Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui…

XCII

Susţinătorii (continuare)

D– Piatra Craiului apare în 1971 cu autori E. Cristea şi E. Nedelcu. Peste treisprezece ani, o lucrare aproape identică (care nu menţionează ediţia iniţială) nu pomeneşte de E. Nedelcu. Asemănător s-au petrecut lucrurile cu Munţii Făgăraşului, 1975, de V. Bălăceanu, M. Cicotti şi E. Cristea.

b) descrieri în diferite periodice

În 1979 Ilie Fratu*1, cu trimitere la o descriere a Muchiei Moşului din Făgăraş semnată E. Cristea, arăta că drumeţii, în special cei tineri, “trăiesc o deziluzie cînd constată că ceea ce ştiu ei nu se potriveşte cu realitatea”. Tot  pe atunci,  braşoveanul  Vasile Tarţa  găsea  că  “articolele  din  «Biblioteca  Montaniardului»  (rubrică  din România Pitorească avîndu-l ca responsabil de E. Cristea, n.n.) ar trebui să fie mai puţin pline de poezie şi mai bogate în informaţii, reproş adus şi de subsemnatul, cu privire la o descriere a Bucşoiului Mic datorată lui E. Cristea. N. Baticu critică şi el un articol despre Valea lui Zangur, exemplele putînd continua.

După trecerea dintre vii a maestrului, fenomenul s-a amplificat. Revista România Pitorească a ţinut de pildă să-şi redenumească o rubrică “Biblioteca Emilian Cristea”, în vreme ce speologii de la cercul “Emil Racoviţă” s-au produs cu o broşură in memoriam din paginile căreia spicuim: “Decanul *2  şi primul alpinist al României […] Dacă în prezent speologia româneasca se bate pe umeri cu francezii sau americanii, aceasta o datorăm lui Cristea, întemeietorul mişcării Speosport” (Iosif Viehmann)

“Aproape nu putem concepe ce ar fi realizat fără oameni ca el, în aceste decenii ale celei de-a două jumătăţi a secolului nostru, alpinismul şi turismul de munte din România.” (Marcian Bleahu)

“Un adevărat om între oameni […] A dovedit calităţi psiho-spirituale şi fizice excepţionale, corelate perfect cu principiile etice, civice şi patriotice ale societăţii noastre socialiste. A fost un exemplu permanent al datoriei neprecupeţite puse în slujba colectivităţii”. (Ion Nicolau)

“Activul Federaţiei Române de Turism-Alpinism discuta cu el absolut toate problemele care se puneau în legătură cu muntele […] Redacţia Editurii Sport-Turism îl solicita ori de cîte ori vreun ghid, hartă sau monografie dădea loc la discuţii.” (Florea Neagoe)

“Cînd scria, avea o permanentă grijă de a da informaţii cît mai exacte…” (Rodica Niculescu)*3

În osanale s-a cufundat şi unii din realizatorii Almanahului Turistic 1984. Prim tenor se dovedea aici cel care prin 1951-52 se uita la E. Cristea “ca la un Roald Amunsen”: Iosif Viehmann.

“A fost un erou al muntelui, un deschizător de drumuri, un îndrumător şi un prieten al celor tineri. Meritele lui nu sînt, din păcate, cunoscute îndeajuns. Noi, cei care i-am stat mereu prin preajmă, nu vom rămîne cu braţele încrucişate. Dorim să lăsăm tinerilor pagini adevărate, emoţionate, despre locul pe care îl ocupă Emilian Cristea în istoria turismului românesc, despre ceea ce au ei de învăţat dintr-o viaţă de om dăruită cu pasiune muntelui […] Copiii […] îşi aleg modele dintre personalităţi pe care doresc să le imite. Avem un Racoviţă, avem un Cristea, avem asemenea oameni care pot deveni exemple luminoase pentru formarea caracterelor la tinerii noştri. Avem, mai presus de toate, o datorie de îndeplinit!”

Campaniei i-a fost asociat, post mortem, Alexandru Brăduţ Şerban. În numele acestuia (inexistent anterior în publicaţii), vedea lumina tiparului descrierea unei ture de iarnă pe traseul Floricioiu din peretele Văii Albe, dedicată însă “celui care a urcat pentru prima dată Fisura Albastră, celui care a fost pentru nenumăraţi ani doica alpinismului în România”.

Poate ca răsplată, o pagină întreagă trata – fapt fără precedent în publicaţiile România Pitorească – şi despre alt alpinist decît E. Cristea, acţiunea cuprinzînd totodată un mesaj postum (mesager, Dinu Mititeanu): “Dacă în deceniul următor s-ar organiza, în sfîrşit, o expediţie românească în Himalaia, în mod sigur acest băiat

(A.B. Şerban, n.n.) va face parte din ea”*4.

În aceeaşi lumină, V. Borda l-a considerat pe E. Cristea drept singurul alpinist demn să figureze între călătorii şi exploratorii români din antologia sa. Nu ştim însă ca învingătorul Fisurii Albastre să fi trecut graniţele ţării; dacă a făcut-o, realizările alpine i-au fost oricum minime.

Printre meritele îndreptăţind plasarea valorică, în 1963, a lui E. Cristea lîngă Terray şi Buhl, era faptul că “în Cehoslovacia […] a parcurs cei 900 de metri ai peretelui de la Kesmarski (cel mai mare din Carpaţi), iar în Bulgaria a urcat pe vîrfurile Rilei şi Pirinului”*5. Cînd alţi alpinişti români au escaladat masive de renume din străinătate (recordul nostru de altitudine a aparţinut, decenii întregi, lui Alex. Floricioiu, ajuns la 7495 m.), adepţii lui E. Cristea şi-au redus din pretenţii, motivîndu-i astfel lipsa performanţelor alpine în afara graniţelor ţării:

Aflat pe peronul gării Sinaia, pe cînd aşteptau trenul care să îi ducă în Bulgaria, la balcaniadă, “nea Milică” s-ar fi gîndit să dea un telefon “să văd dacă au ieşit paşapoartele”.  Nu ieşiseră…

Peste ani, mai exact în “seara ultimei zile de antrenament dinaintea plecării spre Kici Galai […] nea Milică stătea la baza peretelui şi făcea ultimele ajustări tehnice:

— Ce zici doctore, mîine pe vremea asta…

În acelaşi moment se auzi o trosnitură seacă şi doctorul se prăbuşi la pămînt.

De undeva de sus, din partea finală a traseului, se desprinsese  o piatră care îl lovise în creştet cu o forţă năprasnică. Omul se zvîrcolea, gemînd de durere. Alături, pe jumătate înfiptă în pămînt, era piatra aceea înroşită de sînge…”

La spital, nu pe doctor îl descoperim însă în rolul victimei:

” – Te uiţi cu jind afară, nea Emiliane?

– Mă uit, că asta mi-a fost ultima şansă.

– Lasă dom’le, că la anul s-o mai organiza vreo expediţie.

– Doctore, ştii dumneata cîţi ani am eu?

– Vreo 50…

– […] Să ştii că la anul ies la pensie […]

– Acum cîteva luni (deci nu doar la peste 60 de ani, dar şi în debut de sezon, n.n.) te-ai căţărat prin Fisura Artei din Cheile Bicazului, pe traseul acela de gradul 6B. Crezi că noi nu ştim?”*6

Recordul epitetelor excepţionale pe fila editorială îi aparţine însă lui Şerban Dragomirescu de la Institutul bucureştean de geografie: “Neobositul animator al drumeţiei şi al alpinismului românesc […] Scrupulozitate şi grijă plină de rigoare […] vibrantă ardoare şi nestinsă pasiune […] abnegaţie totală, dezinteresată, mereu entuziast […]  Mii de turişti l-au însoţit pe poteci tainice de munte numai de el ştiute […]  Calităţile tehnice şi morale cu care a cutezat să învingă în premieră cele mai dificile trasee alpine din ţara noastră” etc.*7

______________                   

1)  România Pitorească, nr. 5/1979.

2) C. Lehmann, C. Dedula, Radu şi Şerban Ţiţeica, N. Baticu, Alex. Beldie şi alţii în viaţă la 1983 au venit pe lume îna- intea lui E. Cristea.

3) R. Niculescu nu avea fără îndoială aici în vedere scrise de genul: “Primele cabane turistice în masivul Bucegi au fost construite la sfîrşitul secolului trecut. Este vorba de cabana Omu şi de Hanul Drumeţilor […] În 1923, profesorul Rosetti Solescu a efectuat prima ascensiune alpină în Carpaţii noştri…”(Sportul Popular, 5 februarie 1965).

Ce-i drept, se putea şi mai rău: “Forma modernă de practicare a alpinismului în ţara noastră îşi are începutul în anul 1912, cînd pentru prima dată s-au escaladat peretele nordic al Văii Gălbenelelor, fisura centrală din Bucegi, umerii Pietrei Craiului şi traseul clasic Piatra Altarului din Ceahlău” (colonel Gh. Suman, maior Gh. Babadag, Alpinismul – şcoală a cutezanţei, 1987)

4) Almanahul Turistic, 1984, p. 136-141.

5) S. Bonifaciu, op. cit.

6) Pamir ’77, 1984, al cărei autor, Mircea Noaghiu, ajunsese în respectivul masiv asiatic prin bunăvoinţa “Armatei”.

7) Postfaţă la Piatra Craiului, 1984.

You may also like...

Leave a Reply