„Cu voia noastră ne-am pierdut personalitatea”

In memoriam dr. ing. Alexandru Teodorescu

Acesta era oful dr.ing.Alexandru Teodorescu, regretatul colaborator al vestitului academician şi inginer aeronautic român, pionier al aviaţiei, fizician, specialist în aerodinamică şi mecanica fluidelor, inovator şi descoperitor al efectului care îi poartă numele. Acum mă veţi întreba, şi pe bună dreptate, cine a fost dr.ing.Alexandru Teodorescu? Pentru că noi, românii, suntem „campioni” în a face uşor abstracţie de valorile noastre naţionale. Ei bine, dr.ing.Alexandru Teodorescu era cunoscut la fostul MEFIN Sinaia ca metalurgul şef al acestei uzine mecanice de prestigiu, fiind cetăţean al oraşului Sinaia.

Tot el ne spunea într-un interviu – pentru că am fost prieteni la cataramă, cum zice românul – în ultima parte a vieţii sale, având şansa să mi-l acorde pe 20 martie 2007.  „Am slujit cu competenţă 40 de ani Uzina Mecanică Fină Sinaia”. A fost absolvent al liceului „Mihai Viteazul” din Târgu Mureş în anul 1946. A început Facultatea de Electromagnetică de la Timişoare cu profil de mine-metalurgie, optând în final spre electromagnetică. A făcut cercetare-proiectare la Mefin Sinaia unde, sub directa lui conducere, s-au obţinut produsele şi tehnologiile Uzinei în perioada 1975. A fost angajat la ICTCM  Bucureşti, filiala Sinaia. Dintre rezultatele tehnice de răsunet pe care le-a condus şi le-a realizat enumerăm: turnarea pieselor cu modele uşor fuzibile, tratamentele termice sub 0 grade C pentru piesele de mare precizie, aliaje antifricţiune cu aluminiu, tehnologii de realizare a sapelor de foraj de mare adâncime etc.

A depus o activitate publicistică, fiind autor sau coautor a peste 40 de articole ştiinţifice şi tehnice, publicând în acelaşi timp 13 cărţi de specialitate, având 80 de invenţii uzinale şi 5 brevete de invenţie în România. A participat la diferite conferinţe şi congrese pe aceste teme în Germania, Cehia, Italia, Anglia, Franţa şi URSS. În anul 1977 a obţinut titlul de doctor inginer la IP Timişoara. A activat ca asistent şi lector asociat la Universitatea Tehnică din Braşov şi Galaţi.

Toate aceste date le-am cunoscut şi înregistrat în ceara memoriei din „REVISTA DE TURNĂTORIE” nr.11-12 din 2006. Mi-a acordat trei interviuri publicate prin „Ziar de Sinaia”. Şi pe care, spre sfârşitul vieţii, mi-a comunicat că le-a tradus în limbile germană şi engleză, dându-le astfel drum în lume. I-am mulţumit atunci. Dar astăzi cum aş mai putea să o fac decât uitându-mă spre cer şi, cu o lumânare aprinsă de Paşte în mână, să-i zic: „Domnule inginer, îmi este foarte dor de dumneavoastră! …Şi să mă scuzaţi…!… De-abia azi încredinţez tiparului „Amintiri de demult””!

***

„Amintiri de demult”

Dr.ing.Alexandru Teodorescu

Încerc să dau timpul înapoi, să pătrund cât mai adânc în negura vremii, să încerc să trăiesc clipe dinaintea mea, pline de adânci semnificaţii de care sunt legate multe din trăirile vieţii noastre.

Pe la 1860, străbunicul meu, Ioan Popa, a văzut lumina zilei într-un sat de munte în Serbia, scăldat de apele repezi şi limpezi ale râului Timoc, care după ce şi-a croit cu greu făgaş trecând prin Kalna, Knjazevrec, Minicavo, Zajecar, cu un ultim popas la Bregovo, obosit şi-a găsit cale să-şi odihnească apele în Dunăre.

Pe Valea Timocului trăiau, şi astăzi trăiesc la fel, o populaţie formată numai de români a căror origine se pierde în istorie.

Păşunile din Valea Timocului i-ai făcut să-şi creeze aşezări stabile, nu erau păstori de transhumanţă. Fetele şi femeile erau foarte frumoase având un chip blând, bărbaţii sunt înalţi şi chipeşi, cu o voinţă de fier, călită de vicisitudinile vremii şi a îndeletnicirii lor de crescători de vite şi în special de oi; erau şi sunt ortodocşi.

În timp, Valea Timocului a fost înconjurată de slavi, care s-au dedat la atacuri, năvălind asupra aşezărilor românilor – oameni paşnici şi cu frică de Dumnezeu.

După 1800 autoritatea sârbă locală a devenit mai dură şi încerca prin diferite metode să pătrundă în viaţa românilor din Valea Timocului. Persecuţiile se ţineau lanţ şi s-au manifestat prin jafuri de noapte, răpiri de fete etc. În aceste condiţii tinerii din familia Popa, ca de altfel ca mulţi tineri români de pe Valea Timocului, s-au hotărât să ia drumul pribegiei trecând la fraţii lor români de la nord de Dunăre.

Şi-au pregătit o căruţă cu covirtir, cu doi cai, unde au adunat tot ce credeau că le poate fi de trebuinţă şi, într-o dimineaţă de început de vară, au luat-o la drum către Dunăre. După o noapte petrecută la Beregovo, în zori de zi au trecut cu pluta Dunărea, în apropiere de Hinova şi de la Vînju Mare au luat drumul Craiovei, unde au poposit peste noapte. Apoi au mers prin Balş, Slatina, Piteşti până la Târgovişte. De aici u intrat pe firul văii Dâmboviţa până la „Izvoarele”, satul de atunci, ţinta fiind Muntele Leaota. Nu mai era drum şi au mers prin vadul Râului Alb, ajungând cu greu până la confluenţa cu râul Bărbuleţ. Acum se vedea deja la vreme senină muntele Leaota, astfel că au părăsit vadul Râului Alb şi au început să urce pe un drum de munte pe valea râului Bărbuleţ. După un popas de câteva zile au trecut prin Bărbuleţ şi s-au aşezat la marginea satului pe dealul Gorgani. Spre bucuria lor oamenii din partea locului aveau acelaşi port, vorbeau aceaşi limbă şi s-au înţeles de minune.

Dacă la început şi-au încropit un cort, cu ajutorul sătenilor din Bărbuleţ au început să-şi croiască o casă, apoi grajd pentru cai, iar sătenii le-au dat o vacă şi câteva oi. Duminica s-au dus la hora din sat, au povestit viaţa lor de pe Valea Timocului şi, la câteva zile, au început să primească ajutoare. Au primit teren de păşune şi şi-au legat prietenii. Participau la toate evenimentele din sat şi au devenit apreciaţi pentru cinstea şi hărnicia lor.

Ioan Popa în curând se căsătoreşte cu Maria din vechi familie de „moşneni”. La nuntă participa tot satul. La doia ani, adică pe la 1882, s-a născut primul copil, pe care l-au botezat Ioan. Botezul l-a oficiat preotul din Bărbuleţ, deoarece aici se găsea o bisericuţă de piatră construită de Mihai Viteazul. A urmat apoi al doilea copil, Gheorghe şi în 1866 s-a născut al treilea băiat, Ilie, care a fost bunicul meu, Ilie Popa, respectiv Ilie Popescu. S-a dovedit de mic că este foarte perspicace, a făcut patru clase primare cu dascălul de la biserica din Bărbuleţ, deoarece nu era învăţător şi nici şcoala primară. A urmat apoi Seminarul Central din Bucureşti, era singura şcoală de învăţământ mediu la vremea aceea. A terminat Seminarul Central ca şef de promoţie, însă a refuzat să se hirotonisească preot. A fost încadrat imediat ca învăţător pentru învăţământul primar. Având vârsta de încorporare pleacă în armată pentru satisfacerea serviciului militar. Fiind un tânăr chipeş şi voinic este repartizat la garda regală a regelui Carol I. Regele era sobru şi modest, chiar foarte apropiat de subalterni, îi aprecia foarte mult pe soldaţii care făceau serviciu la palatul regal din Cotroceni, iar regina Elisabeta era ca o zână din poveşti, foarte frumoasă şi blândă, numită şi Carmen Sylva, aşa semna poeziile sale. Se creea se obiceiul, la rugămintea reginei, ca în fiecare duminică un pluton din partea regală să fie invitat la masă de rege.

Este necesar să redau câteva idei desprinse din povestirile bunicului Ilie Popescu.

Apariţia monarhiei în România îşi are rădăcinile în Adunarea Ad-hoc din 1857, care a decis unirea Moldovei şi Munteniei sub un „prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de al Europei şi a căruit moştenitori să fie crescuţi în religia ţării”.

În această lumină, domnia şeptenală a lui Alexandru Ioan Cuza apare ca o paranteză impusă de circumstanţe, benefică în ansamblu, domnitorul însuşi fiind conştient de caracterul tranzitoriu al mandatului său. În mesajul din 5/17 decembrie 1865 către Parlament, el a ţinut chiar să-şi exprime fidelitatea faţă de „marile principii ale regeneraţiei” la care subscrisese împreună cu celalţi cauzaţi”.

Soluţia de viitor trebuie să fie un prinţ străin, care să asigure continuitatea dinastică şi o integrare optimă în lumea civilizaţiei, aşa cum se prevăzuse în celebrele „dorinţe ale ţării”. Ales printr-un plebiscit (2-8 aprilie), ca domn, prinţul Carol de Hohenzollern s-a urcat pe tron la 10 mai 1866. Începea astfel lunga şi glorioasa domnie a lui Carol I proclamat apoi regele în 1881. A fost adoptată concomitent legea fundamentală pe care se va sprijini regimul monarhiei constituţionale. 10 mai a devenit de atunci ziua internaţională a României, ca una ce amintea de intrarea în noul regim. Proclamarea solemnă a independenţei, în aceeaşi zi la 1877, iar mai târziu a regatului, m-a făcut decât să-i sporească valoarea simbolică.

Fireşte, îmi spunea bunicul Ilie Popescu, că acea zi a fost scoasă din calendarul naţiunii odată cu abolirea monarhiei, substituindu-se ziua de 9 mai, amintitoare a victoriei constra fascismului german, dar şi a momentului când Parlamentul a decis să proclame independenţa României faţă de Înalta Poartă. O mică schimbare de calandar, o imensă mutaţie comportamentală! Căci deplasarea atenţiei de la 10 la 9 mai însemna o sensibilă schimbare de atitudine sub unghi politic şi moral. De la marii oameni politici care au militat pentru dobândirea independenţei, accentul se muta demagogic spre mulţumirile anonime, ca în abominabilul manual semnat de M.Roller şi atâtea scrieri de mistificare a istoriei. Istoria este chemată să justifice dictatura proletariatului, să legitimeze noul regim, fie şi sacrificând adevărul.

Cu această profundă amărăciune în gând s-a stins din viaţă bunicul Ilie Popescu, în 23 septembrie 1946.

Ar mai fi ceva de povestit din viaţa familiei regale a lui Carol I, pentru că s-au identificat perfect cu viaţa poporului român.

În anul 1870, în septembrie, s-a născut principesa Maria a României. Regina Elisabeta avea 27 de ani. La 12 octombrie 1870, la aniversarea logodnei regilor, are loc la biserica Cotroceni, botezul Principesei Maria.Naşi au fost Principesa de Blied, mama Elisabetei, Contesa de Flandra şi Principesa Maria a Olandei. Fetiţa este botezată în ritul ortodox.

Principele Carol I este o fire reţinută. Nu-şi va manifesta exagerat sentimentele, dar Elisabeta este numai Dragoste şi duioşie. Dar, în 1874, în Vinerea Patimilor, la 28 martie, Principesa Maria moare de scarlatină, boală contactată de la copiii de la Azilul Elena, cu care obişnuia să se joace. De la această tragedie, Regina Elisabeta şi-a dedicat viaţa mai mult problemelor religioase şi de binefacere. Ca exemplu, cu ocazia restaurării şi reînfiinţării ctitoriei lui Neagoe Basarab la Curtea de Argeş, în 1866, Regina Elisabeta – Carmen Sylva, va dărui bisericii un Evangheliar scris în întregime de Ea, cu aur şi argint.

Regina Elisabeta iubea foarte mult costumul popular şi în special cel muscelean, încât la anumite evenimente se îmbrăca precum o ţărancă. Regele Carol era sobru, reţinut şi cu mare dăruire pentru poporul român. Nu se poate uita cum îşi îmbărbăta ostaşii pe front în Războiul de Independenţă din 1877 şi nici testamentul său din 14/26 februarie 1899 unde menţionează: „Totul pentru ţară, nimic pentru mine”.

Bunicul Ilie Popescu a avut un cult pentru regele Carol I şi de aceea am căutat să evoc câteva aspecte din viaţa familiei regale de atunci.

După terminarea stagiului militar începe activitatea de învăţător lucrând ca un apostol în colectivul marelui savant sociolog, Dimitrie Gusti. Pe scurt, activitatea lui Ilie Popescu era legată de dezvoltarea învăţământului la sate. Cu ajutor, mai ales obştesc, construia şcoală într-o anumită localitate, până la deschiderea şcolii preda cursul primar într-o clădire improvizată, aducea pe viitorul învăţător pe care îl pregătea şi după terminarea noii şcoli mai rămânea circa 6-8 luni pentru pregătirea învăţătorului. După aceea pleca în altă localitate aşa cum era stabilit de consiliul educaţional de ridicarea culturii la sate condus de Dimitrie Gusti. Astfel a construit şcoli şi a organizat învăţământul primar în comuna Râul Alb, Glodeni, şi altele, în total peste opt şcoli, ultima fiind cea din satul Gura Bărbuleţ, unde şi-a construit din casa proprie şcoala pe care noi, nepoţii, am numit-o „casa de la drum”.

Rememorând şi reanalizând activitatea bunicului constaţi că a avut o pregătire pedagogică deosebită cu metode bazate pe psihologia copilului şi apela la cunoştinţe pe care astăzi le numim psihologie transpersonală.

Nu folosea metode aspre, coercitive în relaţia cu elevii. Acest lucru, personal, am încercat să-l aplic şi au atât în învăţământul cu elevi mai mici, de liceu şi universitar cu rezultate remarcabile. În monografiei comunei Râul Alb elaborată de un colectiv de profesori este menţionată contribuţia bunicului meu în învăţământul primar.

În 1890 bunicul s-a căsătorit cu Elena Ciurea, fiica lui Dumitru Ciurea – ţăran moşnean. Pentru că era un om cu calităţi deosebite şi în special cu o voinţă de fier, Ilie Popescu nu a acceptat daruri pentru casa oferită de Dumitru Ciurea şi a preferat să-şi facă o casă „în prund de gârlă” la confluenţa râurilor Bărbuleţ şi Râul Alb. Această hotărâre i-a solicitat multe sacrificii materiale, deoarece când apele veneau mari, casa devenea înconjurată de ape. În fiecare primăvară şi toamnă construia diguri din bârne masive umplute cu bolovani grei care reduceau forţa de distrugere a apei. În acelaşi timp la sugestia unui inginer silvic, Stan Stănescu, a plantat fir cu fir pădure de plută, o specie înrudită cu plopul cu dezvoltare rapidă şi cu mare calitate de a avea rădăcini foarte ramificate care constituiau o piedică faţă de forţa de eroziune a apei şi a ocrotit-o până a crescut.

Personalitatea bunicului era deosebită. Pe vremea aceea exista tribunalul la Voineşti şi Târgovişte, iar oamenii din partea locului veneau la Ilie Popescu să le facă dreptate. Hotărârea lui nu o contesta nimeni, atât era de corectă.

Ilie Popescu a avut trei fete: Eugenia – născută în 1888, Asineta – născută în 1898 şi Elena – născută în 1903. A mai avut un băiat, Ion, născut în 1900, care s-a înecat în Râul Alb când s-a dus la scăldat.

Pierderea băiatului, Ion, a fost o mare tragedie pe care părinţii au suportat-o cu greu, cel mai mult a suferit bunica ce a avut un sfârşit tragic în 1930 când a şi murit. Eu aveam atunci 4 ani şi bunicul a cerut ca eu să stau cu dumnealui în casa bunicilor. Aceasta a contribuit foare mult la formarea personalităţii mele, iar după un timp şi părinţii s-au mutat în casa bunicului.

***

Imaginaţi-vă, oameni buni, cum copilul de 4 ani, datorită harului primit de la Cel Etern şi educaţiei primite, mai târziu de prof.ing. Alexandru Teodorescu ajunge să fie de ajutor savantului Henri Marie Coandă. În ce fel?, l-am întrebat. Răspuns: „În primăvara anului 1971 am fost chemat la Ministerul Construcţiilor de Maşini pentru a mi se încredinţa răspunderea executării lucrărilor de turnare a elementelor constructive ale motoarelor cu reacţie. Deşi aveam experienţă în turnare cu modele fuzibile, totuşi era extrem de dificilă realizarea – direct din turnare – a unor piese de mare complexitate din cauza lipsei de cunoştinţe specifice şi a condiţiilor tehnice. S-a solicitat sprijinul celebrului savant care a dorit să-mi cunoască activitatea în domeniu. Şi a propus să fiu trimis pentru documentare la uzinele Rolls-Royce din Derby, Anglia, care lucra după invenţia celui care le-a fost director tehnic. Şi pe care îl venerau. Vizitând Sala Festivă a uzinelor m-a impresionat stima acordată ilustrului savant al cărui portret era expus alături de cel al fondatorului concernului Rolls-Royce. Datorită intervenţiei prestigiosului savant, mi s-au oferit toate explicaţiile şi documentaţia tehnică aferente turnării cu metale fuzibile a componentelor pentru motoare cu reaţie. Beneficiind de inestimabilele îndrumări ale renumitului savant şi temeinica documentare, am reuşit să proiectez tehnologia şi utilajele necesare şi să asigur echiparea cu metale fuzibile a turnătoriei de la I.M.G.B. Venerabilul academician în vârstă de 85 de ani, consilier cu rang de ministru pentru probleme ştiinţifice a decedat după un an, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu. Îi cunoşteam celebritatea, gloria înfăptuirii aeronauticii, dar nu ştiam nimic de extraordinara lui capacitate creatoare relevată în cele peste 700 de invenţii ale căror brevete le-a dăruit ţării sale. Adică României. Nu-i aşa că astăzi, dintr-un pisc al posterităţii, domnul prof.dr.ing. Alexandru Teodorescu ne-a predat una din lecţiile reconstrucţiei umane?…

La buna revedere!…

Vasile Ioan Ciutacu

You may also like...

Leave a Reply