Ne sufocă gunoaiele!…

Vasile Ioan Ciutacu

De vorbă cu domnul Cătălin Şerbulea

În decembrie 1989 eram atât de convins că drumul nostru spre libertate pleca din poarta şi sufletul fiecărui om care va fi în stare foarte rapid să construiască o nouă istorie în care el să fie protagonistul. Spun toate acestea astăzi când, rând pe rând, în foarte scurt timp, toate idealurile de-atunci s-au topit ca o brumă timpurie de sfârşit de septembrie când soarele e încă în putere. Aşa încât toate teoremele mele maestoase s-au năruit, încet dar sigur, în ruine de statui ce urma să fie aruncate la lada cu gunoi a istoriei. Căci de-a lungul aşa-zisei democraţii dâmbiviţene la putere, vorba prietenului meu Constantin Georgescu „se schimbă unii cu alţii, dar tot ei rămân”. Şi-atunci ţara asta ajunsă colonie e lăsată de români să se sufoce în lăgăriile politicianiste, alături de gunoaie menajere în balta unei nepăsări proverbiale.

Este imposibil pe orice uliţă sau stradă pe care circuli să nu dai la tot pasul de resturi gunoiere de orice fel. Este lipsa de educaţie primordială pentru ziua de mâine a unui popor sortit, după cum se vede, să devină groapa de gunoi a Europei. Mă doare şi mă doare bucuria unora dintre noi că este bine şi aşa din moment ce maldărul de gunoaie menajere nu este tocmai în curtea noastră. Ci niţel mai încolo. Peste gardul curţii. Se caută cu o migală draconică unde se mai pot lăsa urme ca de… gunoi ca noi, istoric, să demonstrăm că am „existat” pe aceste meleaguri. Un exemplu ar putea să fie concludent în acest sens. Bunăoară nu s-a găsit alt loc mai prielnic pentru a ne „afişa” cu bărbăţie gunoaiele decât în nişa de piatră a izvorului ctitorit de Din al Manii în 1893 aflat în perimetrul Colţilor de Nisip din cartierul Poiana. În loc să-l proclamăm monument istoric – nu-i aşa domnule „arhitect” şef al oraşului Comarnic? – acest ansamblu de piatră bine armonizat nu ne convine decât, în mintea unora, să fie un fel de rampă pentru gunoaie de tot felul (vezi foto). Acest suversiv obicei de a arunca gunoaie pe unde ne vine s-ar putea să-l transmitem genetic generaţiilor viitoare care, nu e exclus să scrâşnească din dinţi când nu vor mai suporta această stare suburbană de-a vieţii pe acest pământ românesc ce a fost apărat de duşmani cu preţul vieţii strămoşilor noştri. Nu ne doare acest sacrificiu dacă ne raportăm la felul de cum arată astăzi ţara? Ce părere aveţi, „dragi tovarăşi şi preteni”, vorba împuşcatului de ziua de Crăciun a tulburătorului sfârşit de decembrie 1989?

Noroc, speranţă dacă vreţi, de a scăpa de această „molimă” a gunoaielor, pecingină pe capul nostru, este faptul că de la orizont şi-a făcut apariţia SC Greenoble Again SRL care colectează ambalaje reciclabile. Aşa încât n-ar strica, zic eu, un dialog cu patronul acestei firme, domnule Şerbulea Cătălin.

***

V.I.C. Domnule profesor… (mă corectează).

Ş.C. Nu, antrenor!…

V.I.C. Scuze!… Bine!… Antrenor de ce?

Ş.C. De schi.

V.I.C. O.K. Atunci, domnule antrenor, până mai zilele trecute ades, mai ales în weekenduri, vă vedeam, şi aproape mă obişnuisem cu dumneavoastră, călare pe un cal frumos, negru, iar pe un murg era un copil sau adolescent cu cască de călărie. Pe când dumneavoastră eraţi într-un costum de adevărat cowboy, cu o pălărie din piele de viţel, cu boruri mari. Străbăteaţi cărările Ţării Colţilor de Nisip. De fapt, ce făceaţi atunci?

Ş.C. Dăruiam copiilor din bucuria mea moştenită şi dorită din copilărie.

V.I.C. Păi, după câte ştiam, eraţi născut în Sinaia şi locuiaţi în acest oraş regal. Ce căutaţi prin locurile astea de Comarnic? Ai cui erau capiii?

Ş.C. Ai mei!… M-am mutat la casa bunicilor din cartierul Poiana Comarnic, nr.261. Era singura casă cu etaj din tot cartierul, în stil brâncovenesc. Aveam în sânge aceste locuri, dacă vreţi. Aici m-am pus pe treabă şi-am renovat din temelii casa bunicilor, construind în acelaşi timp un grajd pentru cai şi un manej să pot să-mi desfăşor activitatea de iniţiere în călărie!…

V.I.C. Desigur, aveaţi firmă!

Ş.C. Aşa este. Altfel se putea?

V.I.C. Nu!… Dumneavoastră vă îngrijaţi de cai?

Ş.C. Firesc că da!

V.I.C. Cu această ocazie bineînţeles că v-aţi îngrijit şi de terenurile proprietate ca să aveţi nutreţ pentru cai?

Ş.C. Da. Ce, puteam să las grădinile moştenite de la bunici să crească mărăcini şi bălării pe ele?

V.I.C. Dar acum de ce aceste grădini ale satului de vis sunt, în bună parte, lăsate în paragină?… Aveţi vreo explicaţie?

Ş.C. Generaţii tinere nu mai au imaginea curţilor şi grădinilor greblate, cosite şi apoi clădite în căpiţe. Adevărate schituri, de cum zici dumneata prin poezie. Parcă le lipseşte dorinţa de a face un lucru bine pentru că aşa trebuie, chiar dacă nu e profitabil. La părinţii noştri asta era satisfacţia. Că fac ceva, în fiecare zi, armonizându-se cu natura. Părinţii noştri în acest sens aveau deviza să nu facă umbră pământului degeaba. Aveau mândria şi bucuria în acelaşi timp că proprietăţile erau făcute din mâinile lor. Grădinile îngrijite îi făceau suverani. Pomii fructiferi erau bine întreţinuţi: săpaţi la rădăcină şi pus bălegar, iar primăvara erau văruiţi.

V.I.C. Aveţi perfectă dreptate. Ţin minte că veneau ai lui Zală şi pentru 75 de bani pomul fructifer era stropit. Şi fac recurs la memorie: învăţătorul nostru Marin Spânu adesea îmi zicea: „Te rog, Vasile, adu-mi nişte mere de aur din împărăţia Colţilor de Nisip!… Gustul, parfumul lor îmi dau zile!” Ca să nu mai zic că atunci când toamna era pe sfârşite, înainte de 1989, îmi bătea în poartă căpitanul de vas Geambaşu Constantin, din Constanţa, fost coleg cu mine la liceul George Enescu din Sinaia. Îmi aducea lăzi cu banane ca să-i dau mere. Mere Ionatane din grădina noastră de la Cuptoare. Le păstra gustul de pe vremea când, în recreaţii, mai ales iarna, îi dădeam mere din merii altoiţi de Brif (Terecoasă). Din puieţi de pădure, sădiţi prin livezile noastre. Îmi spunea prietenul meu Geambaşu Constantin: „Gustul merelor tale, Vasile, îmi dau viaţă pe meridianele lumii!” Şi tata, fiindu-mi alături, îl vedeam cum întinereşte… Iar azi, această bogăţie, plină de sănătate, nu mai există. A secat în pământ şi în sufletele noastre. Cumpărăm de pe la molluri mere din Polonia care rezistă secole de-a rândul fără să se strice. Le ţin chimicalele în viaţă până la adânci bătrâneţi, repet! Ce ziceţi domnule Ministru al Agriculturii care e vina mea că nu ştiu cine sunteţi?… Dar să nu ne împrăştiem ca nu cumva ministrul nostru să cadă de pe scaun şi din „monstruoasa coaliţie”… Să revenim la oile noastre… Dar aţi apucat vremurile când izlazurile şi fâneţele primăriei arătau aidoma grădinilor proprietate personală?

Ş.C. Copil fiind, când veneam la bunicii de la Comarnic, îmi aduc aminte că aceste bunuri ale obştii erau la fel de îngrijite ca acelea personale. Până şi pădurea era atât de curată că nu găseam vreascuri să aprinzi un foc. Am observat asta când mă duceam să caut castravam, ca să-l fierbem, hrană pentru porci. Atunci toţi aveau servici, toţi aveau animale deşi majoritatea erau salariaţi şi făceau naveta. Palma lor de pământ le era sfântă. Parcă le dădea viaţă pentru totdeauna.

V.I.C. Nu pot uita că, de exemplu, pe izlazul Bodovanul am plantat salcâmi. Care au devenit pădure şi în ultimii ani, de la atâţia ani, cozi de topor au şters pădurea pur şi simplu de pe izlaz… Nu cumva în acest timp nişte „băieţi” cu cozile de topor în mână, stăteau la umbră ţinând de şase?

Ş.C. Eu, domnule Ciutacu, habar nu am de aşa ceva. Dar cert este că pădurea nu mai este. Tulpini retezate de la firul ierbii sunt câte vrei.

V.I.C. Satul românesc nu mai există astăzi decât înglobat în nevoi, gunoaie şi bălării. Ce este de  făcut, domnule Şerbulea?

Ş.C. Într-adevăr, ţara se sprijinea cândva pe satul românesc. Se înţelege că este vorba de ţăranul român şi palma lui de pământ pe care a apărat-o, chiar dacă a fost nevoie să-şi dea viaţa pentru ea, şi a făcut-o! Pentru el era o demnitate să-şi apere glia strămoşească…

V.I.C. … Din  păcate azi, în România, ţăranul se pierde în amintiri…

Ş.C. Din păcate, da!… De exemplu, în Alpii elveţieni, francezi, italieni ori austrieci aici staţiunile montane sunt pe umeii fermierilor, crescătorilor de animale care iarna susţin turimul, secundar faţă de activităţile lor în ferme. Şi poartă un respect deosebit pentru animalele proprii şi pentru munte. Fac parte din viaţa lor extrem de fumoasă.

V.I.C. … (după o pauză). Mă doare… Astăzi nu vă mai văd în uniforma cowboy călare pe cai străbătând cărările de timp ale Poienii.

Ş.C. Ce era să fac?… Caii mi-au îmbătrânit şi după o vacanţă în Elveţia, la schi, m-am hotărât să schimb macazul. Şi să-mi schimb activitatea, cel puţin pe timpul verii…

V.I.C…. Adică?

Ş.C. După cum ştiţi profesia mea este în domeniul schiului… (îl întrerup).

V.I.C. Şi aici e prăpăd?

Ş.C. Ca-n toată ţara, în orice domeniu…. Am fost impresionat, ca să mergem mai departe, de peisajele curate, fără pată – dacă-mi permiteţi – ale Alpilor elveţieni şi gândul m-a întors la locul natal: Sinaia şi Valea Superioară a Văii Prahovei care acum geme de gunoaie post-decembriste (zîmbeşte)… Atunci mi-am dat seama că pe Valea Prahovei nu este un om al locului care să încerce să îmbunătăţească imaginea staţiunilor turistice din zonă. Şi-atunci m-am hotărât să înfiinţez o firmă de colectare a ambalajelor ce pot fi reciclate… Apropos, am fost şi salvamontist.

V.I.C. Temerară treabă!… A fost greu cu hârtiile ce trebuiau să stea la temeiul firmei? Că mă gândesc la câtă hârţogăraie fără rost ţine în picioare, şi pe banii publici, o armată de funcţionari.

Ş.C. Să înfiinţezi o firmă e uşor. Greul începe când trebuie să o autorizezi. Multe uşi de deschis şi mult timp de pierdut. Trebuie ca nervii să-i ai de oţel.

V.I.C. Şi uite că i-aţi avut!… De cât timp funcţionaţi?

Ş.C. De un an şi jumătate.

V.I.C. Sunteţi mulţumit decum decurg „ostilităţile” în şi cu firma dumneavoastră? Adică generatorilor de deşeuri le-a intrat în sânge că e bine că vine cine să-i „scape” de ambalaje de tot felul, şi asta este foarte igienic pentru zona în care sunt? Şi că, la urma urmei, a face curăţenie în jurul tău ţine de educaţie şi civilizaţie.

Ş.C.  Ca absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport este uşor de înţeles că totul porneşte de la educaţie.

V.I.C. Mai are românul aşa ceva?

Ş.C. Toţi o avem, dar, uneori, este greu să ridici o hârtie de jos.

V.I.C. Înnebunesc!… Pe unde merg este imposibil, ca la un moment dat, să nu dau numai de gunoaie menajere, de măşti scârbite de mutre, ori vice-versa, de cutii de bere, hârtii de tot felul, plastice etc. Văile se sufocă de tot felul de zdrenţe, plastice, chiloţi, corcoaţe numeroase, pungi de plastic cu branduri străine etc… Domnule profesor, ce este de făcut că ne asfixiază pur şi simplu gunoaiele şi nesimţirea noastră?

Ş.C. Eu mi-am propus să schimb lumea pe cât pot în domeniul colectării selective. Eu lucrez numai cu agenţi comerciali cu care am început să am o relaţie bună bazată pe respect reciproc. Astfel încât fiecare să contribuim la imaginea generală a staţiunilor de pe Valea Prahovei care ar trebui să fie un etalon pentru turismul românesc. Mi-am asumat faptul că începutul va fi foarte greu şi rezultatele pot apărea după cel puţin un an. NAcum sunt încrezător.

V.I.C. Dragi comercianţi, iată, vi se întinde o mână pe care e cazul să baţi palma cu ea!… Şi spun asta în niciun caz ca să mă pun bine cu domnul patron al SC  Greenable Again SRL (oricum, o cafea sper că o va da!), ci pentru a stăvili ca gunoaiele să nu ne intre în casă. Că ne privesc copiii. Oricum ele sunt pe drumurile vieţii noastre.

Ş.C. Să ne înţelegem, şi o spun apăsat, eu nu vreau să minimalizez efortul firmelor de salubrizare.

V.I.C. Nu ştiu de ce nu pot dormi că văd cum peste tot unde este traista de bani, nişte indivizi, parcă din altă lume, fac legea. Zic şi eu aşa, ca să mă aflu în treabă!

Ş.C. În ceea ce mă priveşte pot spune cu mâna pe suflet că un an de zile nu am încasat niciun leu. Dar acum a trecut un an şi jumătate (Zâmbeşte cu subînţeles… La urma urmei e munca dumnealui!). Trageţi dumneavoastră concluzia! Mai punctez încă o dată, eu nu sunt concurentul firmelor de salubrizare. Sunt doar o verigă din acest lanţ al colectării deşeurilor.

V.I.C. Pârtia de schi nu vă mai cheamă?

Ş.C. Păi şi aici este o problemă. Pârtiile de schi sunt pline de mascaţi şi de măşti. Şi asta se va vedea când se va topi zăpada. Va fi mare tristeţe. Din păcate asta văd localnicii, că turiştii vin şi pleacă. Şi mai vin în sezonul următor. Aşa încât, localnicii sârguincioşi îşi vor duce crucea până la capăt ca buni parteneri.

V.I.C. Dar ce-o fi făcând pe timpurile astea gunoiere Ministerul Mediului? Că, parcă nu se omoară cu muncă!…

Ş.C. Făcând o glumă: probabil poartă mască.

V.I.C. Şi unde o va arunca când îl doboară somnul? Nu cumva o spală pentru a o pune la uscat pe culme?

Ş.C. Ar fi culmea…

***

Uite, ne bate primăvara în crucea ferestrei!… Aşa după cum poate şi ea, săraca!…

Ar fi mai fericită, parcă, dacă, venind pe drumuri către noi, nu s-ar împiedica de gunoaiele noastre care în niciun caz nu ne tulbură somnul! Văile simt nevoia, ca pe suta de metri, să fie asemeni „Ozanei cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul”, vorba lui Creangă. Fluturii vor brăzda văzduhul, dar tare mi-e teamă că „parfumul” gunoaielor menajere îi va topi prin iarbă. Aşa încât este bine, după părerea mea, să se facă un hei-rup pentru ca peisajele şi drumurile noastre să fie cel puţin de curate ca pe vremea părinţilor noştri.

La buna revedere!…

You may also like...

Leave a Reply