Un fost sportiv de notă mare

Interviu cu domnul Marius Vasile Ene

Vasile Ioan Ciutacu

Cineva, un bun prieten, că din câţi aveam până mai zilele trecute, numai cu el am rămas, cunoscând că umblu după persoane care ştiu să stea în picioare oricând în faţa istoriei, m-a luat la rost: „Prea scrii în ziarele astea de cai verzi pe pereţi!… Uite, îţi dau eu un subiect care îţi e la îndemână”. Şi fiind cam hâtru a adăugat: „O să rupi gura târgului cu el. Vezi că la familia Terecoasă din Poiana Comarnic nr.149 există un fost mare biatlonist. Îl cheamă Marius Vasile Ene. Îţi dau numărul lui de telefon şi vedeţi când picaţi la învoială ca să staţi de vorbă”. Asta a fost joi, pe 1 aprilie, seara. Discuţia am avut-o prin centrul Comarnicului care „trăgea” de el ca să nu mai plece primăvara.

Ajuns acasă primul lucru a fost să formez numărul dat de prietenul meu. Şi să sun. „Da!”, mi s-a răspuns. M-am recomandat, s-a recomandat. Aş vrea să fac un interviu cu dumneavoastră, am continuat eu. „De acord, dar nu mâine, ci sâmbătă, pe la prânz!”.

Sâmbătă pe la orele 12:15 eram la uşa domnului Marius Vasile Ene. Bat în uşă şi-mi deschide un bărbat zdravăn, zâmbitor, cuminte aş zice. După cum am zis clădit şi degajă din strângerea noastră de mână căldură şi, paradoxal, îmi dau seama că e un tip fin, aşezat, de-o fineţe aparte. „Poftiţi!” Şi mă invită în sufragerie. Unde ne punem pe treabă.

***

V.I.C. După cum văd, nu sunteţi de prin părţile locului. Vă trădează o anumită depărtare copilărească din ochi.

M.V.E. Aşa este. Sunt din Azuga!… (Şi râzând, bine dispus). M-am rătăcit prin locurile astea… Şi nu-mi pare rău. (Nici până acum nu ştiu de ce mi-a trecut prin faţa ochilor tatăl meu, cu raniţa în spate, grăbindu-se să ajungă la timp la „Şamota” Azuga. E schimbul unu). „Aţi picat, parcă, pe gânduri. Vă trebuie ceva?” (Şi mă priveşte fix, cu o anumită îngrijorare). Nu. În niciun caz, nu! (Trec de „pasă” şi-mi pare bine că scriu cu stiloul dăruit de Clara).

V.I.C. Deci sunteţi din Azuga… Oraşul care înainte era un puternic centru muncitoresc. Cu şapte întreprinderi. (Domnul Ene, nominalizându-le, le numără pe degete: „Exact! Şapte sunt… Adică au fost”). Şi cum trebuia să se aleagă praful de economia românească, după „măcelul” din 1989, şi Azuga, dintr-un oraş plin de întreprinderi, a ajuns un centru de ruine şi moloz… În fine!… Haideţi să fugim de acest subiect dureros pentru poporul român! Aşa încât, vă rog, spuneţi-mi ceva despre copilăria dumneavoastră în acest oraş, atunci puternic industrializat!

M.V.E. (Pică pe gânduri!… Simt cum se „adună”). Acolo m-am născut, pe data de 2.10.1972. Mai bine zis, la maternitatea de la Spitalul orăşenesc Sinaia care era, pare-mi-se, singura de pe Valea Superioară a Prahovei… Stăteam pe strada Ritivoi. În faţa imobilului nostru de locuit era, domnule Ciutacu, Monumentul Ecaterinei Teodoroiu…

V.I.C. …(Îl întrerup). Ştiaţi atunci, copil fiind, cine era Ecaterina Teodoroiu?

M.V.E.  Da. Era femeia patriot, participantă la Primul Război Mondial, unde a murit la sfârşitul bătăliei de la Mărăşeşti, luptând în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române. Era sublocotenent şi a luptat pentru Regatul României. Ea îmi stricora în sânge fiorul sfânt de ceea ce înseamnă să fii un erou. Să mori pentru patrie oricând când ea ţi-o cere. A fost un simbol pentru mine care „mă urmăreşte” şi acum. Probabil toată viaţa…

V.I.C. Unde aţi învăţat?

M.V.E. La liceul din Azuga: clasele I-X. Apoi am continuat studiile la Braşov. La seral. Şi în acelaşi timp am urmat Şcoala Profesională din Scheii Braşovului, de lăcătuş mecanic, ca după terminarea acesteia să fiu repartizat la Fabrica de „Postav” Azuga.

V.I.C. Păstrez în ceara memoriei când am fost invitat la liceul din Azuga să lansez o carte de poezii, un mic „medalion” viu. Atunci o impresie deosebită mi-a lăsat directorul acestui lăcaş educaţional, domnul Erdey, un tip impunător, cult şi de o mare sensibilitate sufletească căruia îi păstrez, iată şi astăzi, o amintire frumoasă.

M.V.E. Aşa este. Era un profesor extraordinar.

V.I.C. Deci, după terminarea liceului şi şcolii profesionale din Braşov v-aţi angajat…

M.V.E. …Evident, lăcătuş mecanic la „Postav” Azuga. Însă numai doi ani.

V.I.C. De ce?

M.V.E. Deoarece cât am fost elev la şcoala din Azuga se făceau selecţii pentru diferite discipline sportive. La una din selecţii a pus ochii pe mine – ca să zic aşa – domnul antrenor de la A.S.A. Braşov, Gheorghe Voicu, fost mare campion la biatlon. Dumnealui avea 10 titluri de campion naţional. Era în 1984. El m-a antrenat până la juniorat. În 1990. Şi eram legitimat la Clubul Sportiv A.S.A. Braşov. Acest club avea secţii sportive numai la categoria celor de iarnă. Eu eram biatlonist.

V.I.C. Ce presupune acest sport.

M.V.E. Forţă, dinamică şi un psihic bun. Şi nu uitaţi: ore şi ore de antrenament. Că fără să munceşti cu tine degeaba faci umbră pământului. Nu se poate să ai rezultate.

V.I.C. Ce rezultate aţi avut la juniorat?

M.V.E. Campion naţional, vicecampion naţional. Cel mai bun rezultat la juniori l-am avut în iarna anului 1990, la „Cupa Prieteniei” care s-a ţinut pe pârtia de pe Valea Râşnoavei. Notaţi, vă rog, că la acest concurs participau sportivi din ţările ce făceau parte din Tratatul de la Varşovia unde sovieticii deţineau supremaţia. Atunci am urcat pe podium, pe locul III. Trebuie să menţionez că de la copii, unde antrenor era, după cum am spus, domnul Gheorghe Voicu, m-a preluat Vasile Băjenaru şi Constantin Carabelea.

V.I.C. Ştiu că Azuga a dat mari personalităţi în sporturile de iarnă, dar nu numai. De exemplu domnul Ioan Apostol-sanie, fraţii Gheorghe şi Bebe Cincu- la schi fond, Gheorghe Voicu- la biatlon, Ion Zangor- la bob şi fotbal, Elena Tom- la schi fond. Cam toţi campioni naţionali, plus că au participat la olimpiadele de iarnă şi concursuri internaţionale unde au obţinut rezultate notabile…

M.V.E. … Mai treceţi acolo pe biatloniştii: Nicolae Şeban – care a avut rezultate remarcabile şi la schi fond, şi biatlonistul Dan Maziliu.

V.I.C. Trecând la majorat, ca sportiv al Clubului A.S.A. Braşov, cu ce rezultate se poate „lăuda” (dar de ce nu lăuda?) biatlonistul Marius Vasile Ene?

M.V.E. La seniori am obţinut 8 titluri de campion naţional, iar la campionatele balcanice o medalie de aur şi două de argint. Pe lângă acestea am participat la campionatele europene şi mondiale.

V.I.C. Ca de exemplu?

M.V.E. În Germania la Ruhpolding, la Oberhof, în Italia la Anterselva, în Austria la Hochfilzen, în Cehia la Osârbie, în Franţa în Norvegia la Lilehamer, în Suedia la Ostersund, în Slovenia la Poklinca. De asemenea, menţionaţi vă rog că fiind în cadrul Clubului Militar A.S.A. Braşov am participat la mai multe concursuri internaţionale ale armatelor prietene din Tratatul de la Varşovia unde am obţinut mai multe medalii de aur, argint şi bronz.

V.I.C. Ce pot să fac decât să mă ridic în piciare şi să vă strâng mâna? (Ceea ce şi fac!). Dar la Olimpiade de iarnă aţi participat?

M.V.E. Da. La Olimpiada de iarnă de la Nagano, din Japonia, în 1998. Dar, datorită fusului orar, m-am cam dat peste cap şi nu am obţinut un rezultat prea grozav.

V.I.C. Uitaţi ce-a zis Pierre de Couberten, istoric, fondatorul C.I.O. şi părintele Jocurilor Olimpice moderne; „Cel mai important lucru la Jocurile Olimpice nu este să câştigi, ci să participi, aşa cum în viaţa nu contează triumful, ci lupta”.

M.V.E. După asta m-am lăsat de sport.

V.I.C. V-a fost greu?

M.V.E. Da!… Da!… Atunci eram cel mai bun biatlonist din ţară.

V.I.C: De ce nu aţi continuat?

M.V.E. Din cauza serviciului. Lucram la „Transgaz” SA Mediaş care mi-au spus: „Ori servici, ori sport!”

V.I.C. Probabil sunteţi şi în meserie foarte bun.

M.V.E. Probabil! (Se uită la mine şi zâmbeşte de parcă aşa este).

V.I.C. Dar vă mai trage aţa pârtiilor de pe munţi?

M.V.E. Da. Sunt monitor de schi la Azuga, fiind unul din fondatorii Asociaţiei Monitorilor de Schi din Azuga (A.M.S.A.).

V.I.C. Bineînţeles în weekenduri?

M.V.E. Da. Şi în perioada vacanţelor.

V.I.C. După atâtea titluri obţinute în sport sunteţi cumva maestru al sportului?

M.V.E. Da. În anul 1999 am fost făcut maestru al sportului.

V.I.C. Avantaje?

M.V.E. Net. (Şi zâmbeşte).

V.I.C. Vă mai sună cineva de pe la Federaţie să vă întrebe de sănătate, de ce mai faceţi, să vă felicite de Anul Nou, de ziua dumneavoastră de naştere?

M.V.E. Nu. Nu-i mai interesează.

V.I.C. Spuneţi, vă rog, unde aveaţi pârtia de antrenament şi de concurs? Cumva cea de pe Valea Râşnoavei, cea de pe Poliştoacă, cea de la Moeciu?

M.V.E. Desigur! Dar cea de la Moeciu a fost realizată după ce eu m-am lăsat de activitatea sportivă. Aceasta pot să spun că este o pârtie de nivel mondial, iar cel care a depus suflet să se înfiinţeze este domnul Aronică Gârbacea- fost antrenor la A.S.A. Braşov. Această pârtie face parte dintr-un complex sportiv de nivel mondial. Se cheamă „Cheile Grădiştei”.

V.I.C. Ştiu că la biatlon se face alergare pe schiuri şi tragere în poligon. Unde credeaţi că vă era mai greu? Ori nici pomeneală nici de una, nici de alta?

M.V.E. Este un tot. Trebuie să fii şi un fondist bun, dar şi un trăgător bun în poligon.

V.I.C. Spuneţi-mi care dintre antrenori a fost mai aproape de inima dumneavoastră?

M.V.E. Absolut toţi!… Nu-i pot separa nici astăzi!… Toţi m-au ajutat în cariera sportivă!… Dar şi în viaţa personală

V.I.C. Condiţiile de pregătire vă satisfăceau? Se simţea că Federaţia Română de Schi şi Biatlon îşi dădea interesul ca lucrurile, mai jos, să meargă bine? Cine era pe vremea aceea şeful ei?

M.V.E. Se putea şi mai bine. Dar asta era atunci. Da, că nu pot să zic nici nu. Şef era Constantin Arghiropol.

V.I.C. Pus de politruci, ori de meritele sportive?

M.V.E. Nu. A fost un profesor bun. Competent.

V.I.C. Ce calităţi aveau biatloniştii noştri în comparaţie cu cei străini? Dar defecte?

M.V.E. Noi, sportivii români, la biatlon eram ambiţioşi, dârji, cu toate că nu aveam condiţiile străinilor. Ce pot să zic. Ca tot românul!

V.I.C. Că tot mai sunteţi în activitatea sportivă, astăzi, simţiţi aproape de dumneavoastră Federaţia Română de schi şi biatlon?

M.V.E. Da!

V.I.C. Ce vă nemulţumeşte astăzi de cum se desfăşoară lucrurile la biatlon? Că nu vă cred de-mi spuneţi că merge bine?

M.V.E. Eu vă contrazic. Merge bine. Că nu mai sunt sportivi ca pe vremuri, e altă poveste! Atât putem acum.

V.I.C. Cum sunt comărnicenii? De ce se zice: „Să nu-ţi iei cal din Comarnic şi iapă Breaza!”

M.V.E. Sunt nişte oameni buni, harnici, gospodari. Soţia mea este o femeie deosebită. Cât priveşte zicala sau proverbul de mai sus (Râde!) nu ştiu a-l desluşi. Doar v-am spus, eu sunt născut în Azuga. Crescut acolo.

V.I.C. Ce părere aveţi de ce-i în lumea asta?

M.V.E. Este un haos total. Nimic nu mai merge cum trebuie. Notaţi, vă rog, că puteam să rămân în străinătate. Definitiv. Dar sunt român. Aici m-am născut, aici trăiesc şi în pământul ăsta doresc, cândva, să mi se oprească paşii.

V.I.C. Sunteţi monitor de schi şi fără doar şi poate că vă trec prin mâini copii, cei tineri. Cum îi simţiţi?

M.V.E. Îi simt foarte aproape. Le plac sporturile de iarnă. Mă simt bine în mijlocul lor. Şi sunt bucuros că îi pot ajuta să iubească acest sport.

V.I.C. Românul este din ce în ce mai sărac. Îşi mai permite el luxul să-şi dea odrasla pe pârtia de schi?

M.V.E. Nu toţi copiii mai beneficiază, din păcate, de acest lux.

V.I.C. Mai are cineva grijă, azi, de talentele sportive din schi?

M.V.E. Dacă au norocul să dea peste nişte antrenori buni, sufletişti, atunci vor avea un viitor pe măsura timpurilor astea.

V.I.C. Câţi copii aveţi?

M.V.E. Trei. Doi băieţi şi o fată.

V.I.C. Nu doriţi să vă calce pe urme?

M.V.E. Ba da!… Ba da!… (Şi radiază de fericire!) Dar ei fac parte din altă generaţie unde sportul, din păcate, nu mai este iubit de odraslele noastre. Numai băiatul meu, ăl mare, Matei, iubeşte snowbordul şi schiul alpin. Pe ceilalţi internetul i-a acaparat cu totul.

V.I.C. Dar dacă le-am lua internetul?

M.V.E. În niciun caz nu îi vom găsi făcând sport… Hai să fim serioşi, domnule Ciutacu!… Pe vremea mea, când eu făceam sport, aveam doar două perechi de schiuri… Ei astăzi pot avea zece perechi… Dar e, parcă, în zadar…

V.I.C. Vă mulţumesc din suflet pentru că mi-aţi acordat acest interviu, domnule Marius Vasile Ene!

***

Ne strângem mâinile şi mă bucur că am cunoscut acest om, acest mare sportiv care niciodată nu a vrut, nu a gândit nicio clipă să părăsească ţara în care s-a născut. Ştiindu-i de-acum performanţele sportive şi fiind comărnicean ar fi cazul ca primarul oraşului Comarnic să-l propună Consiliului local pe domnul Marius Vasile Ene să fie numit „Cetăţean de onoare” al acestei urbe.

La buna revedere!…

You may also like...

Leave a Reply