Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui… Susţinătorii (continuare)

XCIII

În imediata apropiere a acestei ştachete se află entuziastele scrieri ale lui I. Ruş, ale Marinei Predoviciu şi ale altora ca ei:

“Pe dumneata, nea Emile, te ştie fiecare piatră din cărare […] Cît eşti dumneata de cunoscător al Bucegilor […] Ce mai, jos pălăria, muntele te respectă […] Ai fost de multe ori în situaţia de a primi mulţumiri şi ştiu că totdeauna te-ai arătat stînjenit…”*1

“În dimineaţa zilei de 16 iulie […] la refugiul Coştila au sosit doi drumeţi. Veneau din Baia Mare şi aduceau cu ei două flori de munte presate ca să le aşeze lîngă urna alpinistului Emilian Cristea […] Au fost puse la locul cuvenit împreună cu un bucheţel de flori proaspete.”*2

Prin intermediul doctorului Ovidiu Bojor, şi “turta” Himalaya a fost trasă pe “spuza” maestrului. Acesta, prezentînd întîia expediţie românească în cei mai înalţi munţi ai lumii, ţinea să menţioneze că pentru deprinderile sale de căţărător “rămîn recunoscător regretatului Emilian Cristea, a cărui memorie o voi păstra întotdeauna vie”*3.

Toate aceste luări de poziţie trădează un centru spiritual iar uneori chiar literar comun (“lasă un iz amar”, “s-a bucurat de un mare prestigiu în rîndul tuturor generaţiilor de montaniarzi”, “a preîntîmpina apariţia unor asemenea texte” etc.).

Nu odată mîini misterioase intervin în textele altora… În numele lui Laurenţiu Popovici apărea de exemplu scris:

“Am pornit să escaladăm Umerii Pietrei Craiului. Traseu alpin de gradul 2 B. Ne orientam după ghidul lui

Emilian Cristea […] Nenumăratele întîmplări relatate în «România Pitorească», şi cele din cartea lui Ion Preda, «Omul şi Muntele» […] mi-au relevat riscul escaladelor solitare […] Hotărîsem să urc pe creastă pe «traseul Dunăreanu»*4…”

Comentarii: a) în scrieri ulterioare, L. Popovici s-a dovedit mult mai reţinut în fraze de paradă; b) trimiterea la Omul şi Muntele (chiar dacă am  accepta-o ca lucrare utilă) este nejustificată, întrucît autorul a suferit ulterior un accident – ceea ce nici nu trebuie să mire întrucît ghidul Cristea menţionează: “După ce escaladăm unul din hornurile de la intrare…” (neştiind care din ele, te poţi angaja, asemeni lui L. Popovici, în zone deloc paşnice pentru începători)….”

Iniţial, această sursă era maestrul însuşi: doar el putea să furnizeze, de pildă, unui “îndrăgostit doar romantic de munte” (Virgil Ludu) cifre privind amploarea tentativelor în Fisura Albastră. După 1982, hăţurile operaţiei par să fi trecut în mîinile Heddei Cristea*5; sînt anii în care se produc (alături de colaboratorii broşurii In memoriam) Ion Dobrescu6 şi Cornel Bugeag *7.

După plecarea din ţară a Heddei Cristea, operaţiunea va fi mers prin inerţie, prin efortul unor oameni ca dr. Victor Popa, Gh. Pînzaru, Şt. Negrea şi alţii, beneficiind cu toţii de bunele oficii ale revistei România Pitorească.

Amabilităţilor de genul celor relevate mai sus Emilian Cristea le răspundea cu incontestabilă mărinimie. Cum era tratat de pildă I. Ionescu-Dunăreanu am arătat. Asemănător, eram informaţi că “maestrul al sportului Dumitru Chivu şi maestrul emerit al sportului Matei Schenn au stabilit un redutabil traseu alpin” (Surplomba Hornului), în a cărui porţiune “superioară escalada cere căţărătorilor o tehnică de înaltă clasă”. Similar, Petre Cristina şi Aurel Irimia erau trecut între cei care “au plătit cu viaţa pasiunea şi dragostea lor pentru munte”*8, iar pe M. Mihăilescu (avînd foarte puţin de a face cu muntele dar ocupînd funcţia de secretar general F.R.T.A.) între “desţelenitorii de trasee”*9.

În cazul redactorilor de la România Pitorească, “Nea Milică […] ne aducea sau trimitea felicitări de Anul Noul Nou cu fotografii alb-negru făcute de el, fiecăruia alta, ştiindu-ne gustul, iubirile sau pasiunile”*10.

Iar turiştilor de rînd, s-o recunoaştem, le oferea proiecţii de diapozitive, descrieri de trasee, mărturisiri din bogata activitate montană. Pe mulţi i-a condus pe munte, nu puţini a iniţiat în arta căţărăturii. De asemenea, s-a dorit accesibil celor veniţi să-l vadă, şi de cele mai multe ori a izbutit.

“Prietenii”

Am menţionat în debutul subcapitolului precedent că mulţi au răspuns dorinţei (exprimată mai mult sau mai puţin făţiş) lui E. Cristea de a fi gratulat cu vorbe cît mai mari. Cîţiva n-au dat curs acestei dorinţe. În cazul unuia dintre ei, Ion Coman, fiind vorba de un om cu realizări alpine şi verticalitate morală incontestabile, E. Cristea s-a mulţumit să nu şi-l ştie împotrivă, motiv pentru care a scris în termeni favorabili. Altfel l-a tratat însă pe Ovidiu Maniţiu:

“Socotim ca Editura Tineretului a procedat cu superficialitate cînd a pus sub tipar lucrarea (Spre culmile Carpaţilor, n.n.) în forma în care a apărut şi nu a dat-o spre consultare unor cunoscători ai muntelui şi problemelor alpine, care ar fi putut înlătura greşelile ce abundă în ea.” *11

Prin replica celui considerîndu-se lezat*12, incidentul părea închis. După mai mult de două decenii însă, O. Maniţiu avea să simtă din nou “dragostea de oameni” a lui E. Cristea:

„Comisia Centrala Tehnică de Alpinism a fost sesizată de alpiniştii ei fruntaşi asupra unor inexactităţi descrise de tov. Ovidiu Maniţiu în lucrarea sa intitulată «Pe înălţimile Carpaţilor», apărută la Editura Sport Turism.

Luînd act de cele de mai sus, s-a constituit un colectiv compus din cei mai competenţi alpinişti ai ţării, spre a analiza din punct de vedere tehnic lucrarea în cauză[…]

Noi, ca alpinişti, condamnăm îndrăzneala tov. Ovidiu Maniţiu de a se fi erijat în mare alpinist şi în mare specialist al zăpezilor şi ne ridicăm împotriva acestor practici[…]

Cerem insistent ca autorul să nu mai publice în viitor asemenea lucrări care compromit alpinismul românesc şi fac un deserviciu mişcării turistice montane.

Dorim ca autorii lucrărilor să respecte alpinismul românesc, care prin tradiţie a fost practicat totdeauna de oameni cărora niciodată nu li s-a putut aduce acuzarea ca au exagerat cînd au scris şi publicat diferitele lor ascensiuni. Pentru prestigiul alpinismului românesc, dorinţa noastră este ca în viitor să păstrăm această tradiţie, pentru ca adevăraţii alpinişti au sufletul modelat şi călit după natură în cel mai curat templu al său – muntele. Alpiniştii nu au nevoie de poveşti adevărate.”

______________                   

1)  Almanah Turistic 1979, p. 119.

2)  România Pitorească, nr. 11/1988. La aceste rînduri redactorul-şef adjunct al revistei, Justin Moraru, se grăbea să adauge: “Un gest simplu, impresionant. Oameni necunoscuţi, care ţin să rămînă anonimi – dintr-o sinceră pornire a inimilor lor – depun flori la urma alpinistului Emilian Cristea, în peretele Văii Albe. Emilian Cristea trăieşte, după cum se vede, prin lumina caldă a amintirii ce rodeşte în sufletele celor care l-au cunoscut cu adevărat.”

3) România Pitorească, nr. 1/1986

4) Idem, nr. 1/1987

5) Pe cînd căutau intrarea din Marele Grohotiş în Poiana Închisă, un grup condus de Hedda Cristea a avut în 1983 un schimb de replici nu tocmai amabile cu alpinistul Vlad Petruşca, întîlnit în acele locuri. Scoasă din fire, văduva lui E. Cristea i-a spus opinentului: “Ar trebui să-i pupaţi tălpile pentru cîte a făcut pentru muntele românesc!”

6) După cum el însuşi o afirmă, I. Dobrescu îl ştia pe E. Cristea de numai 15 ani (scrisoare 1 octombrie 1985), iar în ale alpinismului abia în 1982 a aflat unde se găsesc Valea Albă şi Fisura Albastră.

7) România Pitorească, nr. 11/1985. Legat de acest material, C. Bugeag a răspuns curiozităţii noastre: “L-am întocmit la sugestia doamnei Hedda, cu materiale furnizate de Titi Ruse”.

8) W. Kargel, în Almanah turistic 1974, atribuie moartea lui P. Cristina consumului de alcool, motiv din care a murit se pare şi  A. Irimia (1970, la cabana Pietrele-Retezat).

9) M. Mihăilescu se va fi revanşat pentru aceste amabilităţi, cum a făcut-o în relaţia cu autorii cărţii Alpinismul – şcoală a cutezanţei: Gh. Suman şi Gh. Babadag l-au trecut aici în fruntea listei celor care “au escaladat de mai multe ori vîrful Lenin”, apreciaţi fiind în schimb drept “pildă de dragoste şi muncă, urcînd, coborînd şi iar urcînd toate povîrnişurile Carpaţilor româneşti…”, “patrioţi sinceri” ş.a.m.d.

10) V. Hossu-Longin, în România Pitorească, nr. 12/1982.

11) Sportul Popular, 26 aprilie 1955.

12)Idem, 26 iulie 1955.

You may also like...

Leave a Reply