Frânturi de viaţă

PAMFLET

Urmare din numărul trecut

Motto: „Niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate, niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei, niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată”. Mihai Eminescu

Cu alte cuvinte, cum bine spunea Marian Bucur, „poetul este în căutarea absolutului prin puterea gândirii omeneşti. Neliniştit el găseşte în gândire forţa de a birui şi de a trece de circumstanţe”. În vremelnica mea existenţă am găsit în marele nostru geniu o treaptă de nădejde pe care am „călcat”, după „putinţele mele” – vorba cronicatului –  în desprinderea mea de baza piramidei sociale. Pe care, adeseori, o vizitez deoarece de-acolo vin cu nostalgia raiului de pe pământ.

Şi cât aş vrea, oameni buni, în acest demers al destinului meu, să înţelegeţi cât de mult vă iubesc… Vai, cât de mult vă iubesc!… Şi, la naiba!, nu ştiu de ce consider că viaţa noastră cea de toate zilele ar fi mai bună dacă am iubi fără drept de apel pe Eminescu, nu numai pentru genialele lui poezii, ci şi pentru că îşi desprinde din gândirea sa dumnezeiască, iată, şi cugetări de genul: „Adesea iau de la istorie, de la păzitorul ei cel posomorât al trecutului cheile lui de aur şi deschid porţile inimii mele”.

Din această cauză, oameni buni, „mă scufând” adeseori în timp şi încerc să scot la suprafaţă acele sigilii ale părinţilor, părinţilor noştri care ne-ar permite, azi, să simţim în adâncul sinelui nostru că nu suntem slugi, ci stăpâni ai acestor meleaguri fabuloase. Aşa ne vroia să fim, sacrificându-se, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, înţelepţii noştri din grotele groazei închisorilor comuniste, care au pierit după 1944 în rezistenţa din munţi, eroii ce-au sângerat caldarâmul istoriei noastre în tragicele evenimente din 1989. Preext atunci ca nişte unii, într-o clipită, să se transformei din comunişti veritabili în capitalişti de când e lumea. Că de, sunase ceasul democraţiei absolute, şi nu-i aşa?, nu stricau nişte „cuibuşoare de neuitat” pe la Monaco, Maldive, Madeira, Madagascar. Pe plajele fascinante, imense, însorite ale Braziliei. Ori, la dracu-n praznic, prin paradisul Caraibelor… Iar noi, băştinaşii, rămânând aici să ne spălăm creierele cu televizorul plin de cancanuri de tot felul, femei goale, zâmbăreţe, într-o Românie nooooooormală!, cu state paralele, ori perpendiculare! Spre satisfacţia deplină a căpeteniilor cu sarsanalele pline de bani publici, „învârtiţi” în chip şi fel, pe spinarea încovoiată a bietului român, spre nesfârşitele zări senine ale viitorului copiilor copiilor lor. Românul, săracu’, rămânând de căruţă!… Cu deştu-n gură!… Înecându-şi năduful traiului pe caiet, „la una mică” în vreo Cutaridă de-a lui Eugen Barbu nemaiavând putere să urce            în Poiana lui Iocan a lui Marin Preda. Neluând în seamă oful lui Gheorghe din „Groapa” – „Dacă ar fi dreptatea ca o sârmă, ce-aş mai bate la ea să o îndrept. Dar nici proverbiala maximă a Mon Cherului: „Dacă nu e dragoste, nimic nu e!”

M-aţi întreba, pe bună dreptate, „ce vrea ăsta de ne vorbeşte de cai verzi pe pereţi?! Vă răspund prompt că osteneala mea vine din faptul că aş vrea, oameni buni, să vă rugaţi la Dumnezeu ca să aveţi înţelepciunea, puterea să ajungeţi a vă cerceta interiorul  dumneavoastră, şi că pe 24 ianuarie când e Ziua Unirii să puneţi în practică „Hora Unirii”: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română!”… Dar, hai!… Vă aşteaptă copiii dumneavoastră!…

Şi plec spre bradul copilăriei mele „mânat” tot de Eminescu „Azi porunceşte câinele, câinele pisicii, pisica şoarecelui, iar şoarecele de coadă îşi adârnă porunca”.

Iată-mă pe colina bradului. După ce am străbătut, împreună cu Nera, stratul gros de zăpadă. Această zăpadă mă fură. E parcă la fel ca aceea de pe vremea zăpezilor de altădată. Pomii s-au înfăşurat în acele timpuri. Au crengile curbate spre pământ din cauza chiciurei de care s-au agăţat fluturii ninsorilor, în straturi. De demult şi de astăzi.  Bradul biruie maestos  timpul ca o săgeată albă pe care, parcă, pământul colinei ar slobozi-o ca o săgeată către cer. Cu un răvaş către Dumnezeu în cetina lui: „Suntem aici decum ne vrei!” Nera, căţeluşa, e peste tot. Totul e al ei. Zburdă din hotare în hotare. Şi din când în când vine către mine: „M-ai fotografiat?”, pare că mă întreabă, privindu-mă în ochi. După care iar se pune pe treabă de nu-i ajung picioarele. Aici denumim fericirea. Cât aş vrea să fiţi cu mine, oameni buni!… „Viaţă pentru viaţă!”…

De fapt, urlu în Univers!… Mă auzi, Vlăduţ?” Şi mă adresez prietenului meu de pe băncile liceului „George Enescu” din Sinaia. Un om cu sufletul de aur. Este fiul regretatului chirurg  Manoliu – Furnică – Constantin de la Spitalul Orăşenesc Sinaia. Vlăduţ la ora asta este într-un apartament din Bucureşti în ghearele covidului. Este singur. Soţia, Magda, a decedat. Îl ştiu cât e de luptător şi sunt sigur că virusul ăsta parşiv, sigur „confecţionat” de minţi bolnave, va lua laba de pe Vlăduţ al meu. Sunt convins că strigătul meu de fericire în Univers l-a auzit şi fratele lui Vlăduţ, Cătălin, care treizeci de ani a fost meteorolog la staţia de pe Vârful Omu. Cred că i l-a spus şi soţiei sale, Liliana, multă vreme în subordinea prietenului şi poetului Dan. D. Rădulescu, muzeograf principal, adjunctul directorului Popa de la Muzeul Peleş din Sinaia. A decedat suspect pe 13 decembrie 1990, pe când se întorcea de la o şedinţă a Frontului Democrat Antitotalitar înfiinţat de Doina Cornea, adunare ce s-a ţinut la Timişoara… Iar vine Nera să o fotografiez… Iar pleacă să petreacă pe sus labele ei, parcă, toată zăpada din grădină. Privind bradul văd pe istoricul Bulei cu mâna dreaptă pe el, uitându-se la mine insistent: „Tu să-mi zici ceva despre mine când am să fiu numai trup rece în biserică!” Era 18 iulie 2020, la amiază… Ce frumos îi stă colinei îmbrăcată în furtunile zăpezilor de azi şi de altădată! Uite aici erau căpiţele noastre. Într-o iarnă, din alte timpuri, tata privea prin crucea ferestrei la cerbii ce-i mânca schiturile lui de fân. „Du-te, mă, că uite, am ajuns la par!… Ce-i mai dăm noi la vacile noastre?” Ca mai apoi, când mă pregăteam să ies pe uşă pentru a-i îndeplini dorinţa, mă întoarce din drum: „Lasă, mă, să mănânce şi ei!… Că mai avem fân!” Câtă genero-zitate: să împartă nutreţul animalelor noastre cu cerbii care, fără îndoială, aveau stea în frunte şi cerboaicele primăverii, în privirile lor,  înspre izvoarele începutului de lume… Nebuno, mă adresez Nerei, iar doreşti să-ţi fac poză?… După care timpul mă întoarce iar către obârşia lui… Sunt cu tata pe brazdă. 6 iunie 1970, în grădina bradului. Ca-ntotdeauna el e primul, eu după el. Nu-mi place cum coseşte. Tunde iarba aşa încât eu trebuie să mai dau încă o dată cu coasa pentru a rade cioplitura lui. Tresar. Iar cântă ca şi alte dăţi: „Mierliţa când e bolnavă/ Vine cucul şi o-ntreabă/  Ce faci tu, soră dragă!” Ori „Cât a fost vara de lungă/ N-am iubit ca să-mi ajungă/ etc. Coseşte şi cântă. Eram surprins dacă nu cânta când cosea. Dar prin spatele nostru, urcând colina, îl văd pe preotul Costică Dumitru, Parohul Colţilor de Nisip. Oarecum stânjenit, îl strig pe tata care,      întorcându-se, stând în dârjală, se ruşinează: „Să mă iertaţi părinte!… Am îmbătrânit şi m-am prostit cu totul!” Parohul, viitorul protopop, se închină ca în faţa unei minuni: „Nu-i nimic, nenea Ioane. Niciodată n-am mai văzut aşa ceva!… Este bucuria sfântă a muncii dumitale! Să munceşti şi să cânţi este o măreţie a lui Dumnezeu”. De-atunci, de câte ori mă întâlnesc cu protopopul Costică Dumitru trăieşte din plin emoţia aceea sfântă purtată prin timp, dar mereu prezentă. „Aşa ceva nu am cum să uit, fiule!”, îmi spunea de fiecare dată. Iar pe chipul dumnealui învie lumina de demult într-un firesc aproape… Şi mă întorc spre casă unde, între icoane şi nemurirea focului din vatră, adaug:

Casa venirilor

Cât se va mai bucura câinele casei

că nu sunt câine?…

Copilăria îmi face cu mâna

din adâncul ei spre cer:

un bun tovarăş, ori un bun venit.

Culesul merelor de aur

nu

     mai

          are

              scară.

Nucile dezghiocate de mama

există doar în cozonacii ale căror felii

sunt ospăţul zeilor.

Iată! Stâlpul casei cu mâinile tatii

rugăciuni pe dârjală.

Rugina a cosit coasa până la dunga ei.

Urmele lui în cătuşa ierbii cosită numai de timp

sunt

…………………………….

Dar totuşi…

Deschid poarta

Aici,

în mine mă adun în amândoi.

Ea păşeşte prin iarba visului albastru.

Eu prind aripi.

Aripi din urmele lespezilor bătăturii

înscrise pe timpul secetei mari

zbor după fericirea împrumutată

de taţii cândva unul vultur

ce purta numele meu de pământ.

…………………………….

Iată-mă din întoarceri…

Cuprindem în palme nume şi casa noastră.

Înseamnă că ne sunt de-acum zăvorâte

plecările fără de întoarceri.

„Casa este făcută aici numai din veniri!”

îmi spune ea aprinzând focul…

Eu,

–  deocamdată –

aşez patru scaune

la masa rotundă a timpului…

                                                            La buna revedere!…

Vasile Ioan Ciutacu

You may also like...

Leave a Reply