Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui…

XCI

FISURA ALBASTRĂ (continuare)

Stabilirea traseului Armatei din Fisura Albastră comportă şi alte nedumeriri.

1) în legătură cu porţiunea de 40 de metri neterminată la care se face referire în 1955, bănuim ca E. Cristea avea în vedere fisura în sine, nu traseul propriu. Or tocmai itinerariul Armatei a rămas o vreme neterminat:

“În 1952, “cei doi căţărători (E. Cristea şi A. Irimia n.n.) au ajuns la optzeci de metri sub creastă, de unde nu au mai putut avansa. Încercările ulterioare, cu şederi de trei patru zile în traseu, nu le-au adus nici un avans […] Nu se inventase pe atunci sistemul de sfredelire a stîncii şi nici pitoanele de expansiune. Epuizaţi de această şedere prelungită, au cerut celui de-al treilea membru din echipa Radu Constantin, ce se afla în circurile Văii Albe, să vină în creastă cu frînghii pentru a-i scoate din acel loc. Acesta […] după ce a legat la capătul celor două corzi o ţeavă,  le-a lăsat în jos. În timpul parcurgerii celor optzeci de metri cu tracţiune de sus, cei doi au mai bătut cîteva pitoane în fisurile apărute în cale. În anul următor, 1953, coborînd din creastă, ei au pitonat de sus în jos cei optzeci de metri, montînd şi un cablu de sîrmă. Traseul a fost urcat apoi în cinstea zilei de 2 octombrie.”*1

2) În ce priveşte ordinea alpiniştilor în cursul ultimului asalt spre creastă, E. Cristea apare oficial drept cap de coardă. N. Baticu contrazice aceste pretenţii, argumentînd nu tocmai fondat cu pasaje din articolul lui T. Vornicu*2. Există însă alte lucruri care pun în dubiu calitatea atît de dragă lui E. Cristea, de pildă faptul că abia după aducerea lui A. Irimia*3 echipa Armatei izbuteşte să depăşească partea inferioară a Fisurii Albastre, stabilind de asemenea trasee de gradul V (Fisura Suspendată din peretele Policandrului, Soldat Erou Eftimie Croitoru*4).

Presupunînd că aportul lui Irimia a fost hotărîtor în realizarea variantei Fisurii Albastre, de ce nu a contestat el revendicarea colegului său? Explicaţii există:

a) E. Cristea îi era tînărului ostaş şef, şi nu unul oarecare, ci posedînd relaţii înalte, motiv pentru care era de preferat să îi fii prieten, nu duşman;

b) la Armata şi nu numai, E. Cristea a ştiut să răsplătească devotamentul apropiaţilor. Ca atare, A. Irimia nu-l putea lipsi de o uriaşă satisfacţie pe cel care îl scosese dintr-o unitate de instrucţie iar ulterior îi va netezi drumul spre tresele ofiţereşti. În replică, nu este exclus ca lui Irimia să-i fi fost atribuite trasee urcate prin efortul întregii echipe.

c) este cunoscută prejudecata potrivit căreia, la noi, un traseu început devine un fel de proprietate a celui care a bătut primele pitoane*5.

Susţinătorii

Dintotdeauna, Emilian Cristea a vrut ca oamenii să-l înconjoare cu cele mai alese sentimente.

Dorinţa de consideraţie îl împinge pe E. Cristea la modificări din cele mai neaşteptate în propria biografie. Legat de tura alături de colegii din orfelinat la Sinaia*6, el brodează o întreagă aventură, cu evadare din grup la Poiana Stînei şi urcuş solitar pînă pe platou, urmat de o întoarcere la Bucureşti în cabina locomotivei Orient-Expresului (unde el ar fi dobîndit “admiraţia mecanicului şi a fochistului pentru interesul arătat locomotivei, aparaturii ei”, şi nu invers).

Poetic este prezentat şi stagiul militar, la debutul căruia mai marii comisiei de încorporare i-ar fi luat în seamă dorinţa de a fi cît mai aproape de munţi (şi mai puţin că arma aerului avea nevoie de vulcanizatori…).

De asemenea, s-a prezentat drept conducător al primului curs românesc de alpinism, iar apoi ca prim instructor de alpinism al vînătorilor de munte (Ani de drumeţie, p.227).

S-a pus în relaţie forţată cu personalităţi ale muntelui precum Bucura Dumbravă*7, Calistrat Hogaş*8, Toma Boerescu, căţărătorii deceniului patru*9, ba chiar cu învingătorii Mont-Blancului*10.

Şi-a atribuit contribuţii altminteri inexistente la realizarea unor rute alpine: participant la traseul “23 August” din Claia Mare, cap de coardă în Fisura Surducului Mare-Cheile Bicazului etc.

Unii semeni, deloc puţini, au acceptat acest joc. În 1963, prin bunăvoinţa lui Sebastian Bonifaciu, E. Cristea era alăturat deja marilor alpinişti ai lumii*11, drept unul care, “de la Peretele Piscului Rece […] pînă la Fisura Albastră […] a scris un vast capitol în istoria alpinismului nostru”*12.

De atunci, la carul laudelor pentru E. Cristea s-au înhămat şi alţi oameni.

“Cea mai grea şi cea mai frumoasă izbîndă asupra muntelui, la noi, rămîne pentru totdeauna, Fisura Albastră.

[…] Traseul a fost descoperit de ochiul încercat al celui mai vîrstnic dintre alpiniştii noştri […] 44 de escalade, 100 de zile din care 23 de nopţi în perete, 300 de pitoane (în acelaşi timp, E. Cristea protesta împotriva baterii exagerate de pitoane, în Sportul Popular, 2 decembrie 1954) şi 300 metri de coardă […] Sfătosul Emilian Cristea şi tinerii lui însoţitori intră astfel […] în literatura şi istoria muntelui.”*13

“Locurile cele mai ascunse ale masivului (Bucegi, n.n.), abruptele cele mai ameţitoare au fost cercetate şi învinse de Emilian Cristea (Nea Milică, cum îl alintam noi), maestru emerit al sportului.

Puţini sînt aceia care au scris atît despre munţii patriei noastre, în legătură cu traseele turistice şi alpine ca Emilian Cristea […] Documentarea ştiinţifică – făcută la faţa locului – agăţat în coardă, învingînd greutăţile din pereţii hornurilor, surplombelor şi ţancurilor cele mai înalte, au făcut ca multele volume scrise de el să se bucure de o unanimă apreciere în rîndul iubitorilor de munte, totul fiind descris cu o minuţiozitate rar întîlnită…”*14

La ultima afirmaţie comentariile sînt obligatorii:

a) ghiduri

– am arătat că la întocmirea lucrării Bucegii turism-alpinism E. Cristea a avut o contribuţie deloc majoră. Sistemul inspiraţiei din raportele de premieră îl reîntîlnim de altfel în Piatra Craiului*15;

Aportul său va fi fost mai mare la Hăghimaşul şi Lacul Roşu, 1965, în care ştiutori ai locurilor (precum Francisc Wild) au identificat însă numeroase erori.

______________                   

1)  N. Baticu, R. Ţiţeica, op. cit., p.271-272. În prefaţa acestei lucrări autorii aduc mulţumiri pentru ajutorul acordat şi lui Constantin Radu.

2) Influenţat de N. Baticu, V. Borda publică (în Călătorie prin vreme, p. 244) următorul fragment din articolul “Oameni care au învins muntele!”: “Eu nu mai pot, spune Cristea, încerci tu Irimie? / – Încerc!”. Citatul este scos însă din context, nefiind vorba de întregul traseu, ci de un pasaj din partea finală a acestuia, iar în opinia noastră nu contestă calitatea de cap de coardă în acel itinerar a lui E. Cristea, ci subliniază întrajutorarea celor cei doi alpinişti.

3) Vezi Ani de drumeţie, dar şi Trasee alpine în Carpaţi.

4) Potrivit propagandei timpului, Eftimie Croitoru s-ar fi jertfit izbind din apropiere o mină şi salvînd astfel un pod important. Povestea pare să fie confecţionată însă după modelul Aleksandr Matrosov, cel care ar fi acoperit cu pieptul său gura unei cazemate inamice.

5)  Regăsim  această optică în întreprinderile speologice ale lui E. Cristea: “Prin 1951-1952,  Emilian Cristea ne-a îndemnat să începem asaltul asupra Cetăţilor Ponorului, oferindu-ne ajutorul său […] El ne-a dat acest start furtunos. Am mers în Cetăţile Ponorului a doua, a treia oară. La un moment dat, îndrumătorul nostru a aflat că Institutul de speologie din Bucureşti a aprobat unei organizaţii franceze […] să lucreze în Cetăţile Ponorului, în vederea cuceririi lor. Era în anul 1973. Ne-a dat imediat telefon, spunîndu-ne: «Fraţilor, noi am fost primii acolo, am lucrat iarna, vara, ne-au prins apele, am trudit din greu, e meritul nostru…“

6) Într-un articol (S. Bonifaciu, op. cit.) cu date fără îndoială furnizate de cel în cauză, se afirmă că E. Cristea “la 19 ani face cunoştinţă cu muntele”, mai exact în vremea uceniciei în vulcanizare.

7) “Galoşii mei făceau minuni. Mă obligau însă pîrdalnicii să evit întîlnirea cu drumeţii […] Ce strategie! Cîtă mustrare de conştiinţă! Cîtă ignoranţă faţă de cartea Bucurei Dumbravă!”

8) “Ca drumeţ, am mers mai mult decît Hogaş, dar aceasta nu-mi dă dreptul să mă compar cu el […] Eu nu am încălecat niciodată un cal în excursie. Cele trebuincioase le-am dus în rucsac, fără să accept vreodată ajutorul celorlalţi.”

9) Cuprins şi el de beţia cuvintelor, V. Borda ridică nu o dată mingi intervievatului său din Ani de drumeţie: “Aţi cunoscut şi aţi văzut la lucru […] «garnitura de aur» a drumeţiei româneşti: Mihai Haret, Valeriu Puşcariu, fraţii Radu şi Şerban Ţiţeica, Gheorghe Morţun, Ion Udrişte-Olt, Ion Ionescu-Dunăreanu…” Prin răspunsul său, E. Cristea lasă impresia că într-adevăr i-a cunoscut pe cei menţionaţi: “Numai cu Ion Ionescu-Dunăreanu am întreprins escalade şi ascensiuni”.

10) “Cucerirea ei (a variantei Fisurii Albastre, n.n.) s-a petrecut în ziua de 6 august 1953 (pare să fie aici o greşeală de tipar, corect 1952, n.n.) La 8 august, se împlineau 166 de ani de cînd elveţianul Benedict de Saussure, Belmat şi Picard se urcau pe Mont-Blanc, marcînd astfel, începutul alpinismului”. De precizat aici că Mont-Blancul a fost atins prima dată (doar) de către Michel Paccard şi Jacques Balmat.

11) “Gîndiţi-vă la un Vitali Abalakov, la un Hermann Buhl ori la un Lionel Terray […] Dar parcă Emilian Cristea, maestrul nostru al sportului, e altfel?”

12) Almanah turistic 1963.

13) V. Ludu, op.cit.

14) A. Stavros, Munţii judeţului Braşov, pag. 105.

15) În cazul “Surplombelor din Padina Închisă” (6 A), traseu neomologat, autorul Pietrei Craiului s-a mulţumit cu datele puse la dispoziţie de “neobositul alpinist Garner Valentin”.

You may also like...

Leave a Reply