Frânturi de viaţă

urmare din numarul trecut

PAMFLET

Motto: „Oamenii fără text de om. Sunt întocmai cărţilor cu context admirabil – coperţi frumoase, literă şi hârtie bune, miniaturi, pagini pline – dar care nu spun nimic”. Constantin Noica

Ori cum „zice” Eminescu cu litere înscrise pe timpul istoric: „Demult a lumii vorbe eu nu le mai ascult/ Nimic e pentru mine, ce pentru ea e mult”. Şi mai pe înţelesul tuturora îl cităm pentru învăţătura noastră, spre luare aminte, astăzi când am aşezat boii în spatele căruţii, tot pe cea mai mare conştiinţă a poporului român, Luceafărul poeziei noastre de la  „Nistru pân la Tisa”. Cităm: „Materia vieţii de stat e munca, scopul muncii bunul trai. De aceea se şi vede care e răul cel mai mare: sărăcia”. Aţi zis ceva, oameni buni?…

Şi cum ne trebuie să fim crezuţi când spunem că societatea românească de jos până sus este în paragină, mai este necesar un martor la acest „proces” al istoriei. Şi iată-l! Este masivul om de cultură Adrian Marina care pronunţă şi el o sentinţă definitivă de cum ne mişcăm noi astăzi prin istorie: „În România dacă nu esti „simpatic” şi dacă nu intri într-un lanţ de complicităţi cointeresate eşti un om pierdut. Trebuie să surâzi în dreapta şi în stânga, să fii „popular” etc. Tehnicitatea, competenţa, eficacitatea reală n-au nici o valoare şi nici o preţuire. Ceea ce explică întreaga subdezvoltare actuală”. Şi nu mă pot opri dacă nu spun ce a spus, bunăoară, Mircea Eliade: „Misiunea istorică a unui popor este verificată de două lucruri: 1) de puterea cu care ştie să-şi apere pământul, libertatea şi drepturile; 2)  şi de vigoarea cu care creează valori. Clasele sau grupurile care împlinesc aceste funcţii esenţiale sunt singurile care se pot numi grupuri vitale, fără de care o naţiune riscă să dispară din istorie…”.

M-aş întrista dacă, după parcurgerea celor de mai sus, aţi socoti, oameni buni, că n-am făcut altceva decât să vă mai bat şi eu la cap când purceaua este moartă în coteţ. În niciun caz nu asta am urmărit. De fapt m-am încumetat să sugerez câteva reflecţii „chemându-i” în ajutor pe unele din marile noastre elite culturale în aceste zile când omenirea a luat-o cu totul razna. Dar să nu-i plângem pe alţii care sunt în stare să-şi ducă cu demnitate poverile existenţei pe pământ în vremuri de criză. Nu am făcut altceva decât să-mi permit, după cum se vede oameni buni, să vă spun că singura noastră izbândă în aceste vremuri de cumpănă prin care trecem este să înţelegem odată pentru totdeauna că numai de noi depinde ca ţara noastră să nu mai fie o populaţie cu sclavi ajunsă colonie. Stă în puterile noastre, şi numai ale noastre, în a arunca la naiba tragica noastră plimbare prin istorie bine definită prin vorba românească adânc înfiptă în sufletul nostru, din păcate. Şi anume, „să moară şi capra vecinului!”. Câtă dezbinare când trebuie să fim uniţi că noi suntem stăpânii României şi nu sclavii ei. Pentru aceasta eroii noştri s-au bătut pe viaţă şi pe moarte ca să fie liberi şi stăpâni pe palma de pământ românesc! E vremea să luăm taurul de coarne, cum bine zicea istoricul Ion Bulei. Să fim serioşi şi să ne luăm soarta în mâinile noastre ca să putem deschide aici uşa copiilor noştri pentru a se bucura de fiecare clipă a vieţii lor. Că vorba lui don Miguel de Cervantes Saavedra: „Toate furtunile acestea ce se abat asupra noastră sunt semne că în curând timpul se va însenina şi lucrurile se vor îndrepta, fiindcă nu-i cu putinţă ca răul şi nici binele să dăinuie, şi se aici se vede că, dat fiind că răul a durat mult, binele este de acum aproape”.

Această frază atât de frumos plăsmuită acum câteva veacuri astăzi pare de actualitate pentru că prin ea reuşesc eu acum să-mi „vărs” tot năduful atâtor nemulţumiri pe care unele le-am preluat de la istorie, iar pe altele am avut „grijă” să-mi întregească umbra însumând ca să zic aşa mai mult de şapte decenii. Din 1944 şi până astăzi. Pe lângă faptul că noi, în decursul istoriei, ne-am cam ferit să luăm taurul de coarne, că nu prea am fost serioşi, că repede ne împăcăm cu soarta, că, nu-i aşa?, las că merge şi aşa”, fapt pentru care Cioran ne ceartă, nu mai rău decât Cantemir, că noi, românii, nu ducem o viaţă care să fie consumată activ.

Să ne doară, zic eu, că nu facem eforturi pentru a ne regăsi în sinele nostru unde, uneori, din păcate, pătrundem numai instinctual. Să ne doară, pentru că ne-am blestemat singuri soarta permiţând să ne sacrificăm elitele prin groaznicile închisori comuniste. Şi am încredinţat „volanul” istoriei noastre de-atunci unor neica nimeni. De exemplu, după vestitul primar Ghiţă Hogea, noi, comărnicenii, l-am înscăunat în jilţul puterii locale lăsat liber pe un anume Părăuţă. Şi astăzi pe buzele celor mai în vârstă numele de Ghiţă Hogea prinde ecou. E pomenit cum se cuvine deoarece a ştiut să intre în istoria locului. Spre bucuria comărnicenilor. Nu-i aşa, Domnişoara profesoară Comşescu? Şi mai avem noi, românii, „o nebunie” pentru care plătim scump la plimbarea noastră hai, hui prin istorie: aruncăm cu pietre, şi încă de-alea colţuroase, în alitele noastre ale căror rosturi sunt de la Ăl de Sus citire. Ele ne incomodează în loc să le apropiem de sufletul nostru. Şi să le aşezăm în fruntea statului unde ele ar şti să conducă această corabie numită Românie, aflată în marea puternic învolburată de marele taifun al actualei resetări mondiale, ca să ajungă în portul salvării naţionale. Pentru că, oameni buni, tragedia pe care au provocat-o comuniştii de-a lungul şi de-a latul, trebuie să fim de acord că a însemnat un mare blestem aruncat asupra umanităţii. Cum bine zice istoricul Thierry Wolton: „Nu e ideologia care s-a adaptat la realitate, ci a fost invers: realitatea trebuia să se adapteze la ideologie. Comuniştii au aplicat regulile lor, au modificat realitatea în cadrul a ceea ce am numit eu războiul civil permanent”. Că, nu-i aşa?, vinovatul principal al acestui dezastru uman este aşa-zisă „luptă de clasă” a lui Karl Marx. Iar „înscenarea” sângeroasă din România în decembrie 1989 a fost o dureroasă perdea de fum ca să facă posibilă comuniştilor zicala: „La timpuri noi, hop şi noi!” Capitalişti dâmboviţeni, repet, deveniţi peste noapte, luând hăţurile în mână, târând după ei săre zări necunoscute sarsanaua cu bani publici. „Învălmăşeala” tragică de-atunci n-a permis justiţiei – care erau tot ei – să facă un bilanţ al ţării. Că aşa a vrut „partidul” care, peste noapte, s-a dat peste cap şi hop!, de-acum, erau capitalişti. Cine mai avea interesul când „teroriştii” erau peste noi să se mai ştie câţi gologani erau prin vistieria ţării şi nu pe la diverşti „flăcăi” ale căror steluţe nu se mai vedeau că,de, cerul era înnourat.

***

Parafrazându-l pe Cioran doresc să „fug” în vremuri trecute, în peisajele atât de frumoase ale copilăriei mele ca să nu mai simt putreziciunile din vremurile astea care concasează în malaxorul lor dorul de pământ al lui Ion al Glanetaşului al cărui geamăt răzbeşte totuşi veacurile… Bunăoară, în jurul vârstei de 12 ani mă lua tata să fac metre cu el prin pădurea Boncu. În vacanţe mai ales. Şi mai ales când venea din schimbul trei de la „Şamota” Azuga unde era muncitor. Ca să avem toată ziua la dispoziţie. Plecam de acasă, el înainte cu topoarele, maiul şi rucsacul cu merinde pe umeri şi eu mă ţineam în urma lui cu joagărul în mână. Ajungeam până sus, pe la Fântâna Rece, a cărei potecă ducea peste culme, înspre Şotrile. Odată ajunşi la locul „faptei” unde fagii ori brazii erau marcaţi de către brigadierul Maurici, ori pădurarul Bunghez Ion, ne puneam pe treabă. Eu nu-mi explicam de felul cu rezista tata după ce se deplasa cu trenul de la Comarnic la Azuga unde o noapte întreagă încărca vagoane la „Şamotă”, apoi venea înapoi la Comarnic, prin vale, străbătând circa 5 km de drum în pantă ca, după un frugal mic dejun, să meargă 7 km prin pădure. Şi iar la muncă grea: de tras la joagăr, de crăpat lemne şi aşezate apoi în stivă, până aproape de poalele amurgului. Ghicindu-mi într-o zi nedumerirea mea tocită de vreme lungă, m-a lămurit: „Pentru muncă am coborât pe pământ”!

Într-altă zi, după ce am doborât ditamai fagul trăgând de joagăr amândoi, mi-a zis privindu-mă ca un copil: „Mai curăţă tu din cregi că stau şi eu puţin întins!” A făcut un aşternut din cetină, s-a dezbrăcat de pufoaică aşezând-o peste cetină, după care s-a întins în „pat” având pernă vesta din dimie făcută sul. La puţin timp după ce se culcase l-am auzit sforăind. Eu m-am pus pe curăţat crengile fagului doborât de curând. După un timp în care recapitulasem de nu ştiu câte ori pentru ce sunt eu pe pământul ăsta s-a trezit tata. S-a ridicat în picioare, după ce stătuse un timp în genunchi. Ochii parcă îi avea departe. Nici el, mi s-a părut că nu e prea aproape. Dar când a început să vorbească mi-am dat seama că mă înşelasem: „Iar l-am visat pe tata în bătălia din vârful Neamţului. De data asta nu-i mai înjura pe germani, ci striga ieşind din tranşee cu mâinile încleştate pe carabină: „Mă bucur că mor pentru tine maică Românie!” Am îngheţat cu toporul în mână. Nu pricepeam mai nimic. Mult mai târziu „ceva de genul acesta aveam să aflu că strigau şi cei care erau împuşcaţi în Rezistenţa din Munţii Făgăraşului, după 1944…

Un alt episod pe care nu am cum să-l mai dau la o parte în aceste vremuri cumplite este amintirea tatii când venea pe Cumpătu cu damigeana de lapte. Atunci eram elev în clasa a IX-a la liceul George Enescu din Sinaia (1964) şi era găzduit la vila Caliani. Pleca din Comarnic cu trenul, în jurul orei 2:00. La ora 4:00 bătea în uşa vilei, îmi lăsa damigeana cu lapte, o caşcavea şi ouă. După care se grăbea să ajungă în gara Sinaia de unde lua trenul, ca la orele 7:00 să fie prezent la „Şamotă” Azuga fiind schimbul I. De obicei venea în ziua de joi, ştiind că, de fapt, până atunci îmi ajungeau merindele aduse de mine în ziua de luni când mă întorceam la Sinaia, pe Cumpătu, din braţele înflorite ale casei părinteşti din Comarnic aflată în Ţinuturile fabuloase ale Colţilor de Nisip.

Apoi nu pot uita legătura strânsă pe care o realizasem cu un grup de cetăţeni mai în vârstă (vezi foto) pe când eram Şeful Sectorului de Gospodărie din cadrul Primăriei oraşului Comarnic înainte de tragicile evenimente din decembrie 1989. Erau din toate cartierele oraşului. Cu ei mă întâlneam adeseori şi băteam în cuie ce putea face primăria şi ce puteau face dumnealor ca să ne unim cu toţii în vederea gospodăririi localităţii după suflet. Ei mobilizau în bună parte populaţia oraşului pentru întreţinerea celor 110 km de drumuri comunale; ei au participat la realizarea unor captări de apă potabilă în cartierele Ghioşeşti, Podul Lung, Poiana Comarnic. Cu ei s-au putut face ziduri de sprijin trainice (cartierul Poiana), cu ei mă sfătuiam, între noi fiind un dialog permanent, cum să arate mai primitor, mai curat centrul Comarnicului, ţinut în braţe de flori, de multe flori de sezon, în niciun caz să ne izbim capetele de vreo pasarelă metalică de râsu-plânsu. Ori de vreo fântână arteziană care să nu spârcâie spre astre nici măcar o lacrimă de bun venit, ori de bun rămas…

În niciun caz n-aş vrea ca aceste frânturi de viaţă, în trei episoade, să se termine ca o dare se seamă precum cele din vremi trecute. Nu am dorit decât să punctez, oameni buni, că întotdeauna comărniceanul a fost legat, ca orice gospodar cu faimă, de puterea palmei de pământ pe care o avea. Munca lui prin grădinile sale îi dădea culoare şi putere de viaţă pentru viaţă. Eram stăpâni în ţara noastră. Suveranitatea interiorului nostru asigura suveranitatea ţării noastre. Mica gospodărie pe care o avea comărniceanul, românul de şa ţară în extenso – dacă vreţi  – îi dădea până mai ieri sentimentul libertăţii ceea ce îl făcea să-şi imagineze fericirea. Azi, cu masca pe figură, parcă îi auzim pe eroii noştri cum se întreabă pentru ce s-au sacrificat ei. Răspunsul liniştei lor noi suntem datori chiar azi să il dăm!…

La buna revedere.

You may also like...

Leave a Reply