Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui…

XC

FISURA ALBASTRĂ (continuare)

Providenţa i-a dat ascultare, bravul căţărător fiind convocat la scurtă vreme în faţa şefului Casei Armatei:

„Ascultă tovarăşe Cristea, ce ai de gînd cu Fisura Albastră? […] Aştepţi  să-ţi crească barbă albă ca s-o termini? […] Cît timp îţi mai trebuie?”

Zvelta spintecătură nefiind supusă disciplinei militare, eşecul i-a însoţit pe asediatori şi în vara anului1951; cum el trebuia justificat, iar E. Cristea pare    să-şi fi pierdut credibilitatea, s-a apelat la o pană aparent neutră:

“De 27 de ori a fost încercat pînă astăzi acest traseu şi încă nu a putut fi învins.

Alpiniştii de la C.C.A. care au lucrat anul acesta în Fisura Albastră şi-au ales luna august ca perioadă principală de activitate […] Materialul constînd în 320 metri de frînghie, cîntărind în total peste 180 kg. a fost urcat în perete […]

Primele două zile […] (2-3 august) sînt destul de uşoare faţă de celelalte, permiţindu-le alpiniştilor să cîştige cîţiva metri. În noaptea de 3-4 august sînt surprinşi de o ploaie torenţială care îi obligă să coboare […]

La 7-8 august peretele este iar atacat, dar de data această alpiniştii sînt înarmaţi cu tendoare*1  care îi vor ajută să treacă peste un obstacol mai dificil. Se ajunge la un asemenea obstacol, dar nu poate fi depăşit din pricina unei furtuni cu descărcări electrice […] Uzi şi îngheţaţi, alpiniştii coboară pe frînghii care se manevrează greu din cauza apei. Efortul slăbise echipa, care ia 8 zile de odihnă.

La 17 august se reia ascensiunea şi după 16 ore de căţărătură capul de coardă constată ca mai are nevoie de 5 tendoare. Se coboară şi tendoanele sînt aduse în aceeaşi zi din Bucureşti. A două zi ascensiunea reîncepe […] dar ploaia şi grindina imobilizează echipa pentru 9 ore la baza peretelui. Vremea nu se îmbunătaţeşte şi alpiniştii sînt obligaţi să se întoarcă la refugiu unde au aşteptat 4 zile îmbunătăţirea vremii. În ajunul zilei de 23 august alpiniştii pleacă iar în perete. De la un punct, traseul nu mai permite regrupări. Se hotărăşte ca escalada să continue numai cu doi oameni. […] Se ajunge în dreptul unei platforme unde     s-ar fi putut dormi (se pare ca e vorba de trecerea spre Bivuacul II, n.n), dar traversarea este prea anevoioasă şi întunericul nu mai permite efectuarea ei. Se coboară cu 60 m. mai jos şi […] începe odihna. Cea de-a treia zi este şi mai grea. Capul de coardă dă semne de oboseală, secundului îi cade o piatră pe mînă […] Traseul este surplombat. După o regrupare, se pare că obstacolul următor este de netrecut. Cu multă muncă, capul de coardă găseşte o fisură care îi duce la 2 metri de capătul obstacolului. dar aceşti 2 metri nu pot fi parcurşi şi escalada este continuată în ziua urmă- toare […] Încercările capului de coardă de a trece şi cei doi metri nu dau rezultate şi echipa coboară, de dată aceasta pentru un interval mai lung, urmînd să revină pentru a termina traseul.” *2

Nu este singurul interpus la care apelează E. Cristea în această perioadă. Mircea Bogdan, membru în Comisia Centrală de Alpinism, informa de Mărtişorul anului 1952 (Sportul Popular) că “în fruntea traseelor care au fost efectuate în 1951 stă Fisura Albastră”.

În compensaţie, este escaladată acum “Creasta Ascuţită” (între văile Urzicii şi Caprelor, deasupra Brîului Mare), traseu din categoria valorică a “Albişoarei Caraimanului”*3.

Încleştarea se reia în vara anului 1952. După obişnuitele săptămîni de confruntare cu elementele dezlănţuite ale naturii, a doua jumătate a verii favorizează “lucrul” în perete. Tot acum, mobilizatoare, intervine şi apropiata sărbătoare naţională:

“Emil Cristea, antrenorul şi capul de coardă, spuse privind peretele întunecat al fisurii:

Am credinţa că anul acesta se va îndeplini dorinţa atîtor ani: în cinstea lui 23 August, escalada Fisurii Albastre. Trebuie să reuşim! Alţi tovarăşi de-ai noştri înalţă fabrici… Unii scriu cărţi… alţii învaţă… Cu toţii cinstesc 23 August, pe toţi îi însufleţeşte dragostea şi recunoştinţa faţă de partid.”*4

Asaltul care s-a vrut hotărîtor a debutat la începutul lunii august. După două zile, căţărătorii se aflau sub punctul maxim atins cu un an în urmă. Nu ştim dacă în prealabil sau acum E. Cristea realizează că Fisura îi interzice orice avans direct, motiv pentru care porneşte să caute o altă ieşire la creastă. O va găsi prin dre- apta, dar şi aici îi dă mult de furcă un pasaj vertical (“Faţa Muştelor”).

“Cînd comandantul clubului m-a întrebat, după escaladă, ce-mi doresc,   i-am solicitat trei zile de repaus la Buşteni, pentru a privi Fisura Albastră. O uram, dar doream să fiu în apropierea ei.”

Drept răsplată pentru reuşitele lor în alpinism, Emilian Cristea şi Aurel Irimia au devenit, la 1 martie 1955, primii căţărători români maeştri ai sportului.

Legat de realizarea acestui traseu pot fi făcute unele observaţii.

În ciuda tenacităţii de excepţie a animatorului ei (şapte ani de eforturi!), a impresionantului material alpin folosit, echipa Armatei nu a parcurs şi partea superioară a marii spintecături (marcată la capăt de un redutabil tavan). Această porţiune a fost deschisă în 1955-56 de un grup de braşoveni conduşi de Alex. Floricioiu, care ulterior au găsit normal să-şi atribuie premiera Fisurii Albastre.

La prima vedere, avem de o face cu o situaţie des întîlnită în viaţă: un grup oarecare s-a dovedit mai bun decît altul. În cazul de faţă însă, pentru învinşi miza era uriaşă. Noii veniţi ridiculizaseră, în cîteva zile, nu doar munca de ani propriu-zisă a militarilor, ci şi edificiul propagandistic care făcuse din Fisura Albastră o întreprindere umană de legendă şi din E. Cristea un erou al muntelui. Mai grav, antrenorului Armatei vîrsta proprie, dar şi concurenţa îi refuzau orice altă performanţă de excepţie. Prin urmare, reacţia fostului ucenic ajuns în preajma fotoliului de onoare al alpinismului românesc nu trebuie să mire:

Fisura Albastră a fost escaladată în premieră de echipa C.C.A. condusă de maestrul sportului Emilian Cristea, care a lăsat nefăcută o porţiune de circa 40 de metri.”.

Mai apoi, cedînd numai parţial evidenţei, coautorul singurului ghid de turism-alpinism al Bucegilor a impus în domeniu denumiri ca “Fisura Albastră-traseul I” şi “Fisura Albastră-traseul II”*5. Este un recul minor, întrucît E. Cristea a continuat să afirme fără echivoc că “a urcat Fisura Albastră”.

“Premiera Fisurii Albastre (recte a traseului C.C.A., n.n.)” (Bucegii turism alpinism, ed. II-a, p. 244) ” – Care a fost cea mai grea escaladă? – Fisura Albastră din munţii Bucegi” (Sportul Popular, 13 febr. 1965) “A urcat Fisura Albastră” (Ani de drumeţie, lucrare unde nu se pomeneşte de ocolul părţii superioare a Fisurii, cu atît mai puţin de faptul că aceasta a fost cucerită de alţii).

______________                   

1) Dispozitive în formă de ţeavă şi prevăzute cu şuruburi la capete, care se fixau în fisurile prea largi pentru pitoane. Legat de acest pasaj al traseului, E. Cristea mărturisea: “Pînă la Fisura Albastră m-am căţărat instinctiv. Cînd am ajuns la tendor nu ştiam cum se escaladează o fisură; ca să nu cad, mi-am înţepenit capul înăuntru” (cf. D. Solojan). Dar:

– aceasta afirmaţie loveşte de nulitate pretenţia aceluiaşi (Ani de drumeţie) că în 1945, sub îndrumarea lui Mircea Sterescu, îşi “desăvîrşise metodele tehnice de escaladă”;

– locul “La Tendor” nu a putut fi depăşit, după cum îi arată şi numele, decît cu ajutorul tendoarelor, de unde concluzia că nici atunci E. Cristea nu a aflat cum se escaladează o fisură.

2) A. Horoveanu, “Sportul Popular”, 23 octombrie 1951. În Ani de drumeţie, E. Cristea oferă şi o altă versiune a eforturilor sale din 1951. După întrevederea cu şeful Casei Armatei “am instalat bivuacul la baza peretelui. Am aşteptat trei săptămîni, fără putinţă de a întreprinde ceva. Un potop de ploaie transformase muntele în infern. Cascade enorme curgeau peste perete, vuiau, răgeau, rostogolind bolovani peste hăurile Vaii Albe. Am trimis băieţii la Căminul alpin din Buşteni. Eu m-am încăpăţînat şi am rămas singur sub uriaşul perete, scrutîndu-i cu privirea înseninările, cînd negurile se mai împrăştiau”.

3)  În Ani de drumeţie, E. Cristea afirmă că “în 1951, am realizat în premieră […] traseul Santinela (Văii Verzi, n.n.), Peretele Priponului, traseu Soldat erou Eftimie Croitoru, Fisura Suspendată”. Nici unul din aceste drumuri nu apare însă în presa acelui an, foarte atentă în schimb cu escaladarea crestei Urzicii-Caprelor. Despre traseul Eftimie Croitoru se scrie abia la 12 iulie 1952 (Sportul Popular : “Escalada a necesitat 67 de ore de lucru, iar în perete s-a stat 33 de ore”), iar în Trasee alpine în Carpaţi se dă ca dată a premierei 1 iulie 1952.

4) Tudor Vornicu, în Sportul Popular, 21 august 1952.

5) Amintind de piruetele dunăreaniste asupra Peretelui Piscului Rece, Virgil Ludu scrie că “… a fost învinsă pentru a doua oară, în iulie 1955, Fisura Albastră…” (op. cit., p. 145-147).

You may also like...

Leave a Reply