O femeie cu care puteai câştiga Ardealul

Vasile Ioan Ciutacu

Interviu cu sportiva Maria Cristina Cârstina

Este joi, 21 mai a.c., orele 11,00 si mă aflu în statia unde seaflă Biblioteca „Paul Desphilipon”. Plouă infernal, bacovian: „Plouă, plouă, plouă/ Vremuri de beţie/ Şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!”. Sunt nerăbdător să ajung la timpul promis ca să mă pot întâlni cu doamna Maria Cristina Cârstina, campioană pe vremuri la schi fond. Ora de întâlnire fiind 14,00, la dumneaei acasă. Adică pe strada Ion Creangă nr.1, Buşteni. Pe lângă faptul că plouă cu găleata, traficul pe DN1 este foarte intens. Bară la bară. Ca de obicei. Pentru că, ştiţi bine, noi, românii nu am fost în stare să construim o autostradă atât de necesară pe traseul Comarnic – Braşov. Ceea ce mă scoate din sărite în privinţa nerealizării acestui obiectiv este structura ministerială pradă uşoară a nepăsării şi manipulării politice de orice fel. Mă mai deranjează şi faptul că în urmă cu zece, cincisprezece ani „scotocisem” toate ungherele Buşteniului – ca să zic aşa – în căutarea a tot ceea ce fusese valoare de orice fel prin Buşteni ca să fim din nou în stare a reclădi lumea cu ele, dar nimeni – uitaţi dumneavoastră – nu m-a tras atunci de mânecă: „Vezi că ai uitat-o pe campioana de schi fond Maria Cristina Cârstina!” Noroc, astăzi, cu o familie din Buşteni, oameni de toată isprava pe vremurile astea atât de întortocheate, că m-a atenţionat de existenţa domniei sale. Că pe valori nu le mai apără nimeni astăzi. Răzbunări de gheaţă şi mari invidii le pândesc la tot pasul. Că dacă nu ai valiza plină cu bani, viloaie şi ultimul „răgnet” de autoturism nu te bagă nimeni în seamă, riscând, ca un nevinovat, să ajungi pe mâinile colonelului Gheorghiţă, îndeaproape talonat de domnul Arafat. Ca să scurtez din timpul aşteptării inutile privesc tufa zdravănă ce s-a cuibărit în fisura adâncă din faţa lăcaşului în care se află şi biblioteca orăşenească.

***

Din trei bucăţi – dacă-mi permiteţi- sunt cu mâna pe clanţa doamnei Maria Cristina Cârstina. Adică am venit cu trei ocazii: una până la gara din Sinaia, alta până în staţia de autobuz din dreptul bisericii din Poiana Ţapului şi ultima în dreptul statuii eroului Constantin Muşat din faţa gării din Buşteni. Mă uit la ceas. Este ora 14,00 când deschid uşa casei de pe strada Ion Creangă, nr.1. În cadrul ei mă întâmpină o doamnă care îşi stăpâneşte cum se cuvine vârsta înaintată. Amabilă. Directă. Fără ocolişuri în vorbire, doar schiţând un zâmbet cald de: „Bun venit!” Adică, spune ce gândeşte: „Ca-ntotdeauna, domnule!”, ţine să-mi precizeze… Ajunşi în sufragerie, ne punem pe treabă.

V.I.C. Am venit de la drum lung ca să pornim împreună pe alt drum. După cum ne-a fost vorba la telefon. Adică, cel al destăinuirilor despre domniile voastre atât în sport, cât şi în viaţa de toate zilele. Ca lumea să vă cunoască. De acord?

M.C.: Evident că da!… Şi vă mulţumesc!

V.I.C: Şi eu vă mulţumesc!… Pentru că, socot eu, este momentul să începem a reclădi din fundaţie o altă lume. După suferinţă, tristeţe şi eşec. Mă veţi întreba: „Şi cum vom face?” Simplu, vă voi răspunde. Cu oameni care ştiu să facă temeinic un lucru. Care ştiu să meargă frumos înainte! De exemplu (şi mă uit la persoana din faţa mea) ca dumneavoastră, care aveţi credinţă, cuvânt şi sunteţi suverană în interior. Am aflat, graţie doamnei doctor Livia Crose, şi mă întreb de ce aşa de târziu?, că aştădată adunaţi oameni, spectatori în jurul pârtiei de schi fond când dumneavoastră eraţi campioană. Şi oamenii pe vremea aceea mai iubeau sporturile, educaţia, credinţa cultura. Şi erau, o parte dintre ei, în inima dumneavoastră, iar dumneavoastră în sufletul lor, în lupta aprigă de a urca pe podiumul de concurs. În lupta cu secundele. Greşesc?

M.C.C. În niciun caz!

V.I.C. Iar dacă stăm bine şi ne gândim, trebuie întotdeauna să ducem lupta cu sinele nostru. Atât!… În fine!… De unde să începem? Ca, acum, cititorii noştri să se bucure din nou că au în faţa lor o cmpioană. Ce ziceţi?

M.C.C. Ce aş putea să zic (Şi o simt că îmi cere o mână de ajutor!… Se descurcă!). Probabil să spun că sunt născută pe 3 iulie 1935, în Buşteni. După cum vedeţi merg pe 86 de ani. Mai precis spre 86 de ani.

V.I.C. Şi ce frumos!… Şi pentru că, nu că mă aflu în casa dumneavoastră, ţin, sincer, să vă spun că îi biruiţi dumneavoastră pe ei şi nu invers.

M.C.C. Sunteţi drăguţ!… Dar chiar aşa este!… Deci m-am născut aici, pe strada Ion Creangă, nr.1. Aici am copilărit, aici am învăţat 4 clase primare, 3 de gimnaziu şi clasele 8-11, adică liceul l-am făcut la Sinaia, la „George Enescu”. Menţionaţi că diriginte la liceu l-am avut pe domnul profesor Gheorghe Scorţea, ce ne preda fizica…

V.I.C. … Staţi aşa! Mi-aţi deschis o rană.

M.C.C. (Surprinsă) De ce?

V.I.C. Pentru că era unul din profesorii care ţinea foarte mult la mine. Învăţam lecţia când mi-o preda. Nu mai era nevoie ca s-o repet acasă. Îmi zice „Victore”. Şi cu toate că eram la uman, mă atenţiona: „Tu să faci facultatea de fizică!” Nu mai spun că la dumneaei aveam 10, iar când îl înlocuia doamna profesoară Păunescu, pentru că deseori avea probleme cu sănătatea, luam 4 cu indulgenţă.

M.C.C. Vă rog să menţionaţi că la Gimnaziul din Buşteni l-am avut profesor de geografie pe prof.Constantin Cojoc. Iar la liceu, la fără frecvenţă, m-am întâlnit din nou cu dumnealui la catedră.

V.I.C. Aţi făcut religia în şcoală?

M.C.C. Da!… Primele patru clase.

V.I.C. Acest lucru v-a fost de folos în viaţă?

M.C.C. Absolut. Am primit o educaţie cum se cuvine, spartană aş zice, iar astăzi, uitaţi-vă dumneavoastră, educaţia e la pământ… După terminarea liceului am făcut doi ani şcoală tehnică construcţii, maşini, tehnologie şi proiectare la Mefin Sinaia. Unde am avut ca discipoli pe ing.prof.dr. Alexandru Teodorescu, ing. Gheorghe Moacă din Comarnic…

V.I.C. … Laibăr, îi ziceam noi, comărnicenii…

M.C.C. … pe directorul Boghici, apoi pe ing.director Laurenţiu Doinaru, pe ing.Vasile Ciutacu, pe soţia dumnealui, Bronia.

V.I.C. Aş dori, dacă se poate, să-mi spuneţi o întâmplare din copilăria dumneavoastră pe care o ţineţi minte şi acum. Care v-a marcat, cu alte cuvinte.

M.C.C. Mă urcam în fag la 15 metri înălţime şi rupeam crengi uscate. Adunam crengile în crosnie şi le aduceam acasă pentru făcut focul la bucătărie. De-aici şi forţa în mâini şi în picioare care mi-a folosit mai târziu la schi.

V.I.C. Cine şi când v-a remarcat ca antrenor că veţi fi o bună schioare de fond?

M.C.C. Domnul Costică Ciocoiu din Sinaia. De fapt, el a fost primul meu antrenor la schi fond. Nu uitaţi să-i pomeniţi aici pe profesorul Ion Matei, pe soţia dumnealui – Lucica Cristoloveanu din Scheii Braşovului şi pe Decu Matei.

V.I.C. Nu am cum să-i uit pentru că i-am prins şi eu ca profesori de sport. La ce club sportiv aţi activat prima dată?

M.C.C. La „Caraimanul” Buşteni, preşedinte era Gheller, după care a urmat soţia doctorului Meghea. Ascultaţi o întâmplare cu doctorul Meghea care era aromân. La o petrecere când Stalin pusese cizma cu ţinte pe grumazul românului, doctorul Meghea a cântat din răsputeri: „Trăiască regele!” Norocul lui a fost că şeful Securităţii din Sinaia, colonelul Răduţă Ion a intervenit şi l-a salvat. Altminteri, cine ştie pe unde îi putrezeau oscioarele…

V.I.C. Ce a urmat după „încorporarea” dumneavoastră la „Caraimanul” Buşteni?

M.C.C. Am solicitat transferul de la acest club la Carparţi Sinaia.    Şi-atunci am pus punct carierei mele sportive de performanţă urmând a fi antrenori şi arbitru la clubul din Sinaia.

V.I.C. Deci, performanţa în schi fond aţi realizat-o numai la Clubul Sportiv „Caraimanul”? Ca să fie clar!

M.C.C. Exact. Ţin să precizez că de la „Caraiman” m-a preluat lotul naţional, antrenori Buturcă şi Burchi.

V.I.C. Să înţeleg că nu aţi dorit să fiţi într-un club al armatei, al lui Dinamo?

M.C.C. Categoric, nu! (Şi pare şi acum de neînduplecat)

V.I.C. Dar de ce?

M.C.C. Pur şi simplu nu-i suportam! (Ş-o spune categoric!)… Pentru că, domnule, umblau cu mişmaşuri, şi eu nu suportam lucrul acesta. Apoi, se ţineau de petreceri, sindrofii şi sex. Ia sportul pentru mine era ceva sfânt!… Ca să vă fie clar (Şi mă fixează cu ochii ţintă încât orice întrebare pe tema asta îmi îngheţa pe buze. Repetă). Ca să fie clar.

V.I.C. Ce specialitate, dacă pot spune aşa, aţi practicat în schi şi unde v-aţi afirmat?

M.C.C. Schi fond. Nordic îi se spunea pe vremea aceea. Pe 3 km şi pe 5 km. Numai la „Caraimanul” Buşteni şi la lotul naţional.

V.I.C. Cum se desfăşurau antrenamentele?

M.C.C. La sânge! Ca să scoatem în concursuri rezultate cât mai bune.

V.I.C. Atmosfera din cantonamente cum era?

M.C.C. Eu nu mă băgam în gaşcă cu ceilalţi. Eram cât mai retrasă.

V.I.C. Şi nu aţi avut de suferit din cauza aceasta? Colegii nu v-au ţinut mai la distanţă? Că cine nu e cu noi e împotriva noastră, nu? Nu aţi simţit că sunteţi din altă lume?

M.C.C. Şi ce dacă? Eu eram stăpână pe mine, fără a face compromisuri. (Şi parcă vorbele astea ţâşnesc din sufletul interlocutoarei. Cu toată convingerea).

V.I.C. Cu ce schioare v-aţi intersectat în lupta dumneavoastră de a deveni campioană la schi fond?

M.C.C. Cu Iuţi Matei, unguroaica. Cu altcineva, nu!

V.I.C. Aţi apucat „fenomenul” Valea Albă?

M.C.C. Desigur!… Pe Valea Albă din Buşteni, în lunile iulie-august, era zăpada de 7 metri. Acolo a făcut o cabană marele schior Mircea Enache cu ajutorul Fabricii de Hârtie Buşteni. În interiorul ei erau pliciuri şi o sobă Godin. Aici schiorii – copiii mai ales – se pregăteau pentru sezonul de iarnă. Aici dormeau, aici îşi schimbau echipamentele ude de sudoarea de la antrenamente, cu altele de rezervă, uscate. Aici se hrăneau şi făceau antrenamente dimineaţa şi seara, în plină vară. Antrenori îi aveau pe Mircea Enache şi Nicu Pandrea.

V.I.C. Care a fost cheia succesului dumneavoastră?

M.C.C. Condiţia fizică excelentă pe care o aveam. Gândiţi-vă că aveam o înălţime de 1,73 m şi eram dominată de dorinţa arzătoare să câştig mereu. Dar mereu.

V.I.C. Ce rezultate aţi obţinut de-a lungul carierei dumneavoastre sportive?

M.C.C. Campioană naţională la schi fond 5 km în 1952 şi 1953. După ce-am câştigat locul I în 1953 la Campionatele naţionale am fost aleasă – singura de fapt – de către Federaţia de Schi să particip la concursul internaţional studenţesc în Austria, la Semering. Au participat 15 ţări, iar eu m-am clasat a opta deoarece nu era prea multă zăpadă şi, uneori, mai târam schiurile şi pe pământ. Conducătorul de lot a fost Dumitru Sulică de la Dinamo Braşov. Apoi, în 1956 am luat locul III la Campionatele naţionale, cu toate că nu mai eram în lot. Ia uitaţi-vă! (Şi-mi arată diplome şi medalii câştigate de-a lungul vremii în diferite concursuri de schi fond).

V.I.C. Aş mai avea o curiozitate la dumneavoastră. L-aţi cunoscut cumva pe schiorul fondist Aurel Jifka?

M.C.C. Cum să nu! (Şi sare ca arsă de pe scaunul pe care stătuse până atunci). A fost un schior fondist de mare clasă. A concurat şi la 50 de km… (Şi picăm pe gânduri: „De unde îl ştiţi?” Ce era să-i spun decât adevărul: cândva mi-a deschis uşa casei. Eu îi bătusem în ea ca ginere… Şi nu mai ştiu cât timp a trecut până am început din nou munca noastră).

V.I.C. Mai retrăiţi astăzi concursurile de atunci? Contribuie ele astăzi la a birui şi crede că orice clipă de viaţă e foarte preţioasă?

M.C.C. Desigur! Ia uitaţi-vă la mine! (Şi mă uit). Arăt eu de 86 de ani mâine, poimâine?

V.I.C. În niciun caz! (Şi n-o spun din politeţe. Ci pentru că aşa şi este!)… Apoi, îmi aduc aminte de confesiunile unor oameni de ispravă (soţ, soţie) dragi sufletului meu. Şi care, mai zilele trecute, au trecut printr-o mare tragedie: pierderea surorii soţiei – fost medic, foarte bun profesionist, colonel comandant. Ei bine, înainte de deces, sportiva noastră, la un moment dat, a stat de veghe la căpătâiul celui bolnav. Nu cumva, în clipe de acestea, avem nevoie de asemenea oameni? Şi nimeni nu ne poate opri ca să-i preţuim! Oare, avem chemarea, puterea în a le îmbrăţişa sufletele? Că este vai de noi dacă, cumva, sufletul ne rămâne în urmă!

V.I.C. Mai ţineţi legătura cu vechii sportivi?

M.C.C. Desigur! Până să moară, adeseori vorbeam cu Ciupală Ion, cu Rucăreanu Sergiu, cu fraţii Bălan: Titi şi Gigi, cu Chivu Dumitru etc.

V.I.C. Pe care dintre ei i-aţi admirat?

M.C.C. Pe toţi. Dar mai ales pe Titi Enache.

V.I.C. Vă ajută sportul de altădată ca să păşiţi demnă şi în aceste vremuri greu de imaginat, darămite de dus în cârcă?

M.C.C. Da, sportul adevărat!

V.I.C. Îmi tot spuneţi sportul adevărat! Ce, există şi sport neadevărat?

M.C.C. Da!… Din păcate, da!… Cu relaţii, cu combinaţii, de tot felul, cu bani mulţi, cu băutură multă.

V.I.C. Pe vremea dumneavoastră se făceau aranjamente în sport?

M.C.C. (Izbucneşte pur şi simplu). Cum dracu să nu se fi făcut!

V.I.C. L-aţi cunoscut pe Panţuru?

M.C.C. Desigur. Era un bobeur foarte bun. De clasă!

V.I.C. Ce-a reprezentat pentru dumneavoastră muntele?

M.C.C. Viaţă! Admir mai repede un pom decât un om!

V.I.C. Dar şi oamenii au rostul lor pe acest pământ!

M.C.C. Bineînţeles!… Dar să fie oameni!

V.I.C. Când v-au mai întrebat cei de la Federaţia de Schi de sănătate, de viaţă?

M.C.C. Niciodată. În niciun fel. Nici nu vreau. Nu am treabă cu nimeni de pe-acolo.

V.I.C. Ce sfat le-aţi da tinerilor de astăzi?

M.C.C. Să fie cinstiţi, uniţi întru patrie, să facă sport! Să aibă credinţă!… Dar, nu vedeţi? Ce educaţie se mai face astăzi?!

V.I.C. Cum aţi defini acum clipele de viaţă?

M.C.C. Urâte foc!… Dar să nu uităm că după rău vine şi bine!

V.I.C. Cât contează cei şapte ani de-acasă?

M.C.C. Enorm!… Contează toată viaţa. Dar astăzi credeţi că mai avem parte de cei 7 ani de-acasă?

V.I.C. (Ridic din umeri! Atât!) Nu v-a fost greu să duceţi de una singură atât de multă singurătate?

M.C.C. Nu! Pentru că am avut grijă de părinţi cât au trăit, de fraţii mei, şi pentru că am trecut prin necazuri a trebuit să le deznod iţele… Să ies învingătoare mereu! Să fiu pe primul loc! (Râde. Iar din râsul dumneaei se desprinde atâta speranţă! Atâta viaţă!…

V.I.C. Trageţi dumneavoastră concluzia, oameni buni!). Vă mulţumesc din suflet, doamna Maria Cristina Cârstina!

M.C.C. Nu mai puţin eu! La buna revedere!…

You may also like...

Leave a Reply