Urme durabile prin timp

Motto: „Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări/ Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă, / Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări/ Aripile-i imense l-mpedică să meargă”. Charles Baudelaire

Evident că ştiu când „clădesc” aceste  vorbe pe hârtie că ele sunt ale mele. Dar, în acelaşi timp, socot că şi alţii se vor recunoaşte – mai târziu – în conţinutul lor. De ce? Pentru că la ora asta, vorba lui Sabato:”neliniştea metafizică şi religioasă a fost înlocuită de eficacitate, precizie şi cunoştinţe tehnice. Acest proces de neoprit a sfârşit într-o paradox teribil: dezumanizarea umanităţii”. Mai ales, aş adăuga eu în acest context, când s-a arunca peste lume – dacă-mi permiteţi – o ploaie înnebunitoare de viruşi, parcă, de neoprit! Şi care ne determină alandala să ne depărtăm unii de alţii, de câte un câţ din necâţi, ori de un şir. Preşedinte care, într-o „Românie nooooooormală”, rosteşte cu gura până la urechi că trebuie să păstrăm „distanţa socială” (cât de parşiv este adejectivul!!!) ca să nu ne putem unii pentru a scoate căruţa înnămolită cu totul. Başca, la nenorocirea planetară calculată, se mai adaugă şi faptul că românul ţine în spinare o armată de slugi statale de o incompetenţă crasă, proverbială care, în marea ei majoritate nu face altceva decât, în cele opt ore de serviciu, „să taie frunză la câini”. Mai adăugaţi la asta că „ea se conjugă” într-o fericire totală cu marea corupţie. Aşa încât această gloată nărăvită sufocă pe bietul român. Mai ales, săracu’, că este nevoit să poarte o „botniţă” din cârpă care ne aduce aminte de: „Să nu uiţi, Darie!”, al lui Zaharia Stancu. Cum spuneam şi altădată, o singură lege ar stârpi din rădăcini acest blestem ce atârnă greu de gâtul românului. Şi anume legea evaziunii fiscale. Să ne imaginăm că totuşi adormiţii de prin parlament şi-ar călca pe inimă şi-ar aproba – jumătate plus unu – acest act normativ ce-ar potoli întrucâtva furia socială. Dar, fraţilor, cine ar fi în stare să aplice această lege tranşantă pentru societatea românească în ansamblul ei?… Cine, nea Băse, că „la vremuri noi, hop şi noi!”, ar zice justiţia îngenuncheată de tot de către statul paralel?…. Şi mai puţin cel perpendicular?… Cu alte cuvinte a fost adus în sapă de lemn „un popor ce moare de foame pe câmpuri necultivate” (Shelley). Dar, în altă ordine de idei, răzbesc cu înverşunare aceste vremi când se omoară din dorinţa arzătoare de a trăi, ascultându-l pe genialul scriitor William Faulkner când pronunţă următoarea sentinţă fără drept de apel: „Refuz să accept sfârşitul omului”.

***

Aud că unii din cititorii mei sunt curioşi cum îmi găsesc subiectele de pus pe hârtie în tiparul acestor vremuri. Ei bine, încerc să le răspund: pe unele le caut eu – uneori cu lumânarea – iar altele, pare-mi-se, mă caută ele pe mine fericite fiind, fericit fiind că, în sfârşit, ne-am găsit. Şi că tot am ajuns la acest punct este necesar ca împreună să lămurim anumite lucruri. Mai ales acum când se trăieşte din plin un timp al imoralităţii. Şi când individul pare un angrenaj dintr-o uriaşă maşinărie anonimă. Şi când, vorba lui Nietzsche: „Valorile nu mai valorează nimic”. De fapt ar trebui să vă amintesc în acest sens că nu am decât două „diplome”: una de ţăran autentic căruia „îi arde” glia strămoşească prin sânge, mai ales în nebunia asta de globalizare, iar alta de tehnician constructor făcându-mi, cândva, meseria ca la carte, în angrenajul unui trust de elită în acest sens. Ca să lămurim odată pentru totdeauna îndeletnirea noastră. Sper, spre satisfacţia deplină a unui personaj „la grămadă” care într-un anumit context trebuia să-şi demonstreze calităţile profesionale. Adică, măiestria, competenţa în domeniu. Şi pentru că lucrul ăsta se întâmpla într-o încăpere, ilustrul nostru „client” a sărit precum Dudu Georgescu, în vremuri, în careul advers. Adică până-n tavan zicându-ne „de la înălţime”: „Ce, au am studii superioare? Buuun!”, i-a replicat unul dintre noi. Şi nu am putu să-l dăm jos pe „academicianul înger” de pe tavan decât atunci când unuia dintre noi i-a venit fericita idee să-i spună: „Nu se vede că sunteţi atât de superior!” Şi-n-tr-o clipită „îngerul” nostru cu pene de aur a coborât de la „înălţimea” care credea că i se cuvine şi a „tuns-o” spre uşă şi pe dinafară fiind a trântit-o cu putere de-am crezut cu toţii că a făcut-o ţăndări. Unii dintre noi au zis: „Doamne fereşte!”, alţii şi-au făcut semnul crucii, punându-i cap unul dintre noi: „Bine că a plecat superiorul!”… Şi pentru că există o vârstă în care, parcă, se calcă de două ori în acelaşi loc, nu mă sfiesc a spune că sunt într-ale scrisului un empiric fără nicio formaţie universitară postdecembristă. Dar ştiu în acelaşi timp, nu mă sfiesc a spune, că sunt în stare să pun degetul pe rană din moment ce vă pot determina, bineînţeles, pe unii dintre dumneavoastră, să vă regăsiţi, oameni buni, în revista culturală „Lespezi” ne.1/2019, al cărui fondator şi redactor şef sunt. Revistă care, permiteţi-mi să vă spun cu toată modestia că a fost bine primită de critica literară. Şi ca nu cumva să credeţi că arunc vorbe-n vânt, iată ce se spune într-o revistă de cultură serioasă despre „Lespezi”-ul nostru: „O iniţitivă de toată lauda, în continuarea multor altor puse în operă de-a lungul anilor, a lui Vasile Ioan Ciutacu, poet de Comarnic, este editarea unei reviste elegante, doldora de texte valoroase prin ele însele şi prin referinţele de istorie literară conţinute”. Iar când această revistă va fi să fie în mâna nepoţilor dumneavoastră, sunt sigur că vă vor reproşa că azi, chiar faţă de ieri, nu faceţi altceva, din păcate, decât să trageţi targa pe uscat de rămâne praf şi pulbere în urmă. Dacă deschideţi revista la pagina 23 vedeţi că regretatul prof.univ.dr. istoric Ion Bulei, concetăţean de-al nostru, „Cetăţean de onoare” al Comarnicului, decorat cu „Steaua României în grad de cavaler” (2001) ne cam trage de perciuni pe noi, românii! Când afirmă, la întrebarea mea: De ce ne ceartă Cantemir, Cioran, Eliade, Ionesco, Noica, Brâncuşi spre exemplu, învinuindu-ne de lăutărism? „Ne ceartă pentru că nu avem ceea ce multe popoare au, chiar şi cele din jurul nostru: nu avem seriozitate… Nu suntem serioşi în efortul nostru creator, pentru că totdeauna credem că ceea ce facem noi e aşa de important. Că, la urma urmei, poate fi făcut oricum! Ne descurcăm, şi a ne descurca ni se pare că este suficient…. Este un motiv pentru care, într-adevăr, merităm să fim certaţi. Pe urmă este incapacitatea noastră de a lua taurul de coarne aproape de fiecare dată. Încercăm, eventual, să trecem pe lângă el”. Ce ziceţi, trist, nu?… Dar ăştia suntem azi, când bocim în sinea noastră aceste vremuri de aruncat pe „uşa” sufletului afară. Bărbăteşte, patrioţi!… Şi să vă convingeţi că am dreptate, deschideţi revista „Lespezi” la pagina 32 unde învăţătorul Marin Spânu a trecut prin iadul închisorilor comuniste, „coleg de cameră” cu Corneliu Coposu, şi Petre Ţuţea „Cetăţean de onoare” al oraşului Comarnic (2002) ne sfătuieşte ca un părinte adevărat: „Jertfa pentru ţară e cea mai nobilă aspiraţie a celui ce o iubeşte!” Păi, fraţilor, lucrurile stând aşa, repet: „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română!”… Este singura noastră şansă în faţa istoriei!…

***

Pentru că trăiesc ştirea jurnalistică la fel ca pe un fior supranatural – atenţionându-vă încă o dată, dar pentru ultima oară – că sunt doar un biet empiric în ale scrisului, iată un subiect peste care am dat din întâmplare. Pentru a vi-l relata trebuie să vă reamintesc că pe 28 februarie a.c., orele 14:20, traversam Valea Obielii din cartierul Podul lui Neag, pe puntea nouă, din lemn de răşinoase. Urcam treptele săpate de localnici în malul stâng cu contratreptele din scândură prinsă la capete în ţăruşi de brad, mi s-a părut. Mă ţineam de mâna curentă, de pe stânga cum urcam, ajutându-mă astfel să ies la lumina drumului public ce duce la gospodăria prietenului meu Georgescu Constantin ca să mai „scuturăm” niţel vremurile. Că nu ne mai întâlnisem faţă-n faţă de un lung şir de ani. Şi în ciuda vorbii: „Ochii care nu se văd se uită!” eu nu aveam cum să-l şterg din ceara memoriei din moment ce jurasem întâi să fie Comarnicul şi apoi noi… Încă mă frământa în străfundurile mele lumânarea pe care, cu o jumătate de oră în urmă, o aprinsesem la Monumentul Eroilor din cimitirul Lespezi. Şi decum relatasem în numărul trecut al publicaţiei noastre. Repet: ea arsese până la capăt în ciuda vântului rece ce-o bântuia din toate părţile. Şi-a pus punct acestui fenomen magic concluzionând: răsuflarea fierbinte şi nemuritoare a eroilor o ţinea în palme ca să fie flacără! De aceşti oameni care şi-au ridicat altarul în mijlocul mocirlei, prin camaraderia lor în faţa eşecului şi a morţii”, îmi şoptea de departe un genial scriitor…

Iată-mă ajuns în drumul public după o luptă cu mine şi cu urcuşul destul de abrupt. Pe partea cealaltă a drumului, într-o grădină – de fapt porumbişte, ca să nu ocolim adevărul – dau cu ochii de o stâncă de om. Cu obraji arşi de soare. Cu căciulă din piele de oaie în cap. Neagră spre maroniu. Şi bănuiam că în sarsanaua voluminoasă ce-o purta în spate, desigur era, în afară de merinde, şi sarica. Să nu greşesc, îl iau la întrebări. El îmi răspunde la ele politicos. „Mă cheamă Anghel Mircea şi locuiesc în Podu lui Neag. Aţi ghicit! Sunt de meserie cioban. Meseria asta o am în sânge de-o viaţă-ntreagă”. Şi poartă seninul prin toată fiinţa. Când în privesc îl văd cum se proiectează în depărtări. Pe Dosul Comarnicului din cartierul Vatra Sat. Soarele e sus în toată deplinătatea lui. Şi-l conturează pe dealuri şi pe culmea Lăuzei, mi se pare că şi dincolo de ea. Spre Seciuri. Ca în filmele hollywoodiene, iar el îl interpretează pe John Wayne. Fără cal şi fără eşarfa măreaţă din jurul gâtului. Mă trezeşte din visare. „Am în jur de 200 de oi.!” Şi animalele se văd în spatele lui, departe, prin porumbişte, la cel puţin 200 de metri de stăpânul lor. Vin înspre el adunând de prin porumbişte ceea ce mai rămase în urma zăpezilor din iarna asta. Le fluieră şi ele se apropie de stăpân. Iată, mi-am zis, acesta este un mod de viaţă din adâncul vremurilor şi te poţi regări cu bucurie în el, dimineaţa mai ales, când te priveşti în oglindă şi nu ţi-e teamă de ceea ce vezi. Dacă fiecare ne-am regăsi, ca acest cioban, în rostul pogorârii noastre pe pământ nu am mai trăi de parcă am ţine în suflet nişte margini roase ale existenţei noastre. Şi n-am fi ajuns în vecii vecilor la profeţia lui Goya: „Somnul raţiunii nşate monştri”. Nu ne fărâmiţam cu totul în faţa istoriei. Priviţi acest cioban cât de bucuros trăieşte fiecare clipă a vieţii! Nu a ajuns să fie un condamnat al timpului, ci un personaj important al vremurilor. El, ca să ne înţelegem, nu scrie doar o ciornă cu fiecare zi pe care o trăieşte pe acest pământ. Aş îndrăzni să zic că acest ins teluric din faţa mea este un autor care şi-a găsit raftul vieţii, al demnităţii, fiind fericit. Arafatu lui este Dumnezeu!…

„Aţi zis ceva, jupâne?” Tresar. Şi-l văd, de data asta, cu bărbia sprijinită în mâinile una peste alta pe măciulia bâtei noduroase.. Mă gândeam numai!, îi răspuns… Profit?, îl întreb. „Tandi pe mandi!… Îmi plac animalele, domnule!… Fără de ele nu exist!” Dar nici ele fără dumneata! „Desigur!” Această certitudine, gândesc, zisă pe nerăsuflate, îl pune la adăpost. Nu este din acei „oameni care sunt mult mai preocupaţi de bani decât săracii”. Parcă îmi răsună în urechi vorbele lui Oscar Wilde. „Ehei, dacă ţara asta era bine guvernată o duceam azi ca în rai”. Şi mă gândesc, auzind aceste vorbe, că numai ceea ce se face din pasiune merită osteneala noastră. Păi… îmi retează vorba. „Ştiu ce vreţi să spuneţi! La aşa cap, aşa căciulă!… E o vorbă românească de căpătâi!… Şi mai toţi ne ascundem sub streaşina ei”. Şi întoarce cârdul de oi ce se apropie de drum: „Ca să mai ia o dată la mână porumbiştea!”, parcă vrea să se justifice faţă de mine. Îl aştept. Se întoarce iar la vorbă. Până una alta îi cer ciomagul. „Pentru ce?” Mă priveşte cu ochii mari, zâmbitori, plini de subînţelesuri. „N-aveţi cu cine!… Nu vedeţi cât de singur sunteţi?” Mă eschivez. Nu, că nu vroiam decât să văd dacă e din corn!… Râde. Nu fiţi oţ cu mine, că nu ţine! Şi râde zgomotos. „Bată-v-ar norocul să vă bată!”… Se depărtează. Să mă scuzaţi!… Nebunele astea, uitaţi, vor să iasă din porumbişte… S-au spurcat la colţul ierbii…. Mai poftiţi pe la noi!… Aaaaa!… Dar unde mergeţi pe-aici?” La Georgescu Constantin. „Ce băiat!… Ne-a fost 16 ani deputat. Eram ca fraţii!…” Pe moment se întristează. Păstrăm tăcere. Îşi coboară privirea în pământ. Tăcere… Şi iar tăcere. „Acum cinci ani i-a luat ursul măgăreaţa care îi era de mare folos”… Şi expresia feţei lui este a omului împăcat cu ceea ce face. Adică a românului care, în ciuda vremurilor atât de potrivnice, lasă urme durabile pe glia strămoşească. Adică urme prin timp….

Va urma

Vasile Ioan Ciutacu

You may also like...

Leave a Reply