„Se schimbă unii cu alţii, dar tot ei rămân”

Vasile Ioan Ciutacu

De vorbă cu domnul Georgescu Constantin

Azi este duminică. 28 februarie mai exact. Şi simt cum mă caută drumul Schitului Lespezi. Şi altceva dincolo de el. Ce-o fi oare?… Urc poteca spre sfinţii lui Pârvu Mutu Zugravu, de-acum potecă bătătorită prin suflet. Cu fiecare pas ce-l sui înseamnă – gândesc eu – că las şi câte un păcat dobândit de-a lungul vremii. Conştientizându-le, socoto că am multe drumuri din astea de urcat. O ajunge ciotul de viaţă pe care îl mai am ca să plec lacrimă dincolo?…

Nu-mi explic în niciun fel de ce, după ce urc cărarea pădurii ce-şi taie drum abrupt prin spatele fostei „Fabrici de mobilă”, denumire care a rămas în graiul localnicilor, şi nu S.P.L. Posada cum cineva „avizat” mi-a dat peste gură într-o zi: „Să fie foarte clar, domnule, se cheamă S.P.L. Posada!” Urc până ajung în drumul carosabil spre schit unde, inexplicabil, de fiecare dată apelez ori mă apelează cineva cunoscut. Odată ce păşesc pe drum sunt pe altă lume. Şi încerc să ştie lumea asta cât de fericit sunt în lupta cu mine. Îmi vine să zbor… Să cânt… Să dansez. Şi ca să mă credeţi că aşa stau lucrurile, iată!, tocmai acum mă sună prietena mea din Arizona. Îi răspund pe whatsapp. Mă uit la ceas: „Nebuno, este ora 4 la tine… De ce nu dormi?… „Pentru că ai urcat poteca şi eşti în drum. Pe drumul cel bun!” Vorbim vrute şi nevrute mergând pe drum până la poarta schitului. Mă fură timpul înapoi. Şi o văd pe Laura ce venise din America să asiste la „Zilele culturale de la Schitul Lespezi in memoriam scriitorilor Martha Bibescu şi Stelian Tăbăraş”. Pe 12, 13 şi 14 iulie 2019. Şi unde a participat înmărmurită fiind- cum avea să-mi declare mai târziu – de tot ceea ce se întâmpla pe scena din poiana Schitului. Iată mărturia ei: „Nu ştiam prea bine la ce să mă aştept când am aflat că voi avea ocazia să particip la Schitul Lespezi la Zilele Culturale în memoriam scriitorilor Martha Bibescu şi Stelian Tăbăraş. Ştiam că ultimul a fost alături de poetul şi publicistul Vasile Ioan Ciutacu, un prieten adevărat. Am fost profund impresionată de tot ceea ce s-a întâmplat în acele zile pe scena din Poiana Schitului. Dar ceea ce am să duc în inima mea peste ocean este imaginea unor copii talentaţi şi bucuroşi să urce pe scenă, să recite lumii întregi, să cânte vocal la diferite instrumente îmbrăcaţi în costume populare, să danseze dansuri populare româneşti atât de îndrăgite de noi toţi pentru azi, dar mai ales pentru alte vremuri când orizonturile vor fi altele!” Este bine de ştiut că doamna Laura Lorimer este descendentă a familiilor de boieri Stroici care au culturalizat Moldova, iar tatăl domniei sale – Gheorghe Stroici, comandor de escadrilă – a fost martir (şi este!) căzând la datorie în concasorul blestemat al celui de-al doilea război mondial. Insist, niciodată să nu uitaţi lucrul acesta!…

Mă desprind greu din aceste clipe trecute, dar, iată, atât de actuale. Mai ales că aici, la Lespezi, ca preşedinte al Asociaţiei Culturale „Lespezi” – 2004 Comarnic am depus atâta suflet ca să rup beţele introduse prin roţi, să birui orgolii de nedescris, dar şi invidii greu de cântărit. Şi asta datorită unor pigmei care erau dispuşi să infirme, complexaţi fiind, ceea ce definise magistral în curgerea fluviului timpului – odată pentru totdeauna – foarte clar Jack Lang: „Cultura este totul”. Şi când eu cred cu tărie că viaţa noastră ar fi alta dacă în fiecare zi – chiar şi săptămânal – am deschide o carte de căpătâi. Şi ne-am lăsa furaţi de misterele ei.

***

Asist la slujba religioasă, sunt miruit, după care aprind un „buchet” de lumânări la viii şi la morţii mei. La mormântul părintelui Ilie Neagoe – fostul paroh al Bisericii „Sfânta Treime” din Schit – de care am fost foarte legat cândva. Nu uit nici fantastica noastră cruce – Monumentul Eroilor – unde lumânarea aprinsă se topeşte până la capăt în ciuda unui vânt primăvăratic ce s-a târât până aici, peste păduri şi ape, tocmai din vârful muntelui Pleşuva. Ce semnificaţie aş putea da acestui fenomen când lumânarea aprinsă nu se stinge până la capăt chiar dacă o bântuie vântul din toate părţile?… Mai ales că în acest timp am auzit strigătul de luptă al bunicului meu Ciutacu Gheorghe, mort în cumplitele bătălii de la Predeal, în 1916, dar „povestit” de tata pe când făceam metre în Boncu, copil fiind: „Mă bucur că mor pentru tine, maică Românie!”

***

Brusc, când am ieşit pe poarta cimitirului, mi-am adus aminte că de nenumărate ori îi promisesem prietenului meu Georgescu Constantin, domiciliat în cartierul Podu lui Neag, nr.33, că într-o zi am să-i deschid poarta. „Cu plăcere!”, mi-a zis el atunci. Mă uit pe cer. De colo până colo pare o petală albastră de acoperit necazurile pământului cu ea. Mă uit la ceas: 13:45. E timp, mi-am zis. Hotărât, parcurg poiana Schitului şi o iau prin poteca din pădure. Şi o ţin aşa până ajung la podişa de lemn construită nu de mult. Traversez valea Obielii atât de limpede şi curată amonte, fiind „obligată” ca mai apoi să care în drumul ei spre Prahova câteva peturi şi plastice. Urc de-acum pe malul stâng, treaptă cu treaptă, ţinându-mă de mâna curentă din lemn. Ies la lumina drumului din cartier ce duce sus, pieptiş, până la familia Georgescu Constantin. Aproape de inima muntelui Pleşuva. Câteodată, cum este şi clipa de faţă, puţină exagerare este bine venită din moment ce urc, gâfâi. „Precum un om în vârstă”, îmi spune doamna Rodica Buligă, bucuroasă că mă vede. Mai ales că am „domiciliat” aproape un an de zile prin locurile astea. Dar atunci era prin 2006, iar azi, în ce an suntem?… Bat în poarta Georgeştilor, după ce m-am odihnit o clipă, timp în care mi-am şters sudoarea de pe frunte. Mi se deschide. Dau cu ochii de soţia domnului Georgescu Constantin, Ioana. Surprinsă: „Tulai, doamne!” Şi îşi duce mâna la gură. Îi sărut mâna şi, parcă „să scape”, cu ochii măriţi de surpriză, îl strigă pe soţ de parcă ar vrea să-i sară în ajutor. Se deschide uşa casei şi iată-l pe prietenul meu Georgescu Constantin sprijinindu-se într-un baston metalic: „Hei, prietene, de când te aşteptam?!” Şi eu de când vroiam să te mai văd! – mi-e răspunsul. Coboară încetişor în curte şi-n bătătura cu lespezi ne îmbrăţişăm ca pe vremuri când făceam „Ştafeta munţilor” ori alte activităţi ce ţineau de gospodărirea cartierului, el fiind deputat. După care, parcă pusă pe jar, doamna Ioana Georgescu, o olteancă spirt, ce şi-a găsit fericirea în acest capăt de lume, ne invită să intrăm în casă. Dar pentru că lângă poartă, lipită de clădire, era o bancă din lemn şi o masă, picăm de acord că, aşezându-ne pe ea, ne vom bucura de întâlnire. Mai ales că în moalele cerului soarele ne privea ocrotitor. „Un pahar de ţuică?” mă-ntreabă doamna Ioana. Nicicând!, îi răspund, privindu-ne în ochi. „Atunci?” Un ceai, îi răspund. „De care?” Numai de mătrăgură, nu! Zâmbim aşezaţi pe banca pe care era o laviţă. Doamna Ioana se duce în casă. Cu prietenul meu, Georgescu Constantin, stând regeşte pe bancă, aflu că a avut probleme cu sănătatea în ultimul timp. „Noroc, frate Vasile, cu nevastă-mea şi cu copiii. Altminteri…”. Şi bate în lemnul mesei. Dar cum toată viaţa a fost un tip optimist, mă asigură: „Nu-ţi face probleme! Ai să vezi că mă găseşti aici şi peste zece ani!” Râde. Dea Domnul!, îi zic din inimă. Completez: Dar dacă eu?… Mă întrerupe: „Dacă ai urcat până aici muntele ăsta, hai mai bine peste zece ani să ne întâlnim tot aici!” Şi-mi face cu ochiul. O.K., zic eu. „Ce naiba, te ştiam băiat serios. Cu mine să vorbeşti româneşte nu… cum ai zis?” Repet: O.K. „… cu ocheiuri din astea”. Doamna Ioana ne aşează pe masă o cană de ceai. „E de izmă”. Şi două sandwich-uri „Că, precis n-aţi avut timp să mâncaţi astăzi!” Sărut mâna mai apuc să zic că dispare deschizând şi închizând apoi, după dânsa, uşa de la casă. Prietenul meu mă trage de limbă: „Tot mai scrii?” Mai mâzgălesc şi eu nişte hârtii. „Cu mine să nu fii ‘oţ!”, mă avertizează. „Am auzit că ai făcut treabă bună cu cultura pe la Lespezi!”… Tare aş fi vrut să viu şi eu, dar vezi tu, boala…”. Nu-i nimic. Te-am simţit lângă mine de fiecare dată. Schimbăm vorba. „Şi când merg mă sprijin în bastonul ăsta!” Şi mi-l arată. Parcă se potriveşte mai bine cu spinarea unora de prin  parlament, guvern şi alte instituţii statale. „Cine să facă lucrurl ăsta?” Şi ridică din sprâncene aşteptând răspunsul. Nu am să i-l dau niciodată pentru că spriritualitatea românului demult a limpezit lucrul acesta.  L-a bătut în cuie ca să ştie orice român şi să se mişte cum trebuie prin istorie că „La aşa popor, aşa conducător!” Punct. După o pauză, când fiecare parcă ne-am simţit cu musca pe căciulă, el m-a împăcat: „Bea ceaiul că se răceşte!” Aşa am făcut. După care trec la atac. Ce-ar fi să scriem lucrurile astea. Ce zici, prietene? „De acord”, îmi spune dumnealui, zâmbind. Să-i dăm bice. Scot hârtiile din geantă, şi Domnul să fie cu noi, gândesc eu.

V.I.C. Nu sunteţi curios, domnule Georgescu Constantin, de ce v-am bătut azi în poartă?

G.C. Din prietenie… Păi ne cunoaştem de-o viaţă de om!

V.I.C. Pe deoparte!… Dar pe de altă parte să mai luăm şi noi „la scărmănat” – ca pe vremuri – timpurile de altădată. Dar şi de azi, că Dumnezeu ştie ce va mai fi… Câte încrengături de viruşi vor mai veni peste noi?

G.C. Apoi, vorba ta, Dumnezeu ştie… Dar vroiam să mai zic ceva. Tu ai dreptate ca vorbele noastre de astăzi să le trecem pe curat, cum se zice… Spre aducere aminte a vremurilor trecute spre informarea celor tineri.

V.I.C. Credeţi că-i mai interesează pe cei tineri de ce a fost?

G.C. Nu cred!… Dar noi scriem ca să rămână. Repet. Că, cine ştie… (Tăcere. Se uită pe cer, în bătaia soarelui fapt pentru care îşi pune mâna stângă streaşină la ochi… Tăcere… Şi iar tăcere…). Nu ştiu dacă îi mai interesează. Ei sunt preocupaţi acum să aibă o viaţă cât mai uşoară, fără responsabilităţi şi cu ochii toată ziua în telefoane.

V.I.C. Păi, prietene, se resetează lumea. Nu vezi?… Trebuie să ne adaptăm situaţiei! Înţelegi?… Trebuie… (Parcă am strigat!).

G.C. Cu ce sacrificii?

V.I.C. Cu cele necesare!… Cu credinţă că din iubire am venit pe acest pământ pentru a ne iubi între noi, oamenii… Trebuie să luăm odată taurul de coarne!… Înţelegi, prietene, trebuie! Te simţi vinovat de moştenirea vremurilor pentru copii?

G.C. Nu.

V.I.C. Am făcut odată un interviu cu o tânără foarte isteaţă. Ştii ce mi-a spus: „Nu ne-aţi făcut un cuib ca să nu fim păsări migratoare!” Excepţională „definiţie” pentru viitorul copiilor noştri. (Între timp, vecina de mai jos, Rodica Buligă, stă de vorbă la poartă cu doamna Ioana. Întrerupem scrisul, gust din ceai şi muşc, ca un lup flămând prin sânge, dintr-un sandwich. Prietenul meu, Georgescu Constantin loveşte pantoful cu bastonul zicându-şi de mai multe ori: „Asta e!… Asta e!… Pleacă vecina).

G.C. Mă doare, domnule Ciutacu când văd că ţara asta a luat-o cu totul razna!

V.I.C. Chiar aşa?

G.C. Da!… Jur!… Pe guvernanţii ăştia nu-i interesează nici măcar cât negru sub unghie de soarta noastră. A celor mulţi!… Se schimbă unii pe alţii şi tot ei rămân!… Şi aceleaşi metehne cu măsuri total anapoda!… Îi doare-n bască de noi, cei care îi cărăm în spate. Eu, să fiu sincer, nu prea mai trag speranţe că într-o zi va răsări soarele şi pe uliţa noastră, nu numai a lor. Că, vorba lui Eminescu: „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii”. Nenorociţii sunt aleşi de noi ca să se gândească la viitorul copiilor noştri…

V.I.C. Ce ziceţi, schimbăm registrul, că degeaba batem apa-n piuă nefiind uniţi noi, românii?

G.C. Aveţi dreptate!

V.I.C. Păi, atunci să ne uităm de unde venim. De exemplu tu unde ai absolvit şapte clase?

G.C. 4 clase la şcoala din Posada şi următoarele…

V.I.C…. Un pic zăbavă… Cine era director la această şcoală?

G.C. Domnul Mureş Gheorghe, învăţătorul…

V.I.V. …Scuzaţi! Pe vremuri se zicea că învăţătorul şi preotul erau stâlpii de rezistenţă ai satului românesc.

G.C. Da! Aşa este! Învăţătorul nostru Mureş Gheorghe era foarte sever cu noi şi pot spune că a făcut oameni din noi. Subliniază asta.

V.I.C. Am subliniat!… Clasele V-VII unde le-ai urmat?

G.C. La Comarnic. La şcoala care astăzi e liceu.

V.I.C. Pe cine ai avut profesori?

G.C. Director era Ion Teodorescu, diriginte l-am avut pe Creţu Ion – profesor de sport. Când lipsea îl înlocuia profesorul Neacşu Theodor. Nu uitaţi să-l menţionaţi pe profesorul Alexandru Botez ce ne preda limba română!

V.I.C. Stai aşa! Curiozitatea mea creşte la plus infinit. Descrie-l pe profesorul Botez!

G.C. Era un profesor excepţional care ţinea la meseria lui. Era un bărbat mărunţel de statură, era un stilat al vorbirii. Te făcea să înţelegi prin cuvinte alese, nu bătătorite, ceea ce trebuia să afli. Cânta la vioară…

V.I.C. Stai aşa!… V-a cântat vreodată în clasă?

G.C. Bineînţeles!… De mai multe ori… Ş-apoi când cânta nici musca nu se mai auzea prin clasă. De multe ori, când ne-a cântat, eu am simţit că sunt în altă lume.

V.I.C. Adică?

G.C. Aproape de stele.

V.I.C. Vă recita poezii? (Curiozitatea mea parcă lua foc în mine)

G.C. Da. Ţinea foarte mult la felul cum prezenta conţinutul lecţiilor făcute de dumnealui.

V.I.C. Ştiai că a fost pe vremuri un poet de seamă? Şi, să picăm de acord, că şi astăzi poeziile lui nu se dezmint.

G.C. Pe vremea aceea nu ştiam că este poet.

V.I.C. Cum se purta cu dumneavoastră, elevii?

G.C. Era sever. Ţinea ca noi să fim ordonaţi şi cuminţi la orele dumnealui.

V.I.C. Ştiai că a făcut studii în Franţa?

G.C. Nici pomeneală!

V.I.C. Cum se purtau profesorii cu dumnealui?

G.C. Îl cam marginalizau.

V.I.C. De ce?… Nu v-aţi întrebat?…

G.C. Atunci nu, dar mai târziu, da!… Pentru că era scriitor. Greu se înţelege un scriitor. Ia gândiţi-vă la Eminescu…

V.I.C. De multe ori mă gândesc şi mă doare tare mult Eminescu. Mi-ai spus că adeseori profesorul Neacşu Theodor îl înlocuia pe profesorul Creţu Ion. Cum l-ai caracteriza pe acest dascăl care pur şi simplu a ars pentru Comarnic?

G.C. Era părinte pentru toţi copiii.

V.I.C. După absolvirea şcolii generale ce-a urmat?

G.C. Am dat examen la Şcoala Profesională CFR Simeria pentru meseria de lăcătuş mecanic montator locomotive. După terminarea şcolii profesionale  m-am angajat la Atelierele R.M.R. Simeria. Concomitent am făcut liceul seral – a VIII, a IX-a şi a X-a la Simeria, după care m-am transferat cu serviciul la Fabrica de Mobilă Posada, terminând liceul la Sinaia.

V.I.C. Cine era director la Fabrica de Mobilă Posada?

G.C. Maistru Buga Dumitru.

V.I.C. Ştiu că la Fabrica de Mobilă Posada se făcea şi mobilă pentru export.

G.C. Sigur că da! Eram cam 350 de muncitori, media de vârstă fiind de 27-28 de ani.

V.I.C. Ai văzut! Acum e o ruină,

G.C. Când trec pe lângă ea astăzi crapă sufletul în mine.

V.I.C. Cum s-a făcut privatizarea+

G.C. A luat-o un italian.

V.I.C. Pe câţi parai?

G.C. Pe nimica toată. Şi-a pus-o pe butuci.

V.I.C. A fost revoluţie s-au n-a fost?

G.C. Păi, aşa se zice: că a fost revoluţie.

V.I.C. Ai fost de acord cu ea?

G.C. Da, în prima manşă. Dar astăzi îmi vine să plâng când văd unde am ajuns.

V.I.C. Unde?

G.C. Cum unde?… În prăpastie!…

V.I.C. Cine e de vină pentru asta?

G.C: Noi, românii! (Şi o spune apăsat!)âV.I.C. Ai făcut parte din C.P.U.N.-ul local. Tu şi sing. Ion Creţu. Ce poţi spune de acest lucru?

G.C. Erau prea multe frământări în vremea aia. Şi mă bucuram sperând că vom duce o viaţă mai bună.

V.I.C. De ce s-a transformat F.S.N. în partid politic?

G.C. Pentru că aşa se vroia de sus. De la boieri.

V.I.C. Când te-ai înscris în P.D.S.R. ai fost mulţumit de partid?

G.C. Parţial. Şi m-am înscris în acest partid în 1990.

V.I.C. Adică?

G.C. N-a făcut ce trebuia pentru ţară.

V.I.C. Adică?

G.C. Totul a făcut pe jumătate.

V.I.C. Ai fost deputat pe vremea comuniştilor în circumscripţia 21 – Podu lui Neag.

G.C. Da. 16 ani. Şi n-am stat degeaba. Am făcut pod de lemn peste Valea Obielii, circulabil, am amenajat drumurile din cartier, am captat apa potabilă de la Pleaşa. Făcând apoi reţea de distribuţie.

V.I.C. Ce părere ai de perioada comunistă?

G.C. Am o părere foarte bună!

V.I.C. Mai eşti membru al P.S.D.?

G.C. Da.

V.I.C. Eşti mulţumit de partidul P.S.D.?

G.C. Parţial!

V.I.C. Adică!

G.C. N-a făcut ce trebuie pentru ţară!

V.I.C. Adică?

G.C. A promis una şi a făcut alta. A privatizat obiective industriale care nu trebuiau.

V.I.C. Ce părere ai de actualul primar Sorin Nicolae Popa?

G.C. Un tânăr cu multă iniţiativă. Dacă o ţine tot aşa îi prevăd un viitor strălucit în P.S.D.

V.I.C. Care P.S.D.?

G.C. Ăsta care este acum? Că altul, de unde? V.I.C. Îţi mulţumesc, prietene!… La buna revedere!

You may also like...

Leave a Reply