Prin Fisura Albastră, în căutarea strălucirii soarelui… “Prietenii”(continuare)

XCV

În disputa sa cu N. Baticu, E. Cristea a optat pentru ştergerea urmelor colaborării (de trei ani) cu fostul legionar. În acest scop, el se leapădă pînă şi de premiera Fisurii din Pintenul Văii Albe*1. Cele Trei Surplombe constituind însă o miză prea mare (le considera, după cum am arătat, prima rută de V B), E. Cristea a înţeles să le pomenească doar după un sever retuş:

“Autorii escaladei din seara zilei de 20 iulie 1946 erau Sorin Tulea, Gheorghe Niculescu, eu şi Niculae Baticu, care a avut şansa să escaladeze ultima şi cea mai dificilă porţiune a traseului.*2”

În acelaşi tom, E. Cristea recunoştea “excelentele învăţăminte” primite de membrii C.A.R. în Italia şi Germania, dar evita nominalizarea respectivilor (între ei, N. Baticu)*3.

Ultimele afirmaţii au apărut în Ani de drumeţie. Sub impactul informaţiilor puse la dispoziţie de N. Baticu, Valentin Borda şi-a schimbat ulterior punctul de vedere şi a scris*4, pentru prima dată în publicistică noastră, despre “varianta Fisurii Albastre”. Sensibil la această mutare, Emilian Cristea a ţinut să relateze cu proxima ocazie despre stabilirea respectivului traseu*9.

Cum nenorocirile nu vin singure, în 1981 N. Baticu a reuşit să-şi publice Amintirile unui alpinist, cu remarci deloc onorante despre fostul său coleg. De această dată, E. Cristea a ales tăcerea. Similar au procedat şi emulii săi, a căror răbdare avea să cedeze însă odată cu apariţia lucrării Pe crestele Carpaţilor (1984):

“Vă semnalez, în numele a numeroşi iubitori ai muntelui din oraşul Cîmpulung, gustul amar pe care ni l-a lăsat o parte din cartea «Pe crestele Carpaţilor» de Nicolae Baticu şi Radu Ţiţeica, apărută recent în editura Sport Turism, instituţie care, din cîte ştiu, nu promovează şi nu încurajează atacurile la persoană. Iată, însă, că în cartea amintită am constatat cu stupoare că memoria celui care a fost Emilian Cristea este grosolan întinată, contestîndu-i-se viaţa şi activitatea exemplară de om simplu, modest, pasionat şi entuziast […]

În toamna lui 1982 l-am văzut pentru ultima oară la Căminul Alpin din Buşteni […] Ne arăta unde este Valea Albă şi Fisura Albastră. Îmi amintesc întocmai cuvintele lui: «Uitaţi, măi copii, acolo este Fisura Albastră, care mi-a dat mult de furcă şi pe care, sub cele trei surplombe, am ocolit-o pe o variantă laterală. Surplombele au fost făcute de Floricioiu». Nu s-a lăudat ca a făcut singur traseul acesta dificil, aşa cum pretinde N. Baticu. Acelaşi «binevoitor» îl acuză ca a plafonat alpinismul românesc, ca a monopolizat muntele, interzicînd altora să se afirme. Cum poţi să scrii asemenea lucruri fără să-ţi tremure mîna? […] I se mai reproşează că la C.C.A. îl preocupa mai mult participarea la concursuri. După opinia celor doi autori, cine ar fi trebuit să fie iniţiatorii concursurilor de alpinism, novicii sau oamenii cu experienţă? […] L-am zărit de cîteva ori pe Nicolae Baticu, de altfel anonim în mişcarea turistică de azi, sosit pe la «Ştafeta munţilor» nu pentru a da o mînă de ajutor la buna desfăşurare a concursurilor, ci pentru a arunca în stînga şi în dreapta vorbe veninoase la adresa lui Emilian Cristea. Ajungeau şi la urechea lui Nea Milică. Nu se supăra şi nu replica niciodată. Ne spunea: «Ce să fac măi copii, aşa este Baticu: individualist, ranchiunos, invidios pe succesele altora, altfel e un om capabil şi bun alpinist, dar numai pentru el, fiindcă rar accepta un coechipier» […] *6

Apelez la spiritul de echitate al revistei «România Pitorească» pentru a lua atitudine şi a preîntîmpina apariţia unor asemenea texte care nu pot contribui la educarea tineretului, la instituirea unui climat favorabil propăşirii turismului românesc.”*7

Citatul de mai sus poartă semnătura unui septuagenar, dar genul său de atitudine este împărtăşit şi de suporteri mai tineri ai lui E. Cristea: “Din păcate, (Pe crestele Carpaţilor, n.n.) lasă un iz amar, deoarece N. Baticu încearcă (ca şi în precedenta carte) să rezolve vechile sale răfuieli. Tînărul cititor este pus să arbitreze într-un ring pe care nu-l cunoaşte de ajuns, cu atît mai mult cu cît «jucătorii» şi evenimentele sînt pierdute în negura vremurilor. Împătimirea autorului este cu atît mai nepotrivită, cu cît Emilian Cristea s-a bucurat de un mare prestigiu în rîndul tuturor generaţiilor de montaniarzi…” *8

În ciuda loviturii numită Pe crestele Carpaţilor, unii din suporterii lui E. Cristea au rămas pe poziţie, ducînd mai departe, după interimatul lui Aristide Stavros, ştafeta pornită de V. Ludu*9. Se miza probabil pe şansele reduse ca N. Baticu să mai acceadă la tipar, pe efectul scurgerii timpului asupra oricărui incident, şi în mod sigur pe naivitatea auditoriului preferat.

Chiar lipsite de suport mediatic, opiniile lui N. Baticu au răzbit la urechea multor adulatori ai lui E. Cristea. Dintre aceştia, unii au reacţionat precum membrii unui cerc turistic timişorean, care, invitaţi la realism într-o vreme cînd realizările alpine pe plan mondial lăsau cu mult în urmă performanţele de profil româneşti, au declarat: “«România Pitorească» este MAMA (subl. text) noastră spirituală a tuturor turiştilor, şi pentru noi este sfîntă ca şi o mamă […] Nu ne interesează «Le Alpi» (publicaţia Clubului Alpin Elveţian, în al cărei număr 2/1986 s-a scris că pe Gurja Himal a ajuns un singur român, şi nu trei cum susţinuse O. Bojor, n.n.). Noi credem […] ce ne-au spus prietenii noştri”.

Alţii, precum I. Dobrescu, s-au cufundat însă “în cea mai dificilă dilemă; mi-am făurit un «idol» dar care, după cele aflate, se pare că nu a fost din aur pur şi a avut şi suficientă zgură […] Nu ştiu cum să spun, un paradox să fi fost unul cu două feţe, pozînd faţă de noi într-un fel de om, iar în realitate să fi fost tocmai contrariu”*10. Între cei care şi-au “dat seama că oamenii muntelui sînt uneori departe de ceea ce se spune prin cărţi”  s-a aflat şi L. Popovici*11 .

De o situaţie originală, raportată la cele două tabere, a avut parte Nelu Balaş. Iniţial, acest muncitor din Nădrag a dat numele lui E. Cristea unui refugiu construit de el pe locul unde vestitul alpinist a zăbovit pentru a face  “fotografii  şi  diapozitive”.  “Aşa  am  simţit  sufleteşte  că  trebuie:  să  fac  ceva  cu  mîna  mea  care  să amintească, peste vreme, de plaiurile bănăţene, de Emilian Cristea, omul care a iubit atît de mult Carpaţii şi pe toţi care i-a cunoscut.”*12. Echipa lui Pop Simion a tratat elogios gestul (publicînd între altele a publicat misiva unui elev de clasă a III-a încîntat de lucrarea lui “nenea Nelu Balaş”). Peste un an, armonia s-a risipit brusc însă: “Ne anunţaţi că refugiul respectiv a devenit între timp doar o parte din «complexul turistic Nelu Balaş» pe care-l declaraţi cu modestie «a 8-a minune a lumii». Numele lui Emilian Cristea este înlocuit, deci, cu cel al constructorului care, iniţial, cu veneraţie (publicitară?) i-l dedicase […] 1. De ce de unul singur? N-aţi găsit nici un coleg de muncă […]? 2. În ce fel aţi colaborat cu Ocolul Silvic care are în grijă zona în care aţi amplasat «complexul»? 3. Ce aprobări şi mai ales ce sprijin aţi primit din partea forurilor locale […]?*13 .

______________                   

1)  “La 4 august acelaşi an, Ionel Coman şi echipa lui ajungeau pe vîrful Pintenului din Valea Albă” (fără a menţiona reuşita echipei proprii).

2) Atitudinea “patronului”, bazată pe convingerea că depusese de-a lungul timpului eforturile cele mai mari pentru stabilirea traseului, nu era deloc nouă: “Prin 1947, Nae Dimitriu ţinea morţiş să mute refugiul Coştila ceva mai la vale. Eu  m-am opus, arătînd că se puteau face cu acei bani lucruri mai utile. În focul disputei noastre, în lipsă de argumente, Nae mi-a zis: «Ce te lauzi că ai făcut Trei Surplombe, Cristea le-a făcut!» Cum Emil se nimerise şi el pe acolo, i-am cerut părerea. Mi-a răspuns: «Dacă aşa zice domnul Dimitriu…»” (N. Baticu)

3) În aceeaşi lucrare Radu Ţiţeica, Alex. Beldie şi Ion Coman nu se sfiesc să amintească de realizatorul Furcilor. Minimalizarea realizărilor lui N. Baticu se făcuse simţită şi în 1971 (Piatra Craiului), cînd E. Cristea aprecia traseele din Peretele Padinei Lăncii – deschise de fostul său prieten, acum complet ignorat – ca “mai puţin dificile, parcurse foarte rar de căţărători” (nu aceleaşi epitete priveau a sa Muchie din Padina Lăncii însă, descrisă pe larg).

4) Călătorie prin vreme, 1979, p. 240.

5) Şedinţa cercului “Floarea de Colţ” din 18 octombrie 1979.

6) În lucrarea încriminată întîlnim doar: “Ca antrenor, a fost preocupat, în principal, să cîştige concursuri […] Din cele arătate mai sus reiese ca activitatea destul de bogată a lui Emilian Cristea îl situează pe o treaptă fruntaşă. Din păcate, el a avut un anumit rol, alături de alţi factori, în plafonarea mişcării alpine româneşti din ultimele decenii…” (p. 358).

7) I. Dobrescu, în România Pitorească. nr. 6/1985.

8) Un grup de patru persoane, dintre care pentru notorietatea amiciţiei cu E. Cristea îl cităm pe Vasile Giurgiu, în Speotelex, nr. 8/1985, p. 19. Derutant, V. Giurgiu preciza, la cîteva file distanţă (p. 10): “Fiecare acţiune are părţile sale bune şi rele. Ne-am obişnuit, şi pe undeva este de înţeles, să prezentăm doar aspectele pozitive ale acestora, «uitînd» adeseori prea uşor de cele negative sau mai puţin la locul lor. Cu toate că, aş zice, singura modalitate de a ne îmbunăţati activitatea este tocmai discutarea deschisă a acestor aspecte «mai delicate»”.

9) Considerînd că “nu aş reuşi să fac o prezentare mai bună”, A. Stavros a preluat în lucrarea Munţii judeţului Braşov (1979) pasajul de istorie alpină din Cartea munţilor. “Fiecare munte şi-a avut piscurile sale, care s-au lăsat cu greu cucerite, dar cea mai frumoasă izbîndă rămîne Fisura Albastră din Peretele Coştilei (nici nu se cunoştea amplasamentul exact al traseului mult lăudat, n.n.). Puţini ştiu că Fisura Albastră a fost descoperită în 1945 şi ca să fie cucerită au trebuit şapte ani de încercări şi speranţe, 100 de zile în 44 de escalade, 23 de nopţi în perete şi 300 m de coardă…” (Victor Raicu, în România Pitorească, nr. 7/1987 ) “În august 1952 […] Fisura Albastră este cucerită prin escaladă directă […] În anul următor, acelaşi traseu, dar pe o directissima mult mai dificilă, a fost parcurs de Alexandru Floricioiu” (Alpinismul – sport al cutezanţei, 1987, de colonel Gheorghe Suman şi maior Gheorghe Babadag). “Am însoţit cu privirea echipa lui Emilian Cristea dînd bătălia Fisurii Albastre cu dificilele sale surplombe” (Victor Bănciulescu, Orele astrale ale sportului,1988)

10)  Scrisoare Ion Dobrescu, “eminentul veteran al alpinismului românesc Baticu Nicolae”, cuprinzînd între altele: “Că E.C. a plafonat alpinismul […] nu pot să judec eu, sînt prea necunoscător în materie […] Nu mai reţineţi că noi am discutat la Buşteni (la “Ştafeta munţilor”, n.n.), că v-am prezentat cu mult respect şi că a fost o mare cinste pentru mine să vă cunoască prietenii mei […] şi împreună ne-am întreţinut foarte mult, ne-aţi spus cîte ceva din bogata dv. viaţă…” În aceeaşi epistolă, I. Dobrescu sugera “să-i lăsăm pe morţi în pace”, dar ulterior o acţiune a asociaţiei sale a devenit din “Memorialul Emilian Cristea”, “Festivalul Munţilor”.

11) Scrisoare către autorul acestor rînduri, 12 februarie 1987.

12) România Pitorească, nr. 10/84, p.2.

13) Op. cit., nr. 9/1987.

You may also like...

Leave a Reply