Întâlnirea peste timpuri

PAMFLET

26 decembrie 2015. În jurul orelor 14:30. Cu două săptămâni înainte să-şi dea sfârşitul obştesc, Ion Panţuru – mare campion la bob două persoane, medaliat cu bronz la Olimpiada de Iarnă de la Grenoble 1968, şi-a oprit autoturismul în dreptul proprietăţii aparţinând domnului Ion Stoica aflată în cartierul Poiana Comarnic, nr.185. S-a dat jos de la volan şi i-a bătut în poartă acestuia, şi el bobeur de temut ce făcuse parte din lotul olimpic înaintea selecţionării pentru Olimpiada din Franţa. Asta se întâmpla după ce 47 de ani – o veşnicie – au stat cu spatele întors unul faţă de altul.  Fără dorinţa de a se privi ochi în ochi, fără să se mai caute ca să mai schimbe o vorbă. Surprins, cum era şi firesc, Ion Stoica a mers către poartă să-şi întâmpine oaspetele. Iar Ion Panţuru a deschis primul gura: „Să ştii…”.

Dar mai bine să ştim ce s-a întâmplat în trecut la Saint-Moritz, Elveţia, când – cum spuneam – s-a făcut selecţia primelor două echipaje româneşti de bob două persoane pentru a participa la Olimpiada de Iarnă de la Grenoble, 1968. De fapt, se decidea al doilea echipaj de bob, primul fiind deja cunoscut în persoana pilotului de bob Ion Panţuru, frânar Nicolae Neagoe arhicunoscuţi în ţară şi peste hotare. De aceea facem recurs la „Ziar de Sinaia” nr.530/3-9 martie 2010, pag.14, unde subtitlu: „ORAŞUL SALVAT DE ION STOICA” şi subtitlu; „Pledoarie pentru titlu de cetăţean de onoare al oraşului Comarnic” „băteam” în cuie motivele pentru care acest sportiv, fără vreo rezervă, ar merita să primească acest titlu onorific al urbei în care s-a născut şi trăieşte. Dar, din păcate, nu s-a întâmplat aşa deoarece un edil şef de-atunci, un politruc postdecembrist, de doi bani găuriţi, avea proasta părere – exprimată mai târziu –  că un „cetăţean de onoare” se face de fapt „la apelul bocancilor”. Săracu’, neştiind că idolii inspiră respect, admiraţie, dragoste, el preferând cu tristeţe să-şi inunde sufletul cu fructul amar al invidiei când îi taie calea vreun ins hărăzuit să se ridice deasupra mocirlei în care se bălăceşte lumea astăzi. Dar cum părerea acestui politruc de duzină produce o senzaţie de greaţă istorică este cazul să facem paşi înainte transcriind reportajul din publicaţia menţionată mai sus, evident reactualizat. Pentru a afla, având mărturia a doi martori de nădejde, dedesubturile selecţionării a celui de-al doilea echipaj de bob două persoane care urma să participe la Olimpiada de Iarnă de la Grenoble din 1968. Şi de ce timp de 47 de ani de-atunci între bobeurii Ion Panţuri şi Ion Stoica s-a instalat o tăcere ca de moarte. Deci, să punem din nou în pagină reportajul din „Ziar de Sinaia, repet, nr.530/3-9 martie 2010, pag.14, cu renunţările şi adăugirile necesare.

***

„Să-i dăm Cezarului ce este al Cezarului!” De nenumărate ori „plec” la drum cu stiloul pe întinderea albă şi fără de margini a hârtiei de scris convins fiind că ceea ce trebuie transmis merită să fie cunoscut ca o dovadă că lumea nu trebuie să se destrame. Că, vorba unui celebru scriitor, „puţini au mai rămas cei ce povestesc: cei care simt nevoia nelămurită, dar obsedandă, de a-şi mărturisi drama, nefericirea, singurătatea. Ei sunt martorii, martiri unei epoci.”

Bunăoară iarna asta, cât a fost ea de aprigă şi de sălbatică, a avut darul, la gura sobei cum se zice (că şi amintirile sunt frumoase, nu!), să scormonească în sângele nostru după întâmplări, personaje, clipe de altădată întipărite în ceara memoriei. Şi astăzi din nou să le scoatem la lumină.

Văzând cum pe uliţele cartierului Poiana Comarnic „îmblănite” zdravăn cu zăpadă zburdă pur şi simplu precum fulgerele, până dincolo de miezul nopţii, săniuţe, sănii şi boburi abil mânuite de copii şi adolescenţi este imposibil să nu te întrebi dacă nu cumva s-au întors vremurile la matca lor firească. Mai ales că pârtiile de pe drumurile iernii au fost taluzate, aducând a pârtii de bob… Dar, iată cum la un viraj pe Botoceşti, în cartierul Poiana Comarnic, un echipaj de două persoane, pe un bob improvizat, cineva a strigat să se facă drum: „Vrem să doborâm recordul lui Ion Panţuru şi al lui Nicolae Neagoe de pe pârtia olimpică de la Grenoble, 1968!”

Atunci când aceşti sportivi au luat medalia de bronz, singura de altfel, în toată istoria de până acum a sporturilor noastre de iarnă.

Pe derdeluşul ars de ger şi plin de viaţă, la lumina candelelor stelare, a urmat un alt echipaj care vestea lumea să se dea la o parte că el doreşte să-l întreacă pe Ion Stoica, un alt bobeur de seamă din generaţia lui Ion Panţuru.

Şi ca să povestim povestea până la capăt, ia ziceţi, ce poate fi mai frumos decât să ajungă prin iarna asta cu colţi de lup şi de ger, până în inimile noastre nume de foşti sportivi, rostite curat şi din suflet, sportivi cu care România, cândva, nu se sfia să scoată mândră capul în lume! Ei au scris atunci pagini de istorie în sportul românesc, de care, iată, cei tineri (prin ce împrejurare astăzi, când valorile sunt hulite?) cu bucurie şi mândrie îşi aduc aminte.

Să separăm însă apele. Dacă domnul Ion Panţuru, născut pe aceste meleaguri comărnicene, bobeur de temut al vremurilor sale, greu de egalat sau prins din urmă, şi-a găsit mai uşor drum spre glorie, secondat îndeaproape de colegul lui de echipaj Nicolae Neagoe, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ion Stoica, alt pilot de bob, dăruit să fie aşa, ce a văzut lumina zilei în Poiana Comarnic. Şi care acum, la cei 72 de ani, încă mai trăieşte intens iernile când aproape de la egal la egal se bătea cu alte echipaje pentru supremaţie în bobul românesc şi internaţional.

„-Auziţi, dacă şi eu eram ajutat mai bine, cu alte cuvinte să fi fost dotat cu un bob mai performant, vă jur astăzi, la fel ca şi atunci, că stam mai bine în coasta lui Panţuru, vestitul nostru olimpic de la Grenoble. Altminteri (ridică din umeri a neputinţă peste timp) a trebuit să mă mulţumesc doar cu medalii şi diplome pe care le am aici” (şi ne arată vitrina de unde aceste trofee strălucesc prin vreme).

Am stat de vorbă cu domnul profesor Paul Iovan, antrenorul care pregătea atunci, fizic, loturile de bob ale României. Iată ce-mi destăinuie într-un moment al discuţiei noastre:

„-Ion Stoica a avut aceeaşi mână ca Panţuru. Dar spre deosebire de Panţuru care era un bun maistru la Uzina Mecanică din Sinaia şi susţinut de fostul mare director Boghici, preşedinte al Federaţiei de Bob la un moment dat, el, Stoica, n-a avut şansa asta. Panţuru a reuşit să-şi rezolve probleme mecanice şi tehnice ale bobului prin uzină. Ion Stoica, fiind sportiv la clubul „Voinţa” Sinaia n-avea posibilitatea să-şi rezolve nişte probleme din punct de vedere material, înţelegi?” (Şi mă priveşte pătrunzător şi fix în ochi). Înţeleg, domnule profesor!, mi-a fost răspunsul, gândind cât de nedreaptă este uneori şansa de a fi.

Nu-i aşa, Nuşule, (Ion Panţuru, n.r.) că îndârjirea lui Stoica în disputa cu tine, pe pârtia de bob a contat într-un fel la cucerirea medaliei de bronz la Olimpiada de Iarnă de la Grenoble din 1968? Ştim Nuşule, că una a fost bătălia ta cu tine ca în „cofragul” acela de gheaţă lung, aspru, răsucit în fel şi chip, dar fierbinte, sprijinit „din spate” de Neagoe, mereu să te depăşeşti, să te autodepăşeşti!… Dar refuz să cred, Nuşule dragă, că în lupta asta n-a contat, uneori, şi răsuflarea fierbinte, în ceafă, a lui Stoica, la diferite concursuri interne şi internaţionale pe pârtiile din Sinaia şi din Poiana Braşov, ca să n-o mai pomenim pe cea de la Saint-Moritz, premergătoare şi decisivă pentru Jocurile Olimpice de Iarnă din 1968!

De aceeaşi părere este astăzi (2 martie 2010, n.r.) şi domnul profesor Paul Iovan, preparatorul fizic al lotului de bob când spune: „- Pe vremea aia marii piloţi de bob erau din Comarnic, unde se ţineau concursuri de stradă şi unde a existat concurenţă. Pe vremea aceea mai exista la bob o echipă a Armatei din Bucureşti unde era Ene, Paşovschi, iar concurenţa era între ei – Panţuru, Stoica şi ceilalţi bobeuri din Prahova. Exista o emulaţie, înţelegi?, de-asta am avut mari piloţi de bob şi mari bobeuri…”.

Dă-mi voie Nuşule să stau drepţi în faţa ta şi să-ţi spun că ai cules pe merit laurii întrecerilor de bob din vremea tinereţii tale de sportiv! Dar acum, în amurg, ştiu că gândeşti la fel ca domnul Nicolae Neagoe, a doua inimă mare din „avionul” tău pentru gheaţa pârtiilor. Zborul acela spre  nemurirea ta! Cu domnul Neagoe ai împărţit emoţia atâtor şi atâtor concursuri la echipajul de bob două persoane. Şi ştiu că eşti de acord cu el când spune adeseori: „Stoica a fost un pilot de bob de care se temeau toţi ceilalţi!” Dar sorţii au decis ca tu, Nuşule, să fii primul, iar Stoica, acela mai de pe urma ta! Iată de ce astăzi, în iarna asta atât de colţuroasă, copiii care se dau cu boburile pe pârtiile din cartierele Poiana şi Podul Lung, nu vă despart şi vestesc de peste timp: „Daţi-vă la o parte, vin eu, Panţuru!”, „Ferea, cobor eu, Stoica, atenţie!” Ei vă poartă numele mai departe ca pe o poveste fără de care nu ar fi viaţă şi nici iarnă. Şi ca totul să fie aşa pentru totdeauna, permiteţi-mi să vă zic, când mergem spre Ţinuturile legendare  ale Colţilor de Nisip, uimirea din glasul Alunei la văzul acestor zboruri albastre pe pârtiile din Poiana Comarnic: „Parcă sunt păsări ale cerului!” Oare asist iarăşi, la întrecerile de bob din Sinaia cu zăpada de altădată? Ce aproape este distanţa între timpuri!

Descoperire şi afirmare

În descoperirea şi afirmarea lui Ion Stoica, bobeur, un rol important l-a jucat un alt nume mare al Comarnicului, profesorul Theodor Neacşu, suflet de aur ce iubea Comarnicul ca nimeni altul, descoperindu-i valorile şi promovându-le. Era după cum zice Pessoa: „Voi fi întotdeauna cel care a aşteptat să i se deschidă uşa, în faţa unui perete fără uşă”.

„- Panţuru şi Stoica au apărut în urma concursurilor de bob de pe strada Poiana din Comarnic organizate de fostul profesor Theodor Neacşu”. Ţine să precizeze domnul profesor Paul Iovan. Iar Ion Stoica îl completează: „Am învăţat să mă dau cu bobul de mic copil. Se ţineau pe-atunci, prin 1955, în cartierul Poiana şi cartierul Podu-Lung, Spartachiadele de iarnă, unde la bob, printre alţii, s-a dat şi fostul campion naţional Constantin Dragomir. Am participat şi eu la aceste manifestaţii şi datorită bunelor rezultate pe care le-am obţinut i-au determinat pe antrenorii de-atunci să pună ochii pe mine şi să mă ducă la clubul „Voinţa” din Sinaia. Participând apoi la concursurile de începători ca pilot de bob, în 1961, am luat locul I, iar în 1963, la Poiana Braşov, la tineret, am ieşit al doilea la bob de două persoane. În 1965 m-am dat pe pârtia nouă de la Sinaia şi am ocupat locul V, la naţionale. Poate mă clasam mai bine, dar a trebuit să mă dau cu un bob mai vechi. Aproape ruginit. În 1967 m-am procopsit cu un bob mai modern, din care cauză am luat locul III la două concursuri naţionale- Cupa Sinaia şi Cupa Bucegi. Tot în 1967, pe pârtia de la Sinaia am luat locul I la concursul pe regiunea Ploieşti, din 19 echipaje. Tot în 1967, în compania unor echipaje de prima mână din Europa, la care a participat şi Nuşu Panţuru, eu am luat locul III avându-l ca frânar pe Mihai Făcăleţ, din Comarnic. Am ajuns astfel în 1968, la Saint-Moritz, în Elveţia, la campionatele europene, în urma cărora se făcea selecţie pentru Olimpiada de Iarnă de la Grenoble. Acolo, la antrenamente, m-am descurcat de minune, dar mi s-a făcut o mare nedreptate”.

Rana sufletească numită Saint-Moritz

De câte ori îl întâlnesc, şi-l întâlnesc des, campionul nostru Ion Stoica îmi vorbeşte în majoritatea timpului despre bob. L-a trăit şi-l trăieşte şi astăzi cu pasiune: „Auzi dumneata, eu, ţăranul din pământurile astea (şi-mi arată Culmea Feţei cu Vârful Lanzi, Culmea Seciurei şi Colţii de Nisip sculptaţi de dalta timpului) să ajung a mă bate pe pârtiile  de bob cu renumiţi bobeuri!” Şi cade pe gânduri privind fix un punct al orizontului… Adeseori, când punem capăt discuţiilor noastre sfârşeşte astfel: „La Saint-Moritz n-am avut bob original la fel ca şi ceilalţi. Şi nici perioada de pregătire pe pârtie n-a fost ca la ceilalţi. Am făcut antrenamente de acrobaţie cu avionul în ţară, la Clinceni, şi la Europenele de la Saint-Moritz m-am simţit în formă maximă datorită avionului. Eu, când m-am suit în bob, acolo, am simţit că m-am urcat într-o trăsură pe stradă. Dar totul a fost în zadar”. Ce puteam să-i zic decât că şi invidia face parte din lumea asta. Şi încă cum!…

Despre ce s-a întâmplat atunci ne vorbeşte astăzi Nicolae Neagoe, martor prin timp la toate evenimentele sportive legate de bob în acea vreme, împingătorul şi frânarul la bob de două persoane, pilotat de Ion Panţuru. Nuşu, cum îi spun apropiaţii. Şi care – nu ştiu dacă trebuie să amintim din moment ce se ştie – la Olimpiada de Iarnă din 1968, pe pârtia de la Grenoble, la sosire, a venit pe locul III. Şi iată ce zice martorul nostru, Nicolae Neagoe, la acest „proces”: „Stoica a fost unul din piloţii talentaţi şi buni ai bobului românesc. El a fost selecţionat pentru Campionatul European de la Saint-Moritz, Elveţia, 1968, în urma unor norme de control şi datorită unor rezultate bune obţinute până atunci pe pârtia de la Sinaia. Într-adevăr, la Saint-Moritz, la antrenamentele oficiale, Stoica s-a dat cu Hristovici, Panţuru cu mine şi Nedelcu din Bucureşti cu Maftei. La Saint-Moritz se făcea o selecţie în urma căreia se hotăra cine pleacă mai departe la Olimpiada de Iarnă de la Grenoble, în afară de echipajul Panţuru-Neagoe. Bătălia era între echipajul condus de Nedelcu şi cel condus de Stoica.  După antrenamente, marii piloţi din Europa prezenţi acolo au avut de înfruntat „viclenia” labirintului, virajul de la jumătatea pârtiei, cu viraje mici, cu schimbări rapide de direcţie şi care creeau probleme la toate echipajele. Din care cauză nu se ieşea din aceste viraje. Se ieşea prea devreme sau prea târziu şi asta constituia pentru toţi piloţii o mare dilemă şi provocare.  Singurul care s-a descurcat de minune în primele zile de antrenament a fost Stoica. La un moment dat, la hotelul de la Saint-Moritz, unde eram cazaţi, am dat peste echipa Elveţiei, atenţie!, care ţinea într-o sală o şedinţă tehnică şi care dădea pe video cursa lui Stoica. Şi urmărea cum de el îşi formase un traseu de curgea frumos la vale – ca să zic aşa – fără să-i creeze probleme. Vă daţi seama, echipa Elveţiei, care pe vremea aceea avea un pilot de mare clasă, pe numele de Viky Zimmermann. Am asistat şi eu la studiul lor: îl oprea pe Stoica pe ecran, notau, îl dădea înainte şi înapoi, urmărindu-l cu încetinitorul cum trece de acest viraj atât de periculos. Mai pe scurt, elveţienii care va să zică luau lecţii de bob de la Stoica al nostru. Precizez, n-a avut nicio răsturnare la antrenamente, ca până la urmă, domnule, conducerea de la Bucureşti (hotărârea fiind a antrenorului Paşovschi) să decidă ca la Grenoble să meargă Nedelcu, cu toate că îl bătuse Stoica la antrenamentele oficiale. Toate intervenţiile lui Panţuru şi ale mele normale în asemenea cazuri, ca cel bun să meargă la Olimpiadă, n-au dat niciun rezultat. Aşa încât a rămas bătut în cuie ca la Grenoble să meargă Nedelcu. Şi-atunci, Mihai Botta, şeful delegaţiei, la indicaţia Federaţiei de Bob, l-a condus pe Stoica până la Zurich, unde l-a urcat în avion. Destinaţia România. Pentru el, acest moment a fost o durere mare. (Şi este şi astăzi, 15 mai 2021 n.r.). El a fost un sportiv care făcea sportul ăsta de plăcere. Era născut pentru aşa ceva. Trăia pârtia şi bobul (dacă-mi permiteţi!), niciodată n-a produs un accident, nu s-a răsturnat, nu a avut probleme cu cele mai înverşunate trasee. Îl caracteriza modestia, avea preocupări în a studia pârtiile, urmărindu-l adeseori pe Panţuru cum se descurca în asemenea situaţii. A avut însă un handicap pentru că împingătorul lui, Hristovici, avea un start mai slab. Este o lege a fizicii, cu cât se pleacă mai repede dintr-un loc, cu atât se ajunge mai repede la sosire. Şi învers. Repet, Stoica ar trebui trecut pe lista marilor piloţi de bob care au fost, după Panţuru!”

Iată cum un „martor”, adversar al lui Stoica, la performanţă pe pârtia de bob, depune astăzi mărturie la „Judecata de apoi”. Şi pricep amărăciunea lui Ion Stoica, atunci când ne întoarcem cu vremea la Saint-Moritz: „Ce mi s-a întâmplat acolo, mă va durea şi atunci când se va pune pământ peste trupul meu!”

Aşa încât, pe 26 decembrie 2015, orele 14:30, când s-au întâlnit cei doi mari bobeuri, după 47 de ani de tăcere absolută între ei, îmi place să cred în lumea asta a urii, a nedreptăţilor, a invidiei, mereu în destrămare, amândoi au trecut sufletele în acelaşi timp, linia de sosire pe pârtia senină a vieţii. Nu de alta, dar e revoltător să pierdem mereu din sacralitatea fiinţei umane. Ca să nu ajungem, vorba lui Rimbaud; „Viaţa adevărată lipseşte…”.

Este păcat ca astăzi, un sportiv ca Ion Stoica, bobeur cu faimă, care s-a bătut cu el, cu timpul, cu nedreptăţile, să nu fie declarat „Cetăţean de onoare” al oraşului Comarnic. La fel şi biatlonistul Marius Vasile Ene! Şi nu se poate ca să nu fie „Cetăţean de onoare” al oraşului nostru sportiva Corina Drăgan, campioană naţională la sanie, participantă la două Olimpiade ale Jocurilor de Iarnă! De ce nu, fostul profesor de matematică, director Terecoasă Mihail? Nu ar trebui omisă de a primi acest titlu de onoare al oraşului nici prof.Camelia Piciorea care a călăuzit generaţii de elevi prin labirinturile atât de precise la un moment dat ale matematicii. Cât şi medicul de familie nimeni alta decât Mirela Moacă Işoveanu care, fie vară, fie iarnă, te primeşte zâmbind în cabinet. Un zâmbet care, uneori, îmi place să cred, că înlocuieşte medicamentul prescris. Ori, post-mortem să fie declaraţi cetăţeni de onoare: profesor Theodor Neacşu şi vestita pictoriţă Georgeta Năpăruş.

Primarul Sorin Nicolae Popa ştie că, la un moment dat, valorile fac diferenţa într-un clasament în care trebuie să menţionăm cu cine noi, ca popor, învingem vremurile! La buna revedere!…

You may also like...

Leave a Reply