„Meseria este brăţară de aur”

De vorbă cu domnul Bădiţă Gheorghe, cizmar

Vasile Ioan Ciutacu

Cam aşa se gândea acum mai bine de treizeci de ani în urmă când un tânăr(ă) termina şcoala generală şi se întreba: „Încotro?” La acest dialog esenţial pentru viitor bineînţeles că un cuvânt greu de spus aveau şi părinţii rolul lor. Primordial aş zice. Deoarece ştiau ei mai bine ce crescuse în bătătura lor. Bineînţeles se ţinea seamă şi de opţiunea odraslei care urma să-şi croiască definitiv drumul prin viaţă. Să-l bată în cuie. Pe vremea aceea aveai din ce alege. Erau şcoli profesionale, licee de zi şi de seral, dacă nu cumva vreun meseria de mâna întâia deja îşi apropiase un ucenic. Ca mai târziu, „furându-i” meseria, să treacă el la comandă. Că, parafrazând, timpul niciodată nu are răbdare.

***

Gândind astfel azi, când mă gândesc de cum ţin stiloul în mână, nu aştept în niciun caz să fiu încununat cu lauri, pentru că noi, scriitorii, în niciun caz nu suntem pe „locul” nostru decât datorită hazardului. Şi că munca noastră în cercul singurătăţii absolute nu trebuie să ne aducă privilegii mai mari decât cele meritate de un cofetar ce-ţi pune pe masă cea mai gustoasă savarină din lume.

***

Sunt gânduri care mă fac să mai sper că nu-i departe clipa când şi răul din zilele acestea trebuie să aibă un sfârşit. Şi, credeţi-mă, capăt vigoare când dau de nişte oameni de genul celui de astăzi. El se numeşte Bădiţă Gheorghe, cizmar care, iată cum îl „caracterizează” doamna Staicu Elena – Poiana, nr.86.

„Îl cunosc de aproape 26 de ani. Este un om cu mult bun simţ, un caracter deosebit, cinstit, bun meseriaş. Un om care e imposibil să nu ajute pe cel care îi cere ajutorul”. Iată-mă azi, îi bat la poartă. Mă invită în atelier.

***

V.I.C. Domnule Gheorghe Bădiţă, după cum ne-am înţeles, este ora când ne-am dat întâlnire. V-am adus ciubotele să le faceţi „reparaţii capitale”!

Gheorghe Bădiţă: (Zâmbeşte). Nu cumva să le repar pe ici, pe colo?… (Scot din traistă o pereche de pantofi negri cărora, după câteva plimbări îndelungi, li s-au dezlipit tălpile… Îi examinează: Trebuie cusuţi că, uitaţi, şi talpa era făcută pentru aşa ceva!” Şi-mi arată un „şanţ” încrustat pe talpă… Îi înmânez şi perechea de ghete care şi ea a început de când sunt gerurile astea, să „scârţâie” pe ici, pe colo. Meseriaşul nostru, că e meseriaş, întoarce încălţările pe toate feţele şi pronunţă sentinţa: „Pe ăştia îi coasem!” După care îl mai întreb de una, de alta. Şi pentru că este un tip deschis dialogului, aşezându-se la bancul de lucru, începe să mi se „spovedească”. Trag concluzia că este foarte ocupat. Pe lângă faptul că îşi practică meseria, este şi angajat pe la o firmă, iar pe deasupra vrea să termine liceul seral, întrerupt cândva. Nu am decât să mă pun în pielea dumnealui şi să-l admir că le face faţă. Mă bucur că pe vremurile astea, când istoria dă cu noi de pământ, iată, sunt şi oameni care ştiu să ţină cu demnitate povara zilelor pe umeri. Gândesc: „Ce bine i-ar fi fost oraşului să-l ştie în Consiliul local!” Şi mă încumet să-i zic în faţă: „Nu faceţi, ca alţii, degeaba umbră pământului”!… „Nu vă daţi mare!..” Acestea se întâmplă în atelierul pe care îl are în Poiana Comarnic, nr.86, dumnealui având domiciliul în Vatra Sat, Str.Secăriei nr.201. Şi, domnule Bădiţă, n-o să scăpaţi de mine până nu schimbăm şi alte vorbe (mă impun!). Acum, pe hârtie! (Şi scot câteva A4 din veşnica mea geantă de piele, cândva cadou de la Aluna). Iar mai târziu le vom trece „pe curat” în paginile unui ziar.  Ca să ia aminte lumea ce înseamnă să fii om, meseriaş serios, pe vremurile astea total date peste cap. (Interlocutorul meu mă priveşte cu ochi de copil): Credeţi că interesează pe cineva?

V.I.C. Da!… Pentru că dumneata nu îţi baţi joc de meserie şi de client. Lucru rar în zilele astea.

G.B. Atunci luaţi loc pe scaunul de lângă dumneavoastră şi haideţi ca amândoi să ne facem meseria!… Şi să mă scuzaţi! Când dumneavoastră „robotiţi” la vorbe, eu o să „robotesc” , ia uitaţi-vă! (şi-mi arată maldărul de încălţări aduse la reparat), la ale mele. Mă aşez pe taburetul de lângă mine.

V.I.C. Mulţumesc din suflet!… S-o luăm cu începutul… Cine eşti dumneata, domnul Gheorghe Bădiţă?

G.B. Un om ca toţi oamenii!

V.I.C. Dar mai altfel. Treceţi meseria prin suflet şi nu cred că nu aţi jignit vreodată clientul. Ba, mai mult, aveţi un şarm anume ce îl face pe client să se simtă în largul lui în preajma dumneavoastră. Probabil şi după ce închide uşa atelierului pe dinafară… Mai mult ca sigur!… Şi lucrul acesta este bine de menţionat când azi românul este pe fugă, stresat, „îngrămădit” parcă cu totul în el. (Tocmai intră în atelier un client. Îl cheamă Din Sebastian. Are o sacoşă plină ochi de încălţări ce urmează să le treacă prin mâna meşterului nostru. Îl întreb ce părere are de meseriaşul nostru. „Este un om de care nu ne-am putea lipsi!” Pleacă domnul Din după ce meseriaşul nostru i-a „examinat” marfa, stabilind ce şi cum. Şi când să vină după ea). Presupun că aţi fost elev I-VIII la Şcoala generală nr.2 din Vatra Sat… Ştiţi ce mă revoltă, mă adresez bineînţeles interlocutorului meu prins în „exerciţiul funcţiunii”. (Adică robotind la bancul de lucru, la lumina unui neon ce încearcă să alunge întunericul şi umbrele de prin unghere şi stivele de încălţări). Mă revoltă, zic, că şcolile noastre din Comarnic se cheamă pur şi simplu nr.1 şi nr.2… De ce oare la Şcoala nr.2 din cartierul Vatra Sat, spre exemplu, pe frontispiciul ei, nu ar sta numele profesorului Theodor Neacşu, fost profesor trup şi suflet la această şcoală. Dar şi inimă mare pentru Comarnic. Împreună, prin 1970-1971, am înfiinţat Asociaţia Sportivă „Prahova” Comarnic cu secţii de fotbal, volei, handbal, baschet, popice, drumeţii alpine, bob şi sanie. Să ne reamintim că regretatul nostru profesor a fost cel care a pus piatra de temelie la „Casa Pionierilor” de pe strada Republicii, actualmete Clubul elevilor „Martha Bibescu”. Ca să nu mai vorbesc de faptul că a făcut Muzeul de Istorie al Comarnicului. Şi pentru că a refuzat să-i pună portretul lui Nicolae Ceauşescu pe perete, „mai marii” oraşului de-atunci au desfiinţat muzeul… înfiinţând un studio foto cu nişte penticostali români sosiţi de peste ocean. Apoi, frate Gigi, nu se poate ca Şcoala din Poiana să se cheme nr.1, când foarte bine se putea numi „Vodă Bibescu”, după cum i-a fost dorinţa prinţului George Valentin Bibescu când a donat terenul pentru construirea unei biserici şi a unei şcoli în acest cartier. Să vă mai spun că terenul nostru de sport de pe strada Gârlici tot de regretatul profesor Neacşu a fost înfiinţat, amenajat, împrejmuit. Acolo, până prin 2006, elevii de la Şcoala din Vatra Sat îşi desfăşurat activităţile sportive. Să mai spun că numele pictoriţei Georgeta Năpăruş nu are loc pe nicăieri din cauza unui nume franţuzesc, ori a unei Case de Cultură fără de nume! Or, cine ştie! Poate se va chema „Centru de afaceri” că tot sunt în floare afacerile subterane şi de cultură, nu mai avem nevoie decât cel mult, poate pe viitor, de aşa-zisă „cultură de masă”. Nu, că după cele spuse cu of, dragă Gigi, revolta mea este de paie?… Dar de mâine să te ţii că din nou revoltă îmi dă târcoale… Ce-aţi făcut după terminarea celor 8 clase?

G.B. Am urmat liceul la Grupul Şcolar din Comarnic. Dar după terminarea clasei a IX-a C, în decembrie 1989, l-am întrerupt pentru că avusese loc aşa-zisă Revoluţie în care au murit nevinovaţi, cam 1147 de tineri….

V.I.C. … Eroi ai revoluţiei, că la noi aşa a fost posibilă trecerea de la comunism la capitalismul de cumetrie. Doar printr-o înscenare tragică care să mascheze forfotă „băieţilor” ce-şi umpleau sacoşele cu banii poporului, cât mai repede să treacă graniţele ţării.

G.B. … Halal de noi!… În fine!… Atunci, părinţii mei, la zicerile tovarăşului Ion Iliescu cum că „liceul nu mai este obligatoriu”. Au căzut de acord că nu mai are niciun rost să absolv liceul, decizând că e timpul să învăţ o meserie. Şi cum aveam o rudă în domeniul cizmăriei au decis ca şi eu să practic această meserie.

V.I.C. Unde?

G.B. Am început să învăţ tainele acestui meşteşug ca ucenic la un atelier din oraşul Breaza.

V.I.C. Cât timp aţi lucrat acolo?

G.B. Numai un an, timp în care mi-a fost îndeajuns să stăpânesc această meserie.

V.I.C. Păi, se vede!… (Şi îl privesc admirativ cum „scotoceşte” prin interiorul unei ghete de damă). Dar dumneavoastră ce credeţi că s-a întâmplat în şi după aşa-zisă revoluţie?

G.B. Vechii, într-o clipită, au devenit noi. Vorbesc, bineînţeles, de şefii noştri. După care a urmat o debandată ordonată. Totală. Silind astfel ca poporul român să cadă pur şi simplu în genunchi. Sclav, ce mai! Apoi s-a trecut la privatizare. Nu după modelul profesorului universitar Rugină, venit din America să ne ajute să facem cu succes acest lucru. Ci, că eram cu moţ, după Petrică Roman al nostru, prim-ministru pe-atunci. Adică, să se demoleze fără milă toată economia românească. Astfel, în câţiva ani, ţara a devenit o colonie, iar noi, sclavi… Aş dori să ştiu, în acele zile fierbinţi pentru ţară, ce s-a întâmplat în Comarnicul nostru? Ca să spun şi eu, la rându-mi, copiilor mei. Ce-am auzit pe ici, pe colo, este faptul că dumneavoastră eraţi atunci angajatul Primăriei. Şi că, într-un fel, atunci v-aţi făcut datoria.

V.I.C. Nici chiar aşa!… Na-m făcut altceva decât să-i scot din bârlog pe vechii conducători ai Comarnicului şi să-i „ajut” să coboare treptele Primăriei, zicându-le apăsat: „Le mai urcaţi doar ca simpli cetăţeni. Este clar?!” Dar de cele întâmplate atunci în Comarnic, şi eu fiind în cauză, parcă nu e bine ca eu să vorbesc de mine, cel de atunci. Apoi, după ce lucrurile s-au mai liniştit, intrându-se pe făgaşul dorit, în decursul vremii, le-am mai dat peste mână unora care o întindea să fure din caşcavalul de pe masă. Preţul plătit pentru această neadaptare la mediu a fost acela că, treptat, treptat, mă uitam din ce în ce mai des spre uşa de intrare, dar mai ales de ieşire din această instituţie. Şi m-am pensionat anticipat, spre bucuria unora din colegii mei!.. Nu am putut să mă „încuscresc” cu unii de treapa lui Bălănică. Aveam în minte vorba  unui şef de la Trustul Carpaţi, unde lucrasem înainte: „Fereşte-te de ispita de a te adapta la mediu printr-o sinucidere morală!” (Pauză de ambele părţi). Dar, hai să trecem la ale noastre!… Doresc, dragă Gigi, să fim suverani în noi şi pe palma noastră de pământ! Atât!… Să adâncim lucrurile! Vi s-a dus vestea de bun meseriaş ce sunteţi. Serios, priceput, de cuvânt, din care cauză sunteţi foarte căutat. Reuşiţi să daţi speranţă omului de astăzi atât de prăbuşit!

G.B. Nu mă periaţi că banii pe reparat încălţările să ştiţi că tot vi-i cer! (Şi râdem amândoi).

V.I.C. Mai există vreun atelier de cizmărie prin apropiere?

G.B. Nu. De la Câmpina până la Predeal, nu!

V.I.C. Credeţi că acesta să fie rostul venirii dumneavoastră pe pământ?

G.B. După treizeci de ani de când practic această meserie pot spune că aveţi dreptate.

V.I.C. De ce credeţi că s-au împuţinat atelierele de acest fel după 1989? Şi nu numai cele de cizmărie! Ci şi de croitorie, de tâmplărie, de pus geamuri, de fierărie, de cojocărie, de confecţionat pălării etc.

G.B.  Cred cu tărie că acesta le-a fost scopul „stăpânilor” noştri. Să distrugă economia românească, în speţă şi industria meşteşugărească. Ca să devenim cu toţii clienţii marilor corporaţii ce-au invadat România. Profitul, însă, să se adune peste hotare.

V.I.C. Ce credeţi, se cumpără mai multă încălţăminte ori mai multă se repară?

G.B. Mai mult se cumpără, că de reparat nu mai are cine.

V.I.C. Păi nu sunteţi dumneavoastră?

G.B. Da, dar numai în pătrăţica mea extrem de îngustă.

V.I.C. Duceţi un trai decent cu câştigul din această meserie?

G.B. Nu!… Şi scrieţi apăsat NU! Pentru că nu mă ajung numai cu ce câştig ca practicant de cizmărie, aşa încât sunt obligat să mai prestez încă un serviciu.

V.I.C. Cine vă face aprovizionarea cu materialele pentru reparat? Se găsesc prin apropiere ori sunteţi obligat să alergaţi după ele, prin lumea largă?

G.B. Notaţi! Cel mai apropiat magazin cu furniturile necesare reparaţiilor de încălţăminte se găseşte la 100 de km. Adică la Bucureşti. Şi sunt obligat, nevoit ca eu să alerg după ele.

V.I.C. Ştiu că faceţi liceul la seral. Păi, nu vă ajungea câte studii aveaţi?

G.B. Nu am întrerupt şcoala că aşa am vrut eu. Şi, uitaţi, că la această vârstă de 45 de ani, m-am hotărât să-mi continui studiile.

V.I.C. … Fantastic!…

G.B. M-am judecat şi am găsit de cuviinţă să termin ceea ce am întrerupt cândva. Nu-mi plac jumătăţile de măsură! Că, vorba celor mai în vârstă: „Cine are carte, are parte!”

V.I.C. Păi în lumea asta plină de doctoranzi cu diplome cumpărate şi cu absolvenţi de facultăţi de garsonieră, vă treziţi dumneavoastră, domnule Gheorghe Bădiţă, parcă, să le daţi peste gură!

G.B. Păi, domnule Ciutacu, decât o diplomă cumpărată mai bine un liceu seral abvolvit pe bune. Şi nu uitaţi că educaţia, cultura şi credinţa stau la baza unui popor.

V.I.C. Păi, dragă Gigi, uiţi că noi, între timp suntem populaţie, nu popor!…

G.B. Chiar aşa?…(Şi se opreşte din lucru, privindu-mă ţintă!).

V.I.C. Chiar aşa! (Şi îi caut privirea!) Parcă v-aş întreba, parcă nu! (Las timpul să curgă mai mult). Fie… Zilele trecute v-am dat un exemplar din revista „Lespezi” nr.1. E ceva de capul ei?

G.B. În primul rând vă mulţumesc!… Apoi, se vede de la o poştă că acolo este aproape în totalitate munca dumneavoastră. În ea este trecutul şi prezentul. Noi trebuie să respectăm valorile noastre, că numai ele ne ajută să ieşim, din prăpastia în care suntem acum, la lumina zilei. Această revistă culturală ne ajută enorm să pricepem ceea ce ar trebui să facem în viitor ca să nu mai călcăm atât de strâmb prin viaţă. Este o revistă manuscris care ar trebui să nu lipsească de pe noptiera comărniceanului…

V.I.C. Mulţumesc, dar nici chiar aşa!

G.B. Nu exagerez cu nimic, domnule Ciutacu!

V.I.C. Caracterizaţi, vă rog, de cum este un comărnicean.

G.B. Om harnic, gospodar, meseriaş, priceput mai ales acum în construcţii.

V.I.C. Domnule Bădiţă, ce se întâmplă cu lumea asta de azi? A luat-o razna, ori cineva anume, puşi de noi în ziua votului să ne călăuzească prin labirintul timpului, îşi fac de cap, îşi umflă buzunarele şi puţin le pasă de noi când gemem

G.B. Din păcate, aveţi dreptate!

V.I.C. A cui este vina de acest dezmăţ fără de margini?

G.B. Vine ne aparţine nouă, celor mulţi, în totalitate.

V.I.C. Un slujbaş de stat nu-i cumva salariatul nostru? Şi nu invers?

G.B. Da, aşa este!… Unii din băieţii ăştia arătoşi şi unele din fetele astea frumoase să audă ce spunem noi acuma. Şi să pună osul la treabă că bănişorii sunt mulţi pentru ceea ce fac.

V.I.C. Mai putem zâmbi de mască? Ori mască purtăm de veacuri? De pe vremea când noi, românii, am bătut în piroane tragicul: „Să moară şi capra vecinului!”

G.B. Nu suntem serioşi şi să aruncăm la naiba proverbul cu capra vecinului care se tot ţine după noi de multă vreme! De prea multă vreme! Invidia la noi e nelipsită ca pâinea de pe masa de prânz!

V.I.C. Vă place de cum arată oraşul nostru?

G.B. Ar fi loc şi de mai bine!

V.I.C. Nu vă e teamă de viitoarea judecată a copiilor dumneavoastră?

G.B. Personal, mie nu! Dar ca român zic din toţi plămânii că trebuie, odată pentru totdeauna, să aşezăm lucrurile cum trebuie pentru copiii noştri. De azi chiar!

V.I.C. Vă mulţumesc din suflet, domnule Gheorghe Bădiţă!… Şi nu uitaţi: Să fim uniţi!… Ne-o cere ţara cu lacrimi de copil!

You may also like...

Leave a Reply