Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui…

XCIV

“Prietenii”(continuare)

Dacă în 1955 Emilian Cristea şi-i asociase în filipica sa pe Aurel Irimia şi Gh. Epuran, de această dată s-a amestecat (penultimul pe listă, căci “modest, s-a retras întotdeauna în spatele echipei”*1) între Matei Schenn, Vasilescu Dan, Bogoiu Petre, Boteanu Mircea, Csallner Erwin, Fozocoş Paul, Colan Dionisie şi Călin Nicolae. Şi de această dată O. Maniţiu a răspuns acuzelor, dezvăluind în plus dedesubturile întregii tevaturi:

“În 1971, Emilian Cristea îmi dăruia admirativ lucrarea Piatra Craiului […] adăugîndu-i această dedicaţie: «D-lui Ovidiu Maniţiu, alpinist şi turist încercat, ca semn de admiraţie pentru pasiunea ce ne este comună…» Explicaţia încercării de acum, de a mă defăima în faţa onor Editurii Sport Turism, este refuzul meu constant de a-i acorda admiraţie personală şi de a participa la activitatea lui, ca unul care-i cunoşteam antecedentele negative şi reprobabile…””*2

Nu mult diferit a fost tratat Alexandru Floricioiu. Se găsesc puţine referiri în lucrările lui Emilian Cristea despre realizările acestui mare căţărător, ele fiind din categoria celor de care învingătorul Lespezilor Lirei s-ar lipsi bucuros:

“Santinela de la Gîtul Iadului este numele atribuit celui mai greu dintre traseele stabilite în Masivul Hăghimaş. Obstacolele, extrem de dificile, depăşesc pe cele ale Fisurii Artei, al cărei grad de dificultate – 6B – i-a fost dat anterior Noului Regulament de clasificare a turelor alpine, elaborat de către Comisia Centrală de Alpinism […] Denumirea (Fisurii Artei, n.n.) nu se referă, după cum se pare la prima vedere, la «Arta în R.S.R.», ci la faptul că efectuarea lui a constituit tehnic o adevărată artă; în tot cazul denumirea este cu totul inadecvată şi unică în nomenclatura alpină universală.” *3

Pe atunci, o informare precum cea de mai sus, trădînd oarece antrenament în domeniu*4, nu constituia pentru cel vizat o joacă… Genul de tratament nu este singular, ulterior numele lui Al. Floricioiu lipsind din monografia Piatra Craiului, iar premiera Fisurii Artei fiind plasată la 1960 (în loc de 1958)*5.

Şi mai puţini au fost adversarii făţişi ai lui Emilian Cristea, dintre care s-a detaşat Niculae Baticu. Cîndva, fuseseră colegi de coardă, dar cum o singură teacă nu poate adăposti două săbii, încă din 1947 între ei au apărut fricţiuni.

Au rămas cît de cît prieteni, dar la scurtă vreme după revenirea din închisoare*6  a lui N. Baticu relaţiile dintre ei s-au răcit. Nu cunoaştem motivele exacte. Va fi fost grija celui ajuns personaj important de a nu se compromite alături de un ostracizat politic, deşi nu trebuie uitat că într-o situaţie similară E. Cristea s-a purtat mai mult decît prevenitor cu I.I.-Dunăreanu. Poate fi bănuit aici şi un efect al invidiei faţă de vulcanizatorul ajuns în fruntea bucatelor alpine, combinată cu orgoliul celui privit tot ca un căţărător neîndemînatic, promovat datorită compromisurilor cu puterea comunistă. De aici o adversitate fără menajamente.

Ca orice pom cu roade, E. Cristea mai primise pietre şi de la alţii. Nemulţumirile acestora au răzbit însă rareori în presă, poate şi datorită reticenţei de a înfrunta un om nu doar cu relaţii înalte, dar şi extrem de vindicativ. N. Baticu însă, datorită unor trăsături pe care un deceniu şi jumătate de recluziune nu a făcut decît să le accentueze, a lansat în lumea muntelui amănunte deloc onorante din viaţa antrenorului de la Armata.

Venind din partea unui căţărător cu valoare şi moralitate recunoscute, asemenea opinii au dovedit un impact deosebit.

Obligat la defensivă, E. Cristea s-a străduit să limiteze terenul de acţiune al adversarului, între altele denunţîndu-i printre montaniarzi culoarea convingerilor şi barîndu-i calea spre alpinismul oficial.

“Vă facem cunoscut că în conformitate cu normativele în vigoare, secţiile de alpinism afiliate la F.R.T.A. nu pot fi conduse din punct de vedere tehnic decit de antrenori calificaţi.

Întrucît în ziarul Informaţia Bucureştiului a fost publicată ştirea cu privire la iniţierea unei şcoli de alpinism a asociaţiei dv. al cărei instructor este Baticu Nicolae, vă facem cunoscut că colegiul de antrenori declină competenţa acestuia. Baticu Niculae nu a putut fi folosit nici ca ghid O.N.T. din cauza antecedentelor.

Secretar                                   Colegiul de antrenori,

Mircea Mihăilescu                    Matei Schenn”*7

De tratament asemănător s-a bucurat N. Baticu şi din partea revistei România Pitorească, unde găsea de cuviinţă să reclame erorile din materiale semnate E. Cristea.

“La scrisoarea dvs […] am fost nevoiţi să răspundem cu întîrziere, pentru că afirmaţiile făcute au necesitat cercetări deosebite.

1. Valea lui Zangur este, aşa cum afirmaţi şi dvs., al treilea afluent pe dreapta. A fost o scăpare a autorului.

Cît priveşte celelalte «puncte de acuzare» formulate, ni se par nejustificate. Iată-le:

2. Spuneţi că un antrenor emerit nu cunoaşte regula «celor trei puncte».

Cînd vorbeşte despre puncte fixe (această expresie – “regula celor trei puncte fixe” – o criticase N. Baticu în scrisoarea sa, n.n.), nu se referă la căţărător, pentru că nu se poate. El face aluzie la prizele fixe, găsite pe desfăşurarea unui obstacol şi folosite după caz prin tracţiune, aderenţă, sprijin sau apucare. După cîte ştim, aţi urmat ca elev cursurile de iniţiere alpină ale tov. Emilian Cristea în anii 1979-1980 la clubul Floarea de Colţ. Acolo vi s-a explicat, chiar de către cel pe care-l învinuiţi, că cele trei puncte sînt nu numai de sprijin, ci […] şi de apucare, de tracţiune şi de aderenţă. Din relatarea dvs. se pare ca nu aţi înţeles lecţia predată de tov. Cristea. Este o lipsă a lectorului pentru care îşi cere scuze că elevul nu a putut-o intui.

3. Vîrful Picătura şi Creasta Picăturii au o istorie mai lungă. Autorul nu şi-a propus în materialul despre Valea lui Zangur să trateze această problemă. El, făcînd un tur de orizont asupra Crestei Picătura, a evocat numele primilor alpinişti care prin cercetare, escaladă, fotografiere, schiţe şi scrieri au pus în evidenţă cucerirea…”*8

______________                   

1)  Cf. D. Solojan.

2) În arhiva N. Baticu.

3) Hăghimaşul şi Lacul Roşu, 1965, p. 192.

4)  “Pe Costică Georgescu, fost antrenor la secţia de alpinism a clubului Metalul, l-a terorizat tot timpul cît a deţinut această funcţie că-l denunţă «că a fost prieten cu Baticu» […] Pe Ion Chiciorea, fost şi el la aceeaşi secţie după C. Georgescu, l-a denunţat calomnios…” (N. Baticu, Măşti care cad). Const. Georgescu ne-a confirmat întîmplarea relatată mai sus.

5) Almanahul Turistic 1968. Asemănător, anul premierei Pietrei Altarului devine 1936 (în loc de 1934), iar al Santinelei de la Gîtul Iadului, realizat de clubul Voinţa, 1963 în loc de 1961. Cînd era vorba de realizările proprii, autorul proceda diametral opus: Fisura Surducului Mare, 1961 în loc de 1963; traseul Armata, 1964, în loc de 1968, sau devansa atribuirea titlului de maestru al sportului la 1952, în loc de 1955 (ultimul exemplu în Sportul Popular, 5 februarie 1965).

6) Vezi nota # la cap. Căţărătură 1932-1935..

7) După ce iniţial gruparea “Sănătatea” a tărăgănat, sub presiunea Federaţiei, primirea lui Baticu în asociaţie, acesta a reuşit să pătrundă la “Metalul”. Acceptat ulterior la “Sănătatea”, fostul conducător de colective CAR a iniţiat un ciclu de excursii pentru începători, activitate despre care un ziarist întîmplător cunoscut în tren a inserat o scurtă notă. La scurtă vreme, Federaţia a expediat asociaţiei “Sănătatea” adresa (nr. 33 468) redată mai sus, avînd ca efect retragerea din alpinismul oficial nu numai a împricinatului, cît şi a instructorului “Sănătăţii”, Radu Slăvoacă, împreună cu sportivii Nicolae Dini şi Simion Codreanu. Dorind să continue tradiţia, noua conducere a “Sănătăţii” (preşedinte al secţiei, lt.col. farm. E. Boteanu) a propus apoi “ture […] conduse de specialişti […] chiar dacă aceştia activează sau sînt antrenori în alte asociaţii sau cluburi. Este vorba de maestrul emerit al sportului Emilian Cristea, maeştrii sportului Petre Bogoiu, Dumitru Chivu, Paul Fozocoş, Nicolae Naghi, Matei Schenn s.a.” (Sportul, 16 mai 1973). Iniţiativa (altminteri bizară, anterior “Sănătatea” concurînd “Armata” Braşov la titlul de campioană la alpinism) a sucombat curînd, din lipsă de amatori.

8) Cum cele de mai sus purtau semnătura unui nepriceput în ale muntelui (Ion Preda, convins între altele că “poteca cea mai uzitată de turiştii pedeştri [e] cea de pe Valea Seacă a Caraimanului”, în România Pitorească, febr. 1988) este foarte posibil ca altcineva să fi stat în spatele rîndurilor sale.

Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui…

You may also like...

Leave a Reply