Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui… FISURA ALBASTRĂ (continuare)

LXXXIX

Primele tentative în Fisura Albastră s-au desfăşurat în 1945; iată-le în relatarea celui avea să-şi facă din escaladarea vestitei spintecături “opera de căpetenie”:

“Acest traseu a fost încercat pentru prima dată de o coardă de trei alpinişti*1, în ziua de 8 septembrie 1945. Ninsoarea şi vremea rea de atunci nu a (sic) permis acestei echipe să urce prea mult în perete, fiind nevoită să coboare după ce cîştigase o diferenţă de nivel de circa 480 de metri.

Au trecut […] ani şi în această regiune nu s-au mai făcut decît trei încercări, toate neîncununate de succes. Este adevărat ca «Fisura Albastră» este unul din cele mai temerare trasee din Masivul Coştila. Escalada începe de la cota 1750, punctul «La Verdeaţă» în Valea Albă şi se continuă pe pereţii de iarbă ce urcă vertical pînă la cota 1950 *2.

De aci drumul continuă peste perete, pe brîuri de iarbă sau hornuri cu o înclinaţie care depăşeşte uneori verticala. Se ajunge astfel pe un brîuleţ care la partea superioară a lui este caracterizat cu o serie de grote (cota 2 050). Acesta este punctul maxim atins la 8 septembrie 1945.

În zilele de 15 şi 16 iulie 1947, peretele este încercat din nou. De data aceasta la punctul maxim atins […] o echipă face bivuac. Din cauza timpului nefavorabil, această coardă, după ce mai cîştigă circa 50 de metri diferenţă de nivel, renunţă la tentativă. Tot în aceeaşi zi, o altă echipă urcă pe un alt traseu, ajungînd la aceeaşi grotă unde lasă circa 60 buc pitoane, efectuînd întoarcerea pe acelaşi drum.

A trecut de atunci un an şi mai bine, dar Fisura Albastră a rămas tot necucerită. În sfîrşit la 21 octombrie 1948, o echipă a A.T.P., profitînd de timpul frumos, îşi încearcă norocul pe acest traseu. Deşi sînt scutiţi de a căra cele 60 de pitoane ce se găseau depozitate cu un an în urmă […] ei nu pot urca mai sus decît echipa precedentă. Totuşi s-a făcut un pas înainte, întrucît această echipă a lăsat pe traseu toate pitoanele, uşurînd astfel escalada la o tentativă viitoare […]

Rămîne de văzut dacă cei 200 de metri care au mai rămas de escaladat vor putea fi parcurşi de alpiniştii ce îi avem sau va trebui să aşteptăm cîţiva ani pînă ce se va ivi un tînăr cu calităţi de muscă pentru a trece obstacolul «Fisura Albastră» […]

Ţinînd […] seama de dificultatea traseului şi de înclinaţia lui, putem considera acest avans ca o mare victorie alpină.” *3

Ultima apreciere continuă în literatura noastră montană tradiţia substituirilor de înfrîngeri nu tocmai onorabile cu victorii de prestigiu. În atare optică, nu doar elementele naturii se opuneau avansului omului în teribilul traseu:

“În 1948 întîmplarea a făcut să fiu în posesia unei frumoase sume de bani. Puteam să-mi cumpăr o casă*4. Am preferat să merg la un magazin de materiale sportive să-mi cumpăr o frînghie Fussner de 80 m. Am botezat-o «Liza». Cu ea am început să asediem mai cu spor traseul Fisurii Albastre.”

Lăsată de la o tentativă la alta într-o firidă a muntelui, la discreţia rozătoarelor, nepreţuita “Liza” a devenit curînd inutilizabilă. Poate şi din acest motiv, sporul preconizat a fost minim. Peste doi ani, trecînd la C.C.A., eroul nostru abandonase “botoşeii cu talpa de anvelopă şi frînghiile indigene”, putea sta nelimitat pe munte, dar rezultatele au rămas aceleaşi. O încredere neştirbită a continuat să îl anime însă pe Emilian Cristea:

“Acest traseu are o diferenţă de nivel de 800 de metri, iar mai bine de 50 la sută din lungimea lui are o înclinaţie care trece de verticală.

Tentativa care începe astăzi este a optsprezecea ce s-a făcut pînă acum, totalizează 257 ore de lucru, iar materialul transportat trece de 150 kg.”*5

Veto-ul naturii s-a făcut simţit însă din nou:

“Joi 9 august a început escalada dar în după amiaza aceleiaşi zile s-a dezlănţuit o furtună care i-a surprins pe alpinişti la 300 m deasupra prăpastiei (în Circuri, n.n.), adică după ce au parcurs 2/3 din drum*6[…]

Au fost nevoiţi să înopteze pe o brînă de iarbă foarte mică. După 21 de ore de aşteptare in bătaia furtunii şi a grindinei, echipa Casei Centrale a Armatei formată din Cristea şi Crăciunescu a continuat escalada. Dar apa care se prelingea pe stîncă şi avalanşele de pietre, care ameninţau în fiecare moment pe alpinişti,  le-au făcut înaintarea imposibilă […]

Pentru a obţine totuşi o performanţă, alpiniştii de la Casa Centrală a Armatei au pornit la realizarea premierei alpine pe Albişoara Caraimanului.

După o muncă de 10 ore, luptînd cu un traseu care nu a mai fost niciodată parcurs, echipa a ajuns pe vîrful Caraiman, realizînd astfel o deosebit de valoroasă performanţă alpină.” *7

Pînă la noul sezon de încercări în peretele Văii Albe (1951), E. Cristea şi-a continuat antrenamentele, atît pe munte, cît şi în publicistică. Astfel, aceeaşi Albişoară a Caraimanului a găzduit şi o “premieră de iarnă”, cu suportul literar de rigoare:

“Încă de la primele lungimi de coardă, vremea, care la început a fost destul de bună, s-a înrăutăţit iar ninsoarea care a început să cadă din abundenţă a făcut înaintarea să devină din ce în ce mai grea.

Rafale de vînt puternic au biciuit pereţii, declanşînd nenumărate avalanşe de zăpadă. Pentru fiecare metru de parcurs a fost necesară multă muncă şi o atenţie încordată. Pitoanele, pioletul şi colţarii au fost întrebuinţaţi cu prisosinţă.

Abia după 12 ore de ascensiune continuă […] au ajuns sus pe coama Caraimanului…” *8

În spiritul epocii, reuşita era dedicată celei de-a 33-a aniversari a Armatei Sovietice; tehnica şi materialele folosite erau şi ele inspirate de activitatea celor mai buni căţărători de la Răsărit, fraţii Abalakov. Lăudat era şi comandantul batalionului de Instrucţie şi Sport al C.C.A., care ar fi supravegheat în persoană preparativele alpiniştilor din subordine. Mai puţin atent se dovedea însă E. Cristea cu muntele, izbutind să vadă, din preajma Căminului Alpin, Albişoara Crucii, iar din gara Buşteni “vîrfurile Morarului”.

Epopeea destinată maselor largi de cititori nu s-a încheiat aici:

“M-au secundat mai mulţi colegi de asociaţie sau prieteni alpinişti5, dar cei mai mulţi veneau o singură dată, apoi renunţau. Dădeau crezare, probabil, vorbelor care începuseră să circule printre alpinişti: «Fisura Albastră nu va fi cucerită fără jertfe supreme» […]

Eram convins că Fisura Albastră se va apăra, că vom fi obligaţi să coborîm, izgoniţi de ploi sau de furtuni de zăpadă. Aşteptam însă răbdători şi speram să intervină ceva, care să ne determine, pe mine şi pe tovarăşii mei să ne asumăm tot riscul.”

______________                   

1) Este vorba de Toma Boerescu şi Gheorghe Roşculeţ, pe care autorul articolului nu îi pomeneşte însă, probabil întrucît nu făceau parte din C.C.A. Similar, din echipa asaltînd Fisura Albastră în august 1950 va fi omis Dan Popescu (Sportul Popular, 17 august 1950), poate şi datorită originii “burgheze” a farmacistului.

2)  Ruta în chestiune nu porneşte de la “Verdeaţă”, ci din capătul superior al Circului I, unde se poate ajunge pe mai multe căi elementare. La descifrarea drumurilor de apropiere către Circuri contribuise, în 1937, şi Toma Boerescu. Experienţa dar şi ambiţia acestuia ne fac să credem învingătorul Surplombei Mari a fost şi animatorul principal al încercării din toamna anului 1945.

3) Turismul Popular, nov. 1948.

4) E. Cristea şi-a cumpărat realmente o casă în această perioadă (mai 1948), pe strada Delea Veche, de la avocatul arădean Ion Moţ. Sursă a acestei achiziţii par să fi fost veniturile din funcţionarea atelierului, care: “îi aducea de trei ori mai mult decît salariul de «antrenor de sport, alpinist»” (D. Solojan); “i-a adus venituri mari […] La stabilizarea din 1947 avea peste un milion de lei stabilizaţi în aur şi dolari” (N. Baticu, op. cit.).

5) “Sportul Popular”, 9 august 1950 (cu titlul “Echipa de alpinişti a Casei Centrale a Armatei face azi o tentativă de escaladă a «Fisurii Albastre»”).

6) Sîntem obligaţi să remarcăm aici că, în viziunea lui E. Cristea, Fisura Albastră are cînd 730 (480+50+200), cînd 800, cînd 450 (2/3=300) metri.

7)  Idem, 17 august 1950 (nota este nesemnată, dar emană fără îndoială de la protagoniştii ascensiunii). În privinţa toponimicului în cauză (care nu apare în alte lucrări), precizăm că este vorba de Albişoara Crucii (gradul FRTA 2A), parcursă de om cel puţin din vremea fraţilor Ţiţeica.8) “Sportul Popular”, 1 şi 6 martie 1951. La o săptămînă, traseul a fost urcat de 18 componenţi ai clubului Metalul. Înaceeaşi perioadă (op.cit., 29 martie 1951), s-a publicat vestea ascensiunii hivernale a Furcilor, de către o echipă a C.C.A. alcătuită din Bebe Petrescu, Dima Codreanu, Pompiliu Moise şi Mircea Crăciunescu. În realitate, s-a renunţat după o lungime de coardă (informaţie confirmată de M. Crăciunescu, în 1991).

8) Virgil Ludu vorbeşte în Cartea munţilor despre 15 astfel de secunzi, fără a da nume. Alături de cei pomeniţi deja, pot fi însă identificaţi Bebe Petrescu, Paul Borănescu, V. Atanasiu, Pompiliu Moise, Dima Codreanu.

You may also like...

Leave a Reply