în 1948, dar fiind plecat mare parte a timpului pe munte, găsirea unei soţii nu a fost tocmai simplă. Se va căsători, în 1955, cu Hedda, “campioană de schi” (D. Solojan) “o fată pe care a găsit-o în crestele Carpaţilor şi pe schiuri, o fată care l-a ajutat zi de zi să devină mai bun, mai maestru şi mai vestit” (Iosif Viehmann). Rolul de dinamizator al Heddei Cristea pe lîngă soţul ei a fost în repetate rînduri subliniat: “maestrul emerit al sportului Emilian Cristea, asistat şi sprijinit […] neîntrerupt de soţia sa, ea însăşi pasionată turistă şi alpinistă” (V. Mihăilescu, prefaţă la Piatra Craiului, 1971); “Hedda […] care l-a ajutat să-şi valorifice însemnările (Şt. Negrea, In memoriam, 1983, p.40).

3) Nu întîlnim numele acestora în publicaţiile de după 1950, de unde bănuiala că plecaseră cu primul val de emigranţi către Israel. Poate din acest motiv, la începutul deceniului şase E. Cristea nu figurează între membrii recent înfiinţatei Comisii Centrale de Alpinism (cf. Turismul Popular, decembrie 1950)

4) Dacă Fisura Albastră depăşeşte astăzi faima unor trasee mult mai dificile, această se datorează şi popularizării intense din presa anilor ’50.

5) “Sportul Popular”, 21 febr. 1956.

6) I.I.Dunăreanu, In memoriam, p. 27.

7)  Între altele, E. Cristea îmbină de acum ocupaţia sa favorită cu speologia, oferind de pildă sprijin specialiştilor care explorau Cetăţile Ponorului. Este perioada în care îşi asigură admiraţia pe viaţă a clujeanului Iosif Viehmann.

8) Comentarii: a) Traseul 23 August (căci despre el e vorba) măsoară circa 200 metri diferenţă de nivel; b) Drumul din Buşteni pînă la baza Peretelui Clăii necesită circa două ore şi jumătate, pe un parcurs care nu depăşeşte gradul 1A; c) În zonă, Gh. Roşculeţ urcase în 1946 Fisura Clăii (gradul III); d) În lipsa oricăror detalii despre traseu, invitaţia din final rămîne vorbă goală; e) F.R.T.A. a acordat gradul VI traseului 23 August, dar şi-a contrazis astfel propriile reglementări, ce impuneau unui traseu de asemenea dificultate o diferenţă de nivel de minimum 300 metri; f) în componenţa echipei care a cercetat zona E. Cristea se trece şi pe sine (cum apare şi în W. Kargel, Trasee alpine în Carpaţi, 1976), dar de scrierea îl trădează drept necunoscător al locurilor; g) de remarcat exagerările privind acţiunea factorilor naturali, gen pe care îl vom reîntîlni în scrisele subiectului nostru.

9) Ani de drumeţie, p. 242.

Pretenţia nu era nouă: “traseul alpin numit «Fisura Albastră» este o crăpătură în masivul Coştilei, care din cauza apei ce se scurge pe pereţi are o culoare albastră” (“Sportul Popular”, 17 august 1950);

V. Ludu (op. cit.) vedea lucrurile şi mai poetic: “Din tren, din gara Buşteni, Fisura Albastră pare un jgheab negru în stînca nu întotdeauna scăldată de soare. […] Fisura Albastră a fost învinsă şi omul (E. Cristea, n.n.) a urcat biruitor prin ea, pînă pe creasta muntelui Coştila, la cerul albastru, care din cînd în cînd se zărea în popasuri şi care, ţel şi speranţă, a dat numele acestei încercări de ani de zile: Fisura Albastră”.

Ultimului autor îi aparţine şi afirmaţia: “traseul a fost descoperit de ochiul încercat şi neobosit al celui mai vîrstnic dintre alpiniştii noştri […] în vara anului 1945”.

10)  N. Baticu, op.cit., p. 216. Întîmplarea ne-a fost confirmată de Dan Popescu, care a apreciat în bună măsură realizările lui E. Cristea

You may also like...

Leave a Reply